Cine este Paula Ribariu

Sizin üçün oyun:

Google Play'də əldə edin


Yüklə 11.77 Kb.
tarix29.10.2017
ölçüsü11.77 Kb.

Cronica Plastică


Cine este Paula Ribariu

de Pavel Şuşară


Cine este Paula Ribariu? Cum reuşeşte ea să transforme o fiinţă delicată şi sfioasă, o persoană timidă şi de o civilitate rar întîlnită, într-un luptător neînfricat şi într-un model de rigoare morală şi de solidaritate profesională, cum reuşeşte să adune în jurul ei oameni atît de diferiţi şi de unde îi vine energia de a lupta cu impostura şi cu veleitarismul, iată cîteva întrebări de al căror răspuns poate depinde însăşi diagnosticarea disfuncţiilor vieţii noastre publice de astăzi şi chiar primul pas către tratament. Obstinaţia de a scoate o publicaţie în zece exemplare, analiza unor probleme grave care viciază timpul în care trăim, identificarea subtilă a oazelor de normalitate în deşertul unor imense confuzii, intră, prin însăşi circulaţia lor extrem de restrînsă, de-a dreptul confidenţială, mai degrabă într-o zonă a magiei decît într-una pragmatică şi devine, pe nesimţite, nu un act punitiv, ci unul exorcizator. În contextul luptei pe care Paula Ribariu, acest David transparent şi fragil, a angajat-o cu Muzeul Naţional de Artă Contemporană, cu acest Goliat infatuat, semidoct şi dogmatic, întrebarea de la început este pe deplin legitimă. Textul care urmează, comentariu mai vechi la o expoziţie a Paulei Ribariu, încearcă să readucă în discuţie o prezenţă artistică remarcabilă şi o conştiinţă profesională pe măsură. Aşadar: cine este Paula Ribariu? 



Prima întrebare care se naşte în faţa picturii Paulei Ribariu este dacă această pictură încearcă să rememoreze trecutul sau intră mai degrabă în zona anticipaţiei, dacă este un sondaj al originilor ori o provocare a viitorului? Pentru că oricîtă detaşare estetică ne-ar însoţi privirea şi oricît scepticism ne-ar clătina permanent conştiinţa receptării, un lucru este sigur: un asemenea discurs obligă la reconsiderarea mesajului, la efortul de a pătrunde sensul, la transgresarea limbajului ca realitate în sine şi la readucerea lui la condiţia de vehicul, de purtător al unei informaţii de dincolo de propria sa existenţă. Este lipsit, la urma urmei, de orice importanţă dacă artistul îşi articulează conştient şi voluntar naraţiunea sau el este doar agentul pasiv, factorul mediumnic al unei înţelepciuni care, din cînd în cînd, îl fecundează şi îi organizează tacit formele de comunicare, dacă este stăpînul deplin şi lucid al lumii pe care tocmai o dezvăluie sau, dimpotrivă, este un simplu locuitor al acesteia, fatalmente integrat într-un mecanism infailibil. Variantele de răspuns le oferă însăşi evoluţia picturii Paulei Ribariu din ultimile două decenii, aşa cum a fost ea oferită prin expoziţiile semnificative din acest interval. 

Faţă de momentele sale anterioare, pictura din ultimii ani a Paulei Ribariu a suferit cîteva importante modificări, înlăuntrul evidentei sale continuităţi stilistice. Prima dintre ele este una materială, de ordin mecanic, şi ea se referă la o mult mai decisă evoluţie spre obiect. Dacă tridimensionalul se rezuma, într-o perioadă ceva mai veche, la cîteva altare, un fel de prisme verticale cu o geometrie amintind de perspectiva inversă din pictura bizantină, care erau folosite, însă, în continuare, ca suport pentru compoziţii bidimensionale, mai recent el capătă o cu totul altă pondere. Ba s-ar putea spune chiar că accentul se deplasează fără echivoc de pe bidimensional pe tridimensional, în condiţiile în care ideea de tridimensional acoperă un alt conţinut. In timp ce altarele aveau, pe lîngă funcţia imediată de suport, şi un rost ambiental într-un sens mai larg, într-o etapă ulterioară tridimensionalul este înţeles într-o cu totul altă perspectivă. El este abia în al doilea rînd o problemă de spaţiu, pentru că mai întîi este o provocare de ordin moral şi o interogaţie de natură simbolică. Altarele se metamorfozează din punct de vedere formal, îşi părăsesc rigorile geometrice abstracte şi devin siluete umane, figuri hieratice, personaje împietrite într-o frontalitate ce aminteşte de reprezentările egiptene. Dar poate că această antropomorfizare în spaţiu nu este atît o modificare a unor forme tridimensionale deja preexistente , cît o materializare a iluziei bidimensionale, o întrupare a semnului care altădată funcţiona doar în convenţia tabloului. Civilizaţia bizară ( şi pierdută), pe care Paula Ribariu o invoca permanent prin citate plastice, prin fragmente de imagini recuperate, prin aluzii ceremoniale şi printr-o cromatică în care tonul viu, lumina şi apăsarea nocturnă comunicau pînă la contopire, este acum redimensionată prin punerea ei în relaţie directă cu efigia unei umanităţi la fel de ciudate. Ceea ce pînă nu demult era doar memorie şi ipoteză, devine acum un fel de certitudine glacială. Reperele umane ale Paulei Ribariu, acele structuri împietrite într-o fizionomie vagă, sugerează, cu o imensă putere a expresiei, tipul generic al arhaicităţii, al întemeietorului, al omului primordial. Sînt absorbite aici nenumărate istorii şi geografii, coduri culturale şi niveluri simbolice. Egiptul şi Bizanţul, lumea precolumbiană şi straturi etnografice nedeterminate şi nelocalizabile se întîlnesc şi fuzionează într-o tipologie unică, într-un chip generic foarte apropiat de neantul măştii. Inventarul acestei absolute arhaicităţi, fără definiţie şi fără identitate, este şi el unul greu de citit într-un cod anume. Un amestec de funerar şi de ludic, de mumie carbonizată şi de păpuşă cioplită cu o bucurie gratuită, sfîrşeşte prin a delimita un spaţiu magic, cu nenumărate compartimente obscure, în care neoliticul, arta sepulcrală şi ornamentica pastorală şi agrariană fuzionează iarăşi într-o unitate misterioasă. Privită astfel, arta Paulei Ribariu este o artă a memoriei, o formă de resuscitare sau, poate, numai de prezervare, a unui timp mitic, ieşit din circuitul istoriei. Formele lui, sustrase şi ele oricărei funcţii previzibile, nu par a avea decît un singur sens: acela de a media între om şi univers, de a celebra frumuseţea creaţiei sau de a sancţiona dezordinile şi erorile acesteia. 

Insă la fel de bine, şi cu o îndreptăţire egală, pictura Paulei Ribariu poate fi un proiect, o formă de a anticipa o existenţă exemplară, sustrasă accidentalului şi derizoriului. Artista pare a fi găsit un numitor comun al existenţei în spaţiu şi în timp, un set de forme exemplare şi de valori incoruptibile pe care le propune apoi ca sistem de referinţă pentru o lume ipotetică. Umanitatea ei aspiră la o reintegrare în sacru, visează obiecte încărcate de sensuri, acte rituale şi desfăşurări ceremoniale. Insă acestă lume nu este numai una a faptelor senzoriale, nici doar a angajamentelor morale, oricîtă încărcătură spirituală ar avea lucrările în subtext, ci şi o lume a codurilor lingvistice şi a Textului ca echivalent al Creaţiei. Paula Ribariu construieşte prin imagine dar, în aceeaşi măsură, construieşte prin cuvinte. Lumea se naşte pe măsură ce este formulată, iar expresia, odată eliberată, se ordonează de la sine în adevărate arhitecturi. Dintr-un univers al arhetipurilor, al începuturilor mitice, acestă pictură tinde să devină un model ideal nelocalizat încă şi aparţinînd unui viitor continuu. Prezentul acestei forme de existenţă cu totul speciale, disputată în aceeaşi măsură de memorie şi de visul proiectiv, este unul tentacular: discursul şi logica formelor, provocările optice nemijlocite, trăirea estetică la temperatură înaltă. In afara acestor elemente, în afara coerenţei lor exterioare şi a coeziunii lor interioare, n-ar exista nimic: nici trecut, nici viitor şi nici măcar fabulaţie critică.



Din nr. 28 “România literară”, 2005

Dostları ilə paylaş:
Orklarla döyüş:

Google Play'də əldə edin


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə