Alexandre Dumas

- Hei, ce, ai înnebunit? strigă o voce aspră şi gro­solană. Ce te-a apucat în dimineaţa asta?

"În dimineaţa asta?" gândi regele deodată. Apoi, bine­voitor, întrebă:

- Domnule, eşti cumva guvernatorul Bastiliei?

- Drăguţule, te-ai scrântit la creier - răspunse glasul - dar ăsta nu-i un motiv să faci atâta tărăboi. Potoleşte-te, lua-te-ar dracu!

- Eşti guvernatorul? întrebă regele încă o dată.

Se auzi o uşă închizându-se. Temnicerul plecă fără a catadicsi să mai spună măcar o vorbă.

Când regele îşi dădu seama că celălalt plecase, furia lui nu mai cunoscu margini. Ager ca un tigru, sări de la masă la fereastră şi începu să zgâlţâie zăbrelele. Sparse un geam ale cărui cioburi căzură, cu un zăngănit prelung, pe caldarâmul curţii. Strigă până răguşi: "Guvernatorul! Guvernato­rul!" Această izbucnire ţinu un ceas, şi fu un adevărat acces de turbare. Cu părul răvăşit, încleiat pe frunte, cu hainele sfâşiate şi mânjite de var, cu cămaşa zdrenţuită, regele nu se po­toli decât la capătul puterilor sale, şi abia atunci înţelese cât de groase şi de nemiloase erau acele ziduri, cât de nepătruns acel ciment, pe care nici o încercare nu-l putea străpunge, decât numai aceea a timpului, având ca unealtă deznădejdea. Îşi sprijini fruntea de uşă şi îşi lăsă inima să se liniştească încetul cu încetul; o zbatere mai mult ar fi făcut-o să plesnească.

- Are să vină - îşi zise el - momentul când mi se va aduce hrana ce se dă tuturor deţinuţilor. Atunci voi vedea pe cineva, voi vorbi, mi se va răspunde.

Şi regele încercă să-şi aducă aminte la ce oră li se aducea prima mâncare deţinuţilor de la Bastilia. Nu cunoştea nici măcar acest amănunt. Fu pentru el o nouă lovitură de pumnal, surdă şi crudă, această remuşcare de a fi trăit douăzeci şi cinci de ani, rege şi fericit, fără să se fi gândit la tot ceea ce suferea un nenorocit căruia i se lua pe nedrept libertatea. Regele se înroşi de ruşine. Simţea că Dumnezeu, îngăduind această groaznică umilinţă, nu făcea decât să abată asupra unui om chinurile pe care acest om le aruncase asupra atâtor altora. Nimic nu putea fi mai potrivit pentru a reîntoarce la credinţă un suflet zdrobit de durere. Dar Ludovic nu îndrăzni să îngenuncheze spre a se ruga lui Dumnezeu, spre a-i cere să pună capăt încercări­lor sale.

- Dumnezeu ştie ce face - zise el - Dumnezeu are dreptate. Ar fi o laşitate din partea mea să-i cer lui Dumnezeu ceea ce eu însumi am refuzat adesea semenilor mei.

Aici ajunsese cu gândurile, mai bine zis cu agonia lui, când acelaşi zgomot se făcu auzit dincolo de uşă, urmat de astă dată de un zornăit de chei şi de scrâşnetul zăvoarelor răsucite în broaştele uşii. Regele făcu o săritură înainte, pentru a se apropia de cel care avea să intre; dar, deodată, gândindu-ise că aceasta era o mişcare nepotrivită cu rangul de rege, se opri, luă o înfăţişare nobilă şi calmă, ceea ce era uşor pentru ei, şi aşteptă, cu spatele la fereastră, căutând să-şi ascundă tulburarea în faţa privirilor noului venit. Dar nu era decât un temnicer însărcinat să-i aducă un coşuleţ încărcat cu merinde.

Regele se uită la acest om cu nelinişte; aştepta ca el să-i vorbească, să-i spună ceva.

- Ah - zise omul - ai sfărâmat scaunul, nu m-am înşelat. Se vede treaba că ai turbat de tot!

- Domnule - îi spuse regele - ia seama la cele ce vorbeşti; e spre marele dumitale bine.

Temnicerul lăsă coşuleţul pe masă, apoi, măsurându-l pe cel ce i se adresa astfel, zise cu surprindere:

- Ce-ai zis?

- Anunţă-l pe guvernator să vină la mine - adăugă regele cu nobleţe.

- Ascultă, fătul meu - zise temnicerul - ai fost până acum băiat cuminte; nebunia însă te face rău, şi vreau să te încunoştinţez de un lucru: ai sfărâmat scaunul şi ai făcut tărăboi; ăsta e un delict care se pedepseşte cu carcera. Făgăduieşte-mi că n-ai să mai repeţi, şi nu-i voi spune nimic guvernatorului.

- Vreau să-l văd pe guvernator - răspunse regele fără să se sinchisească.

- Te va băga la carceră, ia seama.

- Vreau! Înţelegi?

- Ah, iată că ţi se tulbură privirea. Bun, am să-ţi iau cuţitul.

Şi temnicerul făcu ceea ce spusese, apoi închise uşa şi plecă, lăsându-l pe rege mai uluit, mai nenorocit, şi mai singur ca oricând. În zadar reîncepu el să bată cu frântura de scaun în uşă; în zadar aruncă pe fereastră mâncarea şi blidele; nimeni nu-i mai răspundea nimic.

Două ceasuri mai târziu, nu mai era un rege, un gen­tilom, un om, un creier; era un nebun care-şi rupea unghiile în lemnul uşii, care încerca să smulgă scândurile din duşumea, scoţând nişte ţipete atât de îngrozitoare, încât bătrâna Bastilie părea că tremură din temelii din pricină că îndrăznise să se întoarcă împotriva stăpânului ei. Cât despre guvernator, lui nici nu-i păsa. Temnicerul şi paznicii îi dădură raportul; dar la ce bun? Nebunii nu erau oare - ceva obişnuit în fortăreaţă, iar zidurile nu erau mai tari decât nebunii? Domnul Baisemeaux, pătruns de tot ceea ce-i spusese Aramis, şi ştiindu-se în regulă cu ordinul primit de la rege, nu voia decât un lucru, ca nebunul Marchiali să fie atât de nebun, încât să se spânzure de baldachinul lui sau de o vergea de la fereastră.

Într-adevăr, acest deţinut nu-i aducea nici un folos şi-l stingherea mai mult decât s-ar fi cuvenit. Toate încurcăturile astea cu Seldon şi Marchiali, cu punerea în libertate şi întemiţarea din nou, cu asemănarea aceea ciudată, ar avea un sfârşit cum nu se poate mai bine venit. Baisemeaux credea chiar a fi observat că aşa ceva nu i-ar displăcea prea mult aici domnului d'Herblay.

- Şi apoi, ce-i drept - îi spunea Baisemeaux majoru­lui său - un deţinut oarecare e destul de nenorocit că se fie închis; suferă prea mult ca să nu te milostiveşti de el, dorindu-i moartea; cu atât mai mult când acest deţinut a înnebunit şi e în stare să muşte şi să facă tărăboi în Bastilia. Aşa că, pe legea mea, e o faptă milostivă să-i doreşti moartea; ar fi un lucru milostiv să-l ajuţi să se stingă fără a se mai chinui.

Şi blândul guvernator ceru să i se aducă cel de-al doilea dejun.

XXII

UMBRA DOMNULUI FOUQUET
D'Artagnan, încă sub povara convorbirii pe care o avusese cu regele, se întreba dacă într-adevăr mai era cu mintea întreagă, dacă scena se petrecea într-adevăr la Vaux; dacă el, d'Artagnan, era cu adevărat căpitanul de muşchetari, iar dacă domnul Fouquet era proprietarul castelului în care Ludovic al XIV-lea fusese găzduit cu atâta cinste. Aceste reflecţii nu erau însă ale unui om beat. Cu toate că, ce-i drept, se băuse zdravăn la Vaux. Vinurile domnului ministru fuseseră la înălţime în timpul serbării. Dar gasconul era un bărbat ce-şi păstra totdeauna capul limpede; el ştia, atingând doar oţelul spadei sale, să vadă în răceala acestui oţel îndemnurile pentru marile chemări. «Poftim - îşi zise el părăsind apartamentul regal - iată-mă aruncat de istorie în destinele regelui şi în acele ale ministrului; se va scrie că domnul d'Artagnan, cadet din Gasconia, l-a luat de guler pe domnul Nicolas Fouquet, intendentul superior al finanţelor Franţei. Urmaşii mei, dacă-i voi avea, îşi vor face un renume din această arestare, aşa cum domnii de Luynes şi-au zămislit faima cu zdrenţele acelui biet mareşal d'Ancre. E vorba numai să îndeplinesc întocmai voinţa rege­lui. Oricine va putea să-i spună domnului Fouquet: "Spada dumitale, domnule!" Dar nu oricine va putea să-l înhaţe fără ca cineva să strige. Cum să procedez, deci, pentru ca domnul intendent superior să treacă de la cea mai înaltă favoare la ultima dizgraţie, pentru a-l face să vadă că Vaux se schimbă într-o temniţă, pentru a-i da a înţelege că, după ce a gustat din tămâia lui Assuerus, va atârna în spânzurătoarea lui Aman, adică a lui Enguerrand de Marigny?» Aici fruntea lui d'Artagnan se întunecă de-ţi făcea mai mare mila. Muşchetarul avea mustrări de cuget. A-l trimite astfel la moarte (căci, de bună seamă, Ludovic al XIV-lea îl ura pe domnul Fouquet), a-l trimite, spunem, astfel la moarte pe acela pe care l-ai socotit omul cel mai galanton era un adevărat caz de conştiinţă. "Mi se pare - îşi zise d'Arta­gnan - că, afară doar dacă nu sunt un nemernic, aş face mai bine să-l înştiinţez pe domnul Fouquet despre gândul rău pe care i l-a pus regele. Dar, dacă trădez secretul stă­pânului meu, înseamnă că sunt un nemernic şi un trădă­tor, crimă pedepsită de legile militare, şi eu am văzut de douăzeci de ori până acum, în războaie, nenorociţi care atârnau în laţ pentru că făcuseră în mic ceea ce cugetul meu mă sfătuieşte să fac în mare. Nu, socot că un om în­ţelept trebuie să iasă din această încurcătură cu ceva mai multă dibăcie. Vorba e, sunt eu un om înţelept? E greu de presupus, dat fiind că de patruzeci de ani am risipit atâta înţelepciune, încât, dacă mi-a mai rămas de un pistol, ar fi o adevărată fericire." D'Artagnan îşi luă capul în mâini, îşi smulse, fără să vrea, câteva fire din mustaţă şi adăugă: "Pentru care pricină să fi căzut oare domnul Fouquet în dizgraţie? Pentru trei pricini: prima, pentru că nu-l iubeşte domnul Colbert; a doua, pentru că a vrut să se îndră­gostească de domnişoara de La Vallière; a treia, pentru că regele ţine la domnul Colbert şi o iubeşte pe domnişoara de La Vallière. E un om pierdut! Dar să-i pun eu genunchiul în piept, eu, un om de omenie, când el e răpus de intrigile fe­meilor şi-ale slujbaşilor? Haidade! Dacă e primejdios, îl voi trânti la pământ; dacă nu e decât persecutat, voi vedea! Am ajuns la acest punct, şi nici regele, nici alt om nu mă va putea face să-mi schimb părerea. Dacă Athos ar fi aici, ar gândi ca şi mine. Aşa că, în loc să mă duc şi să-l iau cu forţa pe domnul Fouquet, să-l leg burduf şi să-l închid, voi încerca să mă port cu el ca un om cumsecade. Vom sta de vorbă, se-nţelege; dar aşa cum se cuvine". Şi d'Artagnan, potrivindu-şi cu o mişcare aparte cureaua pe umăr, porni drept la domnul Fouquet, care, după ce-şi luase rămas bun de la doamne, se pregătea să se ducă la culcare şi să doarmă liniştit după toate triumfurile de peste zi.

Aerul era încă parfumat sau înăcrit, cum vreţi, de mirosul focurilor de artificii. Lumânările îşi aruncau ultimele lor pâlpâiri, florile cădeau ofilite, desprinse din jerbe, cior­chinii de dansatori şi de curteni se destrămau, împrăştiindu-se prin saloane. În mijlocul prietenilor săi, care-l lăudau şi primeau laudele lui, ministrul abia îşi mai ţinea ochii deschişi, de oboseală. Era dornic de odihnă, cădea frânt pe litiera laurilor culeşi după atâtea zile. S-ar fi zis că îşi încovoia capul sub greutatea noilor datorii pe care le făcuse în cinstea acestei serbări.

Domnul Fouquet se retrase în camera lui, surâzător şi pe jumătate amorţit. Nu mai auzea nimic, nu mai vedea nimic; patul îl atrăgea cu putere, îl vrăjea. Zeul Morfeu, stăpânul bolţii zugrăvite de Le Brun, îşi întindea puterea sa şi asupra camerelor din jur, aruncându-şi macii lui şi asupra stăpânului casei.

Domnul Fouquet, aproape singur, tocmai intrase în mâinile valetului său de cameră, când domnul d'Artagnan apăru în pragul apartamentului său.

D'Artagnan nu izbutise niciodată să se demonetizeze la curte; cu toate că era văzut pretutindeni şi totdeauna, el făcea figură bună totdeauna şi pretutindeni. Este privilegiul anumitor firi, care se aseamănă prin asta cu fulgerele şi tunetele: toată lumea le cunoaşte, dar ivirea lor uimeşte de fiecare dată şi, când le simţi apropierea, cea din urmă im­presie crezi că este şi cea mai puternică.

- Iată! Domnul d'Artagnan? zise domnul Fouquet, a cărui manşetă din dreapta tocmai îi fusese scoasă de pe braţ.

- Pentru a vă sluji - răspunse muşchetarul.

- Intră, dragă domnule d'Artagnan.

- Mulţumesc.

- Ai venit să-mi faci vreo critică asupra serbării? Dumneata eşti un spirit căruia nu-i scapă nimic.

- Oh, nu!

- Te supără serviciul?

- Câtuşi de puţin.

- Ţi s-a dat poate o cameră care nu-ţi place?

- Camera e minunată.

- Ei bine, îţi mulţumesc că eşti atât de amabil, şi e rândul meu să-ţi fiu îndatorat pentru cuvintele măgulitoare pe care mi le spui.

Ceea ce însemna, fără nici o îndoială: "Dragul meu d'Artagnan, du-te şi te culcă, ai patul dumitale, şi lasă-mă să fac şi eu acelaşi lucru".

D'Artagnan părea a nu înţelege.

- Vreţi să vă culcaţi de pe-acum? îi spuse el mi­nistrului.

- Da. Ai să-mi comunici ceva?

- Nimic, domnule, nimic. Şi o să dormiţi aici?

- După cum vezi.

- Domnule, aţi dat o serbare foarte frumoasă în cinstea regelui.

- Găseşti?

- Oh, superbă!

- Regele e mulţumit?

- Încântat.

- Te-a rugat cumva să-mi spui asta?

- N-ar alege un mesager atât de puţin vrednic ca mine, monseniore.

- Te înşeli, domnule d'Artagnan.

- Acesta e patul dumneavoastră?

- Da. Pentru ce-mi pui aoeastă întrebare? Eşti nemulţumit de-al dumitale?

- Trebuie să fiu sincer?

- Se înţelege că da.

- Ei bine, nu-s mulţumit.

Fouquet tresări.

- Domnule d'Artagnan - zise el - ia camera mea.

- Să vă lipsesc de ea pe dumneavoastră, monseniore? Niciodată!

- Ce-i de făcut, atunci?

- Îngăduiţi-mi să împart camera cu dumneavoastră.

Fouquet se uită ţintă la muşchetar.

- Ah, ah! făcu el. Vii de la rege?

- Ei bine, da, monseniore.

- Şi regele vrea să te ştie culcat în odaia mea?

- Monseniore...

- Foarte bine, domnule d'Artagnan, foarte bine. Dumneata eşti stăpân aici. Fie cum doreşti.

- Vă asigur, monseniore, că nu vreau să abuzez deloc...

Domnul Fouquet se adresă valetului de cameră:

- Lasă-ne singuri - zise el.

Valetul ieşi.

- Ai să-mi vorbeşti ceva, domnule? îl întrebă apoi pe d'Artagnan.

- Eu?

- Un om cu spiritul dumitale nu vine să-i vorbească unui om ca mine, la ora asta, fără motive grave.

- Nu mă întrebaţi nimic, vă rog.

- Dimpotrivă, ce vrei de la mine?

- Nimic, decât compania dumneavoastră.

- Să mergem în grădină - rosti deodată ministrul - în parc...

- Nu - răspunse cu însufleţire muşchetarul - nu!

- Pentru ce nu?

- Răcoarea de afară...

- Haide, mărturiseşte că vrei să mă arestezi - îi spuse ministrul căpitanului.

- Niciodată! rosti acesta.

- Atunci, mă supraveghezi?

- Pe onoarea mea, da, monseniore.

- Pe onoarea dumitale?... Asta-i altceva! Ah, sunt arestat în casa mea?

- Nu spuneţi asta, vă rog!

- Dimpotrivă, o voi striga tare!

- Dacă veţi striga, voi fi silit să vă impun tăcerea.

- Bun! Cu forţa, la mine în casă? Ah, asta-i şi mai bună!

- Văd că nu ne înţelegem de fel. Uite, se află aici o masă de şah. Să jucăm, dacă vă face plăcere, monseniore.

- Domnule d'Artagnan, am căzut aşadar în dizgraţie?

- Câtuşi de puţin, dar...

- Dar n-am voie să scap de sub ochii dumitale?

- Nu înţeleg nici un cuvânt din ceea ce-mi vorbiţi, monseniore; şi, dacă doriţi să mă retrag, spuneţi-mi-o.

- Dragă domnule d'Artagnan, felul dumitale de a te purta are să mă facă să înnebunesc. Picam de somn, dum­neata m-ai trezit.

- N-am să mi-o iert niciodată, şi, dacă voiţi să rămân împăcat cu mine însumi...

- Ei bine?

- Ei bine, culcaţi-vă aici, în faţa mea; voi fi foarte mulţumit.

- Mă ţii sub pază?...

- Atunci plec.

- Nu te mai înţeleg deloc.

- Noapte bună, monseniore.

Şi d'Artagnan se prefăcu a se retrage. Domnul Fouquet alergă după el.

- N-am să mă culc - zise el. Îţi vorbesc serios, şi fi­indcă nu vrei să mă tratezi ca pe un om, fiindcă te joci astfel cu mine, am să te aţâţ ca pe un mistreţ.

- Auzi colo! exclamă d'Artagnan, prefăcându-se că zâmbeşte.

- Poruncesc să mi se înhame caii şi plec la Paris - zise domnul Fouquet, încercând să răscolească inima căpita­nului de muşchetari.

- Ah, dacă-i aşa, monseniore, se schimbă socoteala.

- Mă arestezi?

- Nu. Dar voi pleca împreună cu dumneavoastră.

- Asta-i prea de tot, domnule d'Artagnan! replică Fou­quet pe un ton rece. Nu degeaba îţi merge faima că eşti un om de duh şi un om isteţ. Cu mine însă toate astea sunt de prisos. Fii scurt: fă-ţi datoria. Pentru ce mă arestezi? Cu ce-am greşit?

- Oh, nu ştiu nimic cu ce-aţi greşit; dar nu vă arestez...în astă-seară...

- Nu astă-seară! strigă Fouquet pălind. Dar mâine?

- Oh, azi nu e mâine, monseniore. Poate spune cineva ce va fi a doua zi?

- Haide, haide repede, căpitane, lasă-mă să vorbesc cu domnul d'Herblay!

- Din păcate, aşa ceva e cu neputinţă, monseniore. Am ordin să veghez ca să nu staţi de vorbă cu nimeni.

- Nici cu domnul d'Harblay, căpitane, cu prietenul dumitale?

- Monseniore, dar dacă domnul d'Herblay, prietenul meu, ar fi singurul cu care nu vă pot îngădui să staţi de vorbă?

Fouquet se înroşi, apoi, luând un aer de resemnare:

- Domnule - zise el - ai dreptate; primesc o lecţie pe care n-ar fi trebuit s-o provoc. Omul căzut nu mai are dreptul la nimic, nici chiar din partea acelora pe care i-a îmbogăţit, cu atât mai puţin a acelora cărora n-a avut fe­ricirea să le facă vreodată vreun bine.

- Monseniore!

- Ai dreptate, domnule d'Artagnan; dumneata ai fost totdeauna faţă de mine într-o situaţie favorabilă, în situaţia ce i se potriveşte omului sortit să mă aresteze. Dumneata nu mi-ai cerut niciodată nimic.

- Monseniore - răspunse gasconul mişcat de această durere grăitoare şi nobilă - vreţi să-mi daţi cuvântul dumneavoastră de om cinstit că nu veţi ieşi din această cameră?

- La ce bun, dragă domnule d'Artagnan, de vreme ce dumneata mă ţii sub pază? Ţi-e teamă oare că am să mă împotrivesc celei mai falnice spade din regat?

- Nu despre asta e vorba, monseniore; mă duc însă să vi-l caut pe domnul d'Herblay şi, prin urmare, am să vă las singur.

Fouquet scoase un strigăt de bucurie şi de surprindere.

- Să-l cauţi pe domnul d'Herblay? Să mă laşi singur? zise el, încrucişându-şi braţele.

- Unde locuieşte domnul d'Herblay? În camera al­bastră?

- Da, prietene, da.

- Prietenul dumneavoastră! Vă mulţumesc pentru acest cuvânt, monseniore! Îmi daţi astăzi ceea ce nu mi-aţi dat altădată.

- Ah, mă salvezi!

- Îmi ajung zece minute ca să mă duc de aici până la camera albastră şi să mă şi întorc? întrebă d'Artagnan.

- Chiar şi mai puţin.

- Iar ca să-l trezesc pe Aramis, care doarme bine, atunci când doarme, şi să-l previn, mai pun încă cinci mi­nute; deci, în total, voi lipsi un sfert de ceas. Acum, mon­seniore, îmi daţi cuvântul că nu veţi încerca în nici un fel să fugiţi şi că la reîntoarcere vă voi regăsi aici?

- Ţi-l dau, domnule! răspunse Fouquet strângând mâna muşchetarului cu o caldă recunoştinţă.

D'Artagnan dispăru. Fouquet îl privi cum se în­depărtează, aşteptă cu o vădită nerăbdare până când se în­chise uşa în urma lui, apoi, după ce uşa se închise, se repezi la cheile lui, descuie câteva sertare secrete, ascunse în mobile, căută în zadar anumite hârtii rămase, fără îndoială, la Saint-Mandé, şi pe care-i părea rău că nu le putea găsi aici; pe urmă, strângând în mare grabă mai multe scrisori, con­tracte, registre, făcu un teanc şi le dădu repede foc pe vatra de marmură a căminului, fără a-şi mai da osteneala să scoată dinăuntru ulcelele cu flori îngrămădite acolo. În sfârşit, după ce făcu toate acestea, ca un om care a scăpat dintr-o mare primejdie şi pe care puterile îl părăsesc de îndată ce această primejdie a fost înlăturată, se lăsă să cadă istovit într-un jilţ.

D'Artagnan se reîntoarse şi-l găsi pe Fouquet în această poziţie. Vrednicul muşchetar nu se îndoise nici o clipă că Fouquet, dându-şi cuvântul, nici nu se va gândi măcar să şi-l calce; dar îşi spuse că se va folosi de absenţa lui pen­tru a se scăpa de toate hârtiile, de toate însemnările, de toate contractele ce i-ar putea face şi mai gravă situaţia, şi aşa desul de grea, în care se găsea. De aceea, ridicând capul ca un câine care adulmecă vânatul, simţi mirosul de fum pe care se aştepta să-l descopere în odaie, şi, descoperindu-l într-adevăr, făcu o mişcare din cap în semn de mulţumire.

La intrarea lui d'Artagnan, Fouquet, la rândul său, ridică faţa spre el şi nici una din mişcările muşchetarului nu putu să-i scape. Apoi privirile celor doi bărbaţi se reîntâlniră; amândoi îşi dădură seama că se înţeleseseră fără să fi schimbat o singură vorbă.

- Ei bine - întrebă Fouquet cel dintâi - ce-i cu dom­nul d'Herblay?

- Pe legea mea, monseniore - răspunse d'Artagnan - se vede treaba că domnului d'Herblay îi plac plimbările noc­turne şi s-a dus să facă, la lumina lunii, în parcul de la Vaux, versuri împreună cu vreunii din poeţii dumneavoas­tră; căci nu l-am găsit în camera lui.

- Cum! Nu era la el? strigă Fouquet, care pierdea şi ultima speranţă; căci, fără să ştie în ce fel putea să-l sal­veze episcopul de Vannes, îşi dădea seama că, în realitate, nu se putea aştepta la vreun sprijin decât din partea lui.

- Sau, dacă e în camera lui - continuă d'Artagnan - avut motivele lui să nu-mi răspundă.

- Dar n-ai strigat destul de tare ca să te audă, domnule?

- N-o să presupuneţi, monseniore, că, după ce m-am depărtat de ordinul primit, care nu-mi îngăduie să vă părăsesc nici o clipă, n-o să presupuneţi că aş fi atât de nebun încât să trezesc toată casa şi să fiu văzut la uşa episcopului de Vannes, pentru a-i da prilejul domnului Colbert să constate că v-am lăsat răgazul să vă ardeţi hârtiile!

- Hârtiile mele?

- Fără îndoială; aşa cel puţin aş fi făcut eu în locul dumneavoastră. Când mi se deschide o portiţă, caut să profit de asta.

- Ei bine, da, mulţumesc; am profitat şi eu.

- Şi aţi făcut foarte bine, la dracu! Fiecare om îşi are micile lui secrete, care nu-i privesc pe ceilalţi. Dar să revenim la Aramis, monseniore.

- Ei bine, îţi spun că poate ai strigat prea încet şi nu te va fi auzit.

- Oricât de încet l-ai striga pe Aramis, monseniore, el aude totdeauna când are interesul să audă. Repet ceea ce am spus: Aramis nu era în camera lui, monseniore, sau Aramis a avut, ca să nu răspundă la glasul meu, motive pe care eu nu le cunosc şi poate nici dumneavoastră nu le cu­noaşteţi, oricât de devotat om v-ar fi înălţimea sa monse­niorul episcop de Vannes.

Fouquet scoase un oftat, se ridică, făcu de trei sau de patru ori înconjurul odăii şi sfârşi prin a se aşeza, cu o expresie de adâncă durere, pe magnificul său pat de catifea, împodobit cu cele mai splendide dantele.

D'Artagnan se uita la Fouquet cu un simţământ de adâncă milă.

- Am văzut cum au fost arestaţi mulţi oameni în viaţa mea - zise muşchetarul cu melancolie. Am văzut cum a fost arestat domnul de Cinq-Mars, am văzut cum a fost arestat domnul de Chalais. Eram tânăr pe atunci. Am văzut cum a fost arestat domnul de Condé împreună cu prinţişorii, cum a fost arestat domnul de Retz, sau domnul Broussel. Iertaţi-mă, monseniore, e supărător s-o spun, dar dintre toţi aceşti oameni, acela căruia îi semănaţi cel mai mult în momentul de faţă este cumsecadele Broussel. Puţin lipseşte ca să nu vă puneţi, ca el, şervetul în portofel şi să vă ştergeţi la gură cu hârtiile din sertare. La dracu, dom­nule Fouquet, un om ca dumneavoastră nu trebuie să pară atât de abătut! Dacă v-ar vedea prietenii!...

- Domnule d'Artagnan - răspunse ministrul cu un zâmbet plin de tristeţe - dumneata nu poţi înţelege: toc­mai fiindcă nu mă văd prietenii sunt aşa cum mă vezi domnia ta. Eu nu sunt făcut să fiu singur! Singur, nu în­semn nimic. Nu uita că mi-am trăit viaţa făcându-mi pri­eteni, în care speram să am tot atâtea sprijine la nevoie. Bogat fiind, toate aceste glasuri fericite, şi fericite datorită mie, îmi ridicau osanele de slavă şi se întreceau în a-mi fi pe plac. La cea mai mică supărare, aceste glasuri, mai poto­lite, mă mângâiau totuşi în amărăciunile mele. Singurătatea, eu n-am cunoscut-o niciodată. Sărăcia, o fantomă pe care am întrezărit-o uneori, cu zdrenţele sale, la capătul drumu­lui meu! Sărăcia e spectrul cu care mulţi dintre prietenii mei se joacă de atâţia ani, poetizând-o, lăudând-o, făcându-mă s-o iubesc şi eu! Sărăcia! Dar o primesc, o recunosc, o îmbrăţişez ca pe o soră dezmoştenită; căci sărăcia nu e singurătate, nu e surghiun, nu e închisoare! Aş putea fi oare vreodată sărac, eu, cu prieteni ca Pellisson, ca La Fontaine, ca Molière? Cu o iubită ca...? Oh, dar singură­tatea, pentru mine, omul deprins cu zgomotele lumii, pen­tru mine, omul plăcerilor, pentru mine, care sunt numai fiindcă ceilalţi sunt!... Oh, dacă ai şti cât de singur sunt în aceste clipe! Şi cât de mult îmi pari dumneata, care mă desparţi de tot ce mi-e drag, cât de mult îmi pari a fi imaginea însăşi a singurătăţii, a neantului şi a morţii!