Alexandre Dumas

Totuşi, Le Brun copia stofele şi ornamentele cu cea mai mare fidelitate, lucru pe care Aramis îl urmărea cu o ne­răbdare pe care nu şi-o putea ascunde. "Ia să vedem, ia să vedem! îşi spunea iarăşi în sinea lui muşchetarul. La dracu, ce urzeală o mai fi şi asta?"

- Hotărât, nu merge! zise Aramis. Domnule Le Brun, închide-ţi lădiţele şi strânge-ţi pânzele.

- E şi din pricină, domnule - strigă pictorul necăjit - că lumina e foarte proastă aici!

- O idee, domnule Le Brun, o idee! Dacă am avea nişte mostre din stofe, de pildă, şi, fără grabă, la o lumină mai bună...

- Oh, atunci - strigă pictorul - voi răspunde de totul!

"Bun! îşi zise d'Artagnan. Ăsta trebuie să fie nodul ac­ţiunii. Are nevoie de câte o mostră din fiecare stofă. La dracu! I le va da oare Percerin?"

Percerin, învins în ultimele lui împotriviri, înşelat, pe deasupra, de prefăcuta bunăvoinţă a lui Aramis, tăie cinci mostre din stofe şi i le înmână episcopului de Vannes.

- E mai bine aşa. Nu e şi părerea ta, d'Artagnan, ce zici? îl întrebă Aramis pe d'Artagnan.

- Părerea mea, dragă Aramis - răspunse d'Artagnan - este că ai rămas acelaşi.

- Şi, drept urmare, acelaşi prieten al tău - zise epis­copul cu un accent cât mai plăcut în glas.

- Da, da - rosti tare d'Artagnan. Apoi, în sinea lui: "Dacă sunt păcălit de tine, iezuit prefăcut, măcar să nu-ţi fiu complice, şi ca să nu-ţi fiu complice, mai e încă timp s-o şterg de aici". La revedere, Aramis - adăugă el cu glas tare - la revedere, mă duc să văd ce face Porthos.

- Atunci aşteaptă-mă şi pe mine - zise Aramis, vârând mostrele în buzunarele sale. Aşteaptă-mă, căci am terminat aici, şi mi-ar părea rău să nu-i spun un ultim cuvânt de bine prietenului nostru.

Le Brun îşi strânse sculele, Percerin băgă costumele la loc în dulap, Aramis îşi apăsă buzunarele cu palmele, pentru a fi sigur că mostrele sunt bine închise, şi cu toţii ieşiră din cabinet.

VIII

ÎN CARE MOLIÈRE S-A GÂNDIT POATE PENTRU PRIMA DATĂ LA "BURGHEZUL GENTILOM"
D'Artagnan îl regăsi pe Porthos în sala alăturată; dar nu mai era un Porthos supărat, un Porthos umilit, ci un Porthos blând, radios, fermecător, stând de vorbă cu Molière, care-l privea cu un fel de idolatrie şi ca un om care nu nu­mai că nu văzuse niciodată ceva mai grozav, dar nici nu mai văzuse cândva ceva asemănător.

Aramis se duse de-a dreptul la Porthos şi-i întinse mâna-i albă şi subţire, care dispăru cu totul în palma gigantică a vechiului său prieten, gest pe care Aramis nu-l făcea nici­odată fără o anumită teamă. Dar strânsoarea prietenească sfârşindu-se fără dureri prea mari, episcopul de Vannes se întoarse către Molière.

- Ei bine, domnule - îi spuse el - mergi cu mine la Saint-Mandé?

- Merg oriunde doriţi, monseniore - răspunse Molière.

- La Saint-Mandé? strigă Porthos, foarte mirat să-l vadă pe mândrul episcop de Vannes în relaţii de amiciţie cu un ucenic de croitorie. Cum, Aramis, îl iei pe domnul la Saint-Mandé?

- Da - zise Aramis cu surâsul lui cunoscut - e vremea să ne grăbim.

- Şi apoi, dragul meu Porthos - interveni d'Artagnan - domnul Molière nu e câtuşi de puţin ceea ce pare să fie.

- Cum adică? întrebă Porthos.

- Da, domnul este una dintre cele mai bune calfe ale meşterului Percerin; e aşteptat la Saint-Mandé spre a proba costumele de serbare pe care domnul Fouquet le-a comandat pentru epicurieni.

- Chiar aşa - confirmă Molière. Da, domnule.

- Atunci, haide, dragă domnule Molière - zise Aramis - dacă, bineînţeles, ai terminat cu domnul du Vallon.

- Noi am terminat - răspunse Porthos.

- Şi eşti mulţumit? îl întrebă d'Artagnan.

- Întru totul mulţumit - declară Porthos.

Molière se despărţi de Porthos cu saluturi cât se poate de curtenitoare, apoi strânse mâna pe care i-o întinse pe furiş căpitanul de muşchetari.

- Domnule - adăugă Porthos fandosindu-se - dom­nule, nu uita mai ales să respecţi termenul.

- Veţi avea costumul gata chiar mâine, domnule baron - răspunse Molière.

Şi plecă împreună cu Aramis. În urma lui, d'Artagnan, luându-l de braţ pe Porthos, îl întrebă:

- Ce ţi-a făcut acest croitor, dragul meu Porthos, de te arăţi aşa de mulţumit de dânsul?

- Ce mi-a făcut, prietene? Ce mi-a făcut? strigă Porthos vădit fericit.

- Da, te întreb ce ţi-a făcut?

- Prietene, a făcut ceea ce nici un croitor n-a făcut vreodată: mi-a luat măsură fără să mă atingă.

- Ce vorbeşti! Povesteşte-mi şi mie asta, dragul meu.

- Mai întâi, prietene, s-a dus să caute nu ştiu unde un şir întreg de manechine de toate mărimile, sperând că se va găsi unul de talia mea; dar cel mai mare, păstrat pentru tambur -majorul elveţienilor, era cu două şchioape mai scurt şi cu o palmă mai strâmt.

- Ah, adevărat?

- Întocmai precum am avut cinstea să-ţi spun, dragul meu d'Artagnan. Dar e un mare om, sau mai degrabă un mare croitor acest domn Molière! N-a fost câtuşi de puţin încurcat de asta.

- Şi ce-a făcut?

- Oh, un lucru foarte simplu. E de necrezut, pe legea mea! Oare toţi ceilalţi croitori să fie atât de nepricepuţi, încât să nu le dea în gând un asemenea mijloc? De câte chinuri şi umilinţe aş fi fost cruţat!

- Fără să mai punem la socoteală costumele, dragă Porthos.

- Da, treizeci de costume.

- Ei bine, dragul meu Porthos, haide, spune-mi şi mie metoda domnului Molière.

- Molière? Aşa i-ai spus? Voi căuta să-i ţin minte numele.

- Da, sau Poquelin, dacă-ţi place mai mult.

- Nu, îmi place mai mult Molière. Când voi vrea să-mi aduc aminte numele lui, mă voi gândi la volieră, şi, cum chiar am una la Pierrefonds...

- Minunat, dragul meu. Ei, şi metoda domnului Molière?

- Iat-o. În loc să mă împartă în bucăţi, aşa cum fac toţi ceilalţi neisprăviţi, în loc să mă pună să mă îndoi din şale, sa mă sucesc din toate încheieturile, apucătură umi­litoare şi urâtă...

D'Artagnan făcu un semn de încuviinţare din cap.

- "Domnule, mi-a spus el, un om de lume se cuvine să-şi ia singur măsura. Faceţi-mi plăcerea şi apropiaţi-vă de această oglindă." Atunci m-am apropiat de oglindă. Trebuie să-ţi mărturisesc că nu prea pricepeam ce voia să facă acest vrednic domn Volière cu mine.

- Molière.

- Ah, da, Molière, Molière. Şi cum teama de măsură nu mă părăsea de loc, i-am spus: "Ia seama cum ai să procedezi: sunt foarte gâdilicios, să ştii". Dar el, cu vocea lui blândă (căci e un băiat binecrescut, prietene, s-o re­cunoaştem), el, cu vocea lui blândă, mi-a răspuns: "Dom­nule, pentru ca un costum să vă cadă bine, trebuie să fie făcut după imaginea dumneavoastră. Imaginea dumnea­voastră e reflectată întocmai în oglindă. Vom lua, deci, mă­sură după imaginea dumneavoastră".

- Într-adevăr - zise d'Artagnan - te vedeai în oglindă, dar unde a găsit o oglindă în care tu să te poţi vedea întreg?

- Dragul meu, e aceeaşi oglindă în care se priveşte şi regele.

- Da; însă regele e ou un cap şi jumătate mai mic decât tine.

- Ei bine, nu ştiu cum se face - pesemne că e o me­todă de a-l măguli pe rege - dar oglinda era prea mare şi pentru mine. E adevărat că înălţimea ei se compunea din trei cristale de Veneţia suprapuse, iar lăţimea din tot atâtea cristale juxtapuse.

- Oh, prietene, ce cuvinte frumoase foloseşti! De unde dracu ai învăţat termenii ăştia?

- La Belle-Isle. Îi folosea Aramis când vorbea cu arhitectul.

- Aha! Foarte bine! Să revenim la oglindă, dragul meu.

- Atunci, acest minunat domn Volière...

- Molière.

- Da, Molière, aşa e. Ai să vezi, prietene, că de-acum înainte n-am să-i mai încurc numele. Acest minunat domn Molière începu să tragă cu o bucată de tibişir linii albe pe suprafaţa oglinzii, urmând conturul braţelor şi umerilor mei, în timp ce rostea mereu această maximă pe care o găsesc desăvârşită: "O haină nu trebuie să-l stânjenească de loc pe cel care o poartă".

- Într-adevăr - zise d'Artagnan - iată o maximă reuşită, ce nu e pusă totdeauna în practică.

- Tocmai de aceea am găsit-o şi eu atât de surprin­zătoare, îndeosebi când el o mai şi dezvoltă.

- Ce spui, a dezvoltat această maximă?

- Ba bine că nu!

- Să vedem dezvoltarea.

- "Căci, zicea el mai departe, se poate ca, într-o îm­prejurare grea, sau într-o poziţie supărătoare, să ai haina pe umeri şi să vrei să simţi că n-o ai."

- Asta e adevărat - zise d'Artagnan.

- "Astfel", a adăugat domnul Volière...

- Molière.

- Molière, da. "Astfel, a adăugat domnul Molière, dacă vreţi să trageţi spada din teacă, domnule, şi sunteţi îm­brăcat cu acest costum, cum faceţi?" Scot haina de pe mine, i-am răspuns eu. "Ei bine, nu", mi-a întors-o el. Cum nu? "Spun că un costum trebuie să fie făcut aşa de bine, încât să nu vă stânjenească de loc, nici chiar în trasul spadei."

- Ah! Ah!

- "Puneţi-vă în gardă", mi-a spus. Am executat atunci o săritură aşa de grozavă, că două ochiuri de la geam s-au făcut ţăndări. "Nu-i nimic, nu-i nimic, zice el, rămâneţi aşa." Am ridicat braţul stâng în sus, am îndoit antebraţul cu multă graţie, având mâneca răsfrântă, ţinând pumnul strâns, în timp ce braţul drept, pe jumătate întins, îmi apăra cu cotul mijlocul şi cu palma pieptul.

- Da - zise d'Artagnan - adevărata gardă, garda academică.

- Acesta e cuvântul, prietene. Între timp, Volière...

- Molière!

- Zău, dragă prietene, parcă e mai bine să-i spun... Cum ai zis că-l mai cheamă?

- Poquelin.

- Îmi place mai mult să-i spun Poquelin.

- Dar cum ai să ţii minte mai uşor numele ăsta decât pe celălalt?

- Să vezi... Se numeşte Poquelin, nu-i aşa?

- Da.

- Mă voi gândi la doamna Coquenard.

- Şi?

- Voi schimba Coque în Poque, nard în lin, şi în loc de Coquenard, voi avea Poquelin.

- Formidabil! strigă d'Artagnan uluit... Mai departe, dragul meu, te ascult cu încântare.

- Acest Coquelin îmi desenă deci braţul pe oglindă.

- Poquelin. Iartă-mă.

- Dar cum am zis?

- Ai zis Coquelin.

- Ah, aşa e. Acest Poquelin îmi desenă deci braţul pe oglindă, dar, ce-i drept, i-a trebuit mult timp pentru asta; mă privea şi mă cerceta întruna - nu-i vorbă, eram tare chipeş! "V-aţi obosit?" mă întrebă mai pe urmă. Puţin, răspunsei eu, lăsându-mă pe genunchi. Dar pot să mai stau încă un ceas. "Oh, nu, asta n-o voi îngădui. Avem aici nişte băieţi cumsecade, care vor socoti o cinste să vă sprijine bra­ţele, aşa cum erau sprijinite pe vremuri braţele profeţilor când îl invocau pe Atotstăpânitorul." Foarte bine! am răs­puns. "Asta nu vă va umili?" Prietene, i-am spus eu atunci, este, mi se pare, o mare deosebire între a fi sprijinit şi a fi măsurat.

- Distincţia e plină de tâlc - îl întrerupse d'Artagnan.

- Numaidecât - continuă Porthos - a făcut un semn şi s-au apropiat doi băieţi; unul îmi susţinea braţul stâng, iar celălalt, cu foarte multă îndemânare, îmi susţinea bra­ţul drept. "Să vină încă un băiat!" strigă el. Şi a venit un al treilea băiat. "Ţine-l pe domnul de şale", îi spuse el. Băiatul mă apucă de şale.

- Încât stăteai nemişcat? îl întrebă d'Artagnan.

- Absolut nemişcat. Şi Poquenard mă desena pe oglindă.

- Poquelin, dragul meu prieten.

- Poquelin, ai dreptate. Uite, zău, tot mai bine e să-i spun Volière.

- Da. Şi cu asta s-a sfârşit?

- În acest timp, Volière mă desena, cum zic, pe oglindă.

- Frumos din partea lui!

- Îmi place, zău, foarte mult metoda asta: e respec­tuoasă şi-l ţine pe fiecare la locul lui.

- Şi cum s-a terminat?

- În aşa fel că nimeni nici măcar nu m-a atins, prietene.

- În afară de cei trei băieţi care te sprijineau.

- De bună seamă; dar ţi-am explicat, mi se pare, care e deosebirea dintre a sprijini şi a măsura.

- E adevărat - răspunse d'Artagnan, care îşi spuse apoi în sinea lui: "Pe legea mea, sau eu mă înşel cu totul, sau i-am făcut o mare pleaşcă acestui năzdrăvan de Molière, şi într-o zi vom vedea, fără îndoială, în vreuna din come­diile lui, o scenă luată după natură".

Porthos zâmbea.

- Ce te face să râzi? îl întrebă d'Artagnan.

- Trebuie oare să ţi-o mărturisesc? Ei bine, râd de câtă fericire mă simt cuprins.

- O, asta aşa e; nu cunosc om mai fericit decât tine! Dar, ia spune, ce nouă bucurie s-a mai ivit?

- Ei bine, dragul meu, felicită-mă.

- Nici nu vreau altceva.

- Se pare că sunt primul din lume căruia i s-a luat mă­sură în felul acesta.

- Eşti sigur?

- Aproape. Anumite semne schimbate între Volière şi ceilalţi lucrători mi-au dat de înţeles că aşa este.

- Ei bine, dragul meu, asta nu mă surprinde din partea lui Molière.

- Volière, prietene.

- Oh, nu, nu, la naiba! N-am decât să te las pe tine să-i spui Volière, dar eu îi voi spune ca şi până acum, Molière. Ei bine, ziceam că asta nu mă miră de loc din par­tea lui Molière, care e un băiat isteţ şi căruia tu i-ai inspirat această idee straşnică.

- Care-i va folosi mai târziu, sunt sigur!

- Cum adică, te mai întrebi dacă o să-i folosească? Cred şi cu că-i va folosi, şi încă mult. Căci, vezi tu, dragă prietene, Molière e, dintre toţi croitorii noştri de renume, acela care-i îmbracă cel mai bine pe baronii noştri, pe conţii şi pe marchizii noştri... pe măsura lor.

Cu aceste cuvinte, a căror aluzie sau adâncime noi nu o vom mai comenta, d'Artagnan şi Porthos ieşiră de la meşte­rul Percerin şi se urcară din nou în trăsura lor. Îi vom lăsa acolo, cu îngăduinţa cititorului, pentru a ne întoarce alături de Molière şi de Aramis, la Saint-Mandé.

IX

STUPUL, ALBINELE ŞI MIEREA

Episcopul de Vannes, foarte nemulţumit că-l întâlnise pe d'Artagnan la meşterul Percerin, se reîntoarse cât se poate de rău dispus la Saint-Mandé. Molière, dimpotrivă, încântat că găsise un model atât de bun pentru o schiţă şi că ştia unde avea să regăsească originalul când va voi să facă după acea schiţă un tablou, Molière se reîntoarse acolo în cea mai perfectă bună dispoziţie.

Tot etajul întâi, aripa stângă, era ocupat de epicurienii cei mai vestiţi din Paris şi cei mai apropiaţi casei, îndeletnicindu-se, fiecare în compartimentul său, ca albinele în fagurii lor, să producă o miere destinată prăjiturii regale pe care domnul Fouquet se pregătea s-o servească maiestăţii sale Ludovic al XIV-lea în timpul serbării de la Vaux. Pellisson, cu pumnii strânşi la tâmple, îşi scormonea mintea adunând primele pietre pentru temelia prologului Supărăcioşilor, co­medie în trei acte pe care urma să o reprezinte Poquelin de Molière, cum spunea d'Artagnan, sau Coquelin de Volière, cum spunea Porthos. Loret, cu naivitatea lui de gazetar, compunea relatarea serbărilor de la Vaux înainte ca aceste serbări să fi avut loc. La Fontaine alerga de la unul la altul - umbră hoinară, distrată, stânjenind, pisălogind, zumzăind şi şuşotind la urechea fiecăruia mii de flecăreli poetice. Îl pisă atât de mult pe Pellisson, încât acesta, ridicând capul, îl repezi, cu năduf:

- Cel puţin, La Fontaine, dacă te lauzi că te plimbi prin grădinile Parnasului, culege-mi şi mie o rimă.

- Ce rimă îţi trebuie? întrebă fabulistul, cum îi spunea doamna de Sévigné.

- Vreau o rimă la lumină.

- Rugină - răspunse La Fontaine.

- Eh, dragă prietene, nu poţi vorbi de rugină când ridici în slavi plăcerile de la Vaux - zise Loret.

- De altfel, rima nici nu e prea bună - adăugă Pellisson.

- Cum nu e bună! strigă La Fontaine surprins.

- Da, dumneata ai o mare meteahnă, dragul meu, o meteahnă care te va împiedica întotdeauna să fii un poet de prim ordin: rimezi cu prea multă uşurinţă.

- Oh, oh, găseşti, Pellisson?

- Ei da, dragul meu, găsesc. Adu-ţi aminte că o rimă nu e niciodată bună atâta vreme cât se poate găsi una şi mai bună.

- Atunci n-am să mai scriu decât în proză - zise La Fontaine, care luase în serios dojana lui Pellisson. Ah, m-am îndoit eu adesea c-aş fi poet, dar nu-s decât un ciuruc. Da, ăsta e adevărul!

- Nu spune asta, dragul meu; eşti prea sentenţios, şi ai în fabulele dumitale lucruri bune.

- Şi ca să încep - urmă La Fontaine continuându-şi gândul - am să pun pe foc cele o sută de versuri pe care le-am făcut.

- Unde sunt aceste versuri?

- În capul meu.

- Ei bine, dacă le ai în cap, nu poţi să le arzi!

- Ai dreptate - zise La Fontaine. Totuşi, dacă nu le ard...

- Ei bine, ce se va întâmpla dacă nu le arzi?

- Se va întâmpla că-mi vor rămâne în minte, şi nu le voi mai uita niciodată.

- Drace! sări Loret. Iată primejdia; asta înseamnă să înnebuneşti!

- Drace! Drace! Drace! Ce-i de făcut? repetă La Fontaine.

- Am găsit eu un mijloc - zise Molière, care tocmai atunci intrase pe uşă şi auzise ultimele cuvinte.

- Care?

- Mai întâi scrie-le şi pe urmă dă-le foc.

- Ce simplu! Ei bine, eu niciodată nu m-aş fi gândit la asta. E tare deştept diavolul ăsta de Molière! zise La Fontaine. Apoi, lovindu-se cu palma peste frunte: Ah, ai să fii veşnic un bou, Jean de La Fontaine! adăugă el.

- Ce tot îndrugi acolo, prietene? îl întrerupse Molière apropiindu-se de poet, ale cărui vorbe rostite în şoaptă le auzise.

- Spun că am să fiu veşnic un bou, iubite confrate - răspunse La Fontaine cu un oftat greu şi cu ochii plini de tristeţe. Da, prietene - continuă el cu un necaz crescând - se pare că rimez cu prea multă uşurinţă.

- E un mare păcat, într-adevăr.

- Vezi? Sunt un cârpaci!

- Cine a spus asta?

- La naiba, Pellisson! Nu-i aşa, Pellisson?

Pellisson, adâncit din nou în compunerea sa, se feri să răspundă.

- Dar dacă Pellisson a spus că eşti un cârpaci - strigă Molière - te-a jignit profund!

- Crezi?

- Ah, dragul meu, te povăţuiesc, întrucât eşti gentilom, să nu laşi nepedepsită o astfel de insultă.

- Eh! făcu La Fontaine.

- Te-ai bătut vreodată?

- O singură dată, prietene, cu un locotenent de cava­lerie uşoară.

- Ce-ţi făcuse acela?

- Se pare că mi-a sedus nevasta.

- Ah, ah! exclamă Molière aproape pălind.

Dar cum, la mărturisirea lui La Fontaine, ceilalţi în­toarseră feţele, Molière îşi păstră pe buze zâmbetul batjocori­tor ce era pe cale de a se şterge şi, urmând să-l tragă de limbă pe La Fontaine, îl întrebă:

- Şi cum s-a sfârşit acel duel?

- S-a sfârşit că, pe teren, adversarul mi-a smuls spada din mână, apoi şi-a cerut scuze, făgăduindu-mi să nu mai calce în casa mea.

- Şi te-ai declarat mulţumit?

- Nu, dimpotrivă! Mi-am ridicat spada şi i-am zis: Să avem iertare, domnule, dar nu m-am bătut cu dumneata fiindcă ai fost amantul nevestei mele, ci fiindcă mi s-a spus că trebuie să mă bat. Or, întrucât n-am fost niciodată mai fericit ca de atunci încoace, fă-mi plăcerea şi continuă să vii în casa mea ca şi mai înainte; altfel, la dracu, vom relua lupta de la început! Aşa că - încheie La Fontaine - a fost nevoit să rămână amantul nevestei mele, iar eu am con­tinuat să fiu cel mai fericit soţ de pe pământ.

Toţi izbucniră în râs. Singur Molière îşi trecu palma peste ochi. De ce? Poate ca să-şi şteargă o lacrimă, poate ca să-şi înăbuşe un suspin. Căci, vai!, se ştie, Molière era moralist, dar Molière nu era filozof.

- Oricum - zise el revenind la discuţia de mai înainte - Pellisson te-a ofensat.

- Ah, aşa-i, şi uitasem de asta.

- Dar am să-l provoc eu din partea ta.

- O poţi face, dacă socoteşti că e absolut necesar.

- Socotesc că e absolut necesar, şi mă şi duc la el.

- Stai puţin - zise La Fontaine. Vreau să-ţi cer părerea.

- În ce privinţă?... În legătură cu ofensa?

- Nu; spune-mi dacă, într-adevăr, lumină nu rimează rugină.

- Eu le-aş face să rimeze.

- Drace, ştiam!

- În viaţa mea, am făcut o sută de mii de asemenea versuri.

- O sută de mii! strigă La Fontaine. De patru ori mai mult decât Fecioara la care ciocăneşte domnul Chapelain! Oare tot despre acest subiect ai făcut o sută de mii de ver­suri, dragă prietene?

- Ei, ia ascultă, tu cel veşnic cu capul în nori! rosti Molière.

- Nu poate fi îndoială - continuă La Fontaine - că legumă, de pildă, rimează cu postumă.

- La plural mai ales.

- Da, mai ales la plural, întocmai ca rugină şi lumină. Pune deci rugini şi lumini, la plural, dragul meu Pellisson, şi atunci merge - zise La Fontaine apropiindu-se ca să-l bată pe umăr pe confratele său, a cărui insultă o uitase cu totul.

- Lasă-mă în pace! mormăi Pellisson.

- Doamne, aşa zice Molière, şi Molière se pricepe! A spus el singur că a făcut o sută de mii de versuri.

- Haide - zise Molière râzând - iată-l că s-a pornit!

- La fel cum iarbă rimează foarte bine cu salbă, pun mâna în foc.

- Dar... - rosti Molière.

- Îţi spun asta - continuă La Fontaine - întrucât compui un divertisment pentru Sceaux, nu-i aşa?

- Da, Supărăcioşii.

- Ah, Supărăcioşii, da. mi-aduc aminte. Ei bine, m-am gândit că un prolog ar fi foarte nimerit pentru divertismen­tul tău.

- Fără îndoială, ar prinde de minune.

- Ah, eşti de părerea mea?

- Atât de mult, că te-am şi rugat să faci acest prolog.

- M-ai rugat să-l fac, pe mine?

- Da, pe tine; ba chiar, văzând că nu vrei, te-am rugat să i-l ceri lui Pellisson, care-l şi face în acest moment.

- Ah, aşadar asta compune Pellisson acum? Pe legea mea, dragă Molière, s-ar putea să ai şi tu dreptate câteodată.

- Când anume?

- Atunci când spui că sunt cu capul în nori. E un cusur pârdalnic ăsta, recunosc, dar mă voi îndrepta, şi am să-ţi fac prologul.

- Acum însă îl face Pellisson!

- Aşa-i. Ah, mare zăpăcit mai sunt! Loret are dreptate să spună că sunt un cârpaci.

- Dar nu Loret a spus asta, prietene.

- Ei bine, puţin importă cine a spus-o. Prin urmare, divertismentul tău se numeşte Supărăcioşii. Ce-ar fi să rimezi capricioşii cu supărăcioşii?

- La nevoie, da.

- Şi chiar cu furioşii?

- O, de astă dată nu!

- Ar fi prea îndrăzneţ, nu-i aşa? Dar, la urma urmei, de ce-ar fi îndrăzneţ?

- Diferenţa de silabe sare în ochi.

- Presupuneam - zise La Fontaine părăsindu-l pe Molière şi apropiindu-se de Loret - presupuneam...

- Ce presupuneai? îl întrebă Loret la mijlocul scandării unui vers. Hai, spune repede.

- Tu compui prologul Supărăcioşilor, nu-i aşa?

- Oh, nu, m-a ferit sfântul; Pellisson îl compune!

- Aşa-i, Pellisson! zise La Fontaine, îndreptându-se spre Pellisson. Presupuneam - continuă el - că nimfa de la Vaux...

- Ah, admirabil! strigă Loret. Nimfa de la Vaux! Mulţumesc, La Fontaine, mi-ai dat ultimele două versuri pentru cupletul meu:

Şi răsplata muncii le-o

Dă lor nimfa de la Vaux.
- Bravo! Asta da rimă! strigă Pellisson. Dacă ai să rimezi tot aşa, La Fontaine, să-ţi fie de bine!

- S-ar părea că aşa rimez, deoarece Loret zice că eu i-am dat ultimele două versuri pe care le-a rostit.

- Ei bine, dacă rimezi astfel, ia spune, cum ai începe prologul meu?

- Aş începe, bunăoară, aşa: O, nimfa... care... După care aş pune un verb la persoana a doua singular, timpul prezent, modul indicativ, şi apoi aş continua: din a grotelor răcoare.

- Dar verbul, unde e verbul? întrebă Pellisson.

- Ca să-l admiri pe rege în toată-a lui splendoare - declamă mai departe La Fontaine.

- Dar verbul, verbul? stărui cu încăpăţânare Pellisson. La persoana a doua singular, prezent, indicativ?

- Ei bine: ieşi.

O, nimfă care ieşi din a grotelor răcoare

Ca să-l admiri pe rege în toată-a lui splendoare.
- Ai spune: care ieşi?

- De ce nu?