Alexandre Dumas

- Dar v-am spus, domnule Fouquet - zise d'Artagnan, mişcat până în adâncul sufletului - v-am spus că exageraţi lucrurile. Regele vă iubeşte.

- Nu - răspunse Fouquet clătinând din cap - nu!

- Domnul Colbert e acela care vă urăşte.

- Domnul Colbert? Nu-mi pasă de el!

- Vă va ruina.

- Oh, cât despre asta, îl desfid s-o poată face: sunt gata ruinat.

La această ciudată mărturisire a ministrului, d'Artagnan îşi plimbă în jur o privire ce spunea multe. Cu toate că nu rostise nici o vorbă, Fouquet îi citi gândurile, căci adăugă:

- Ce să faci cu toate aceste străluciri, când nu mai eşti nimic? Ştii la ce ne slujeşte cea mai mare parte a avuţiilor noastre, nouă, celor bogaţi? Să ne dezguste, prin însăşi măreţia lor, de tot ceea ce nu se ridică la înălţimea acestei măreţii. Vaux, îmi vei spune, splendorile de la Vaux, nu-i aşa? Ei bine, şi? Ce să fac cu aceste splendori? Odată ruinat, cu ce-aş mai turna apă în scocurile naiadelor mele, foc în măruntaiele salamandrelor mele, aer în piepturile tri­tonilor mei? Pentru a fi bogat, domnule d'Artagnan, tre­buie să fii foarte bogat.

D'Artagnan dădu din cap.

- Oh, ştiu la ce te gândeşti - răspunse numaidecât Fouquet. Dacă ai fi dumneata stăpân la Vaux, l-ai vinde şi ai cumpăra o sfoară de pământ undeva. Acest pământ ar avea păduri, livezi şi câmpii; acest pământ şi-ar îndestula stăpânul. Din patruzeci de milioane, te-ai alege cu...

- Zece milioane - îl întrerupse d'Artagnan.

- Nici măcar cu un milion, dragă căpitane. Nimeni, în Franţa, nu e atât de bogat ca să cumpere Vaux cu două milioane şi să-l întreţină aşa cum e; nimeni nu va putea, nimeni nu se va pricepe.

- Doamne - zise d'Artagnan - totuşi, un milion...

- Ei bine?

- Nu înseamnă mizerie.

- Dar nici departe nu e de asta, scumpul meu domn.

- Cum aşa?

- Oh, dumneata nu poţi înţelege. Nu, nu vreau să-mi vând casa de la Vaux. Ţi-o dăruiesc dumitale, dacă vrei.

Şi Fouquet însoţi aceste cuvinte cu o indescriptibilă ridi­care din umeri.

- Daţi-i-o regelui, veţi face un târg mai bun.

- Regele n-are nevoie să i-o dau - zise Fouquet. Mi-o va lua, pur şi simplu, dacă îi va face plăcere; iată de ce aş vrea mai bine să se năruie. Uite, domnule d'Artagnan, dacă regele nu s-ar afla sub acoperişul meu, aş lua această lampă, m-aş duce în turn şi aş da foc celor două lăzi de artificii păstrate acolo, prefăcându-mi palatul în scrum.

- Ho-ho! făcu nepăsător muşchetarul. Oricum, nu veţi putea arde grădinile. Şi ele sunt tot ce e mai frumos aici.

- Eh - adăugă surd Fouquet - dar ce vorbesc eu, Doamne! Să ard Vaux! Să-mi distrug palatul! Dar Vaux nici nu e al meu; toate aceste bogăţii, toate aceste minuni aparţin, ca dobânzi, celui care le-a plătit, ăsta e adevărul; ca lucruri durate, ele sunt ale celor care le-au zămislit. Vaux e al lui Le Brun; Vaux e al lui Le Nôtre; Vaux e al lui Pellisson, al lui Levau, al lui La Fontaine; Vaux e al lui Molière, care a făcut să se joace aici Supărăcioşii; Vaux e al pos­terităţii, în sfârşit. Vezi dar, domnule d'Artagnan, că locu­inţa mea nu mai e a mea.

- Admirabil! exclamă d'Artagnan. Iată vorbe care-mi plac şi în care-l recunosc pe domnul Fouquet. Aceste vorbe mă fac să-l uit pe molâul Broussel şi în ele nu mai regăsesc văicărelile bătrânului frondeur. Dacă veţi fi ruinat, luaţi lucrurile aşa cum sunt; căci dumneavoastră, la dracu, apar­ţineţi posterităţii, încât n-aveţi dreptul să vă preţuiţi mai puţin decât se cuvine. Haide, uitaţi-vă la mine, la mine cel care s-ar părea că am oarecare superioritate asupră-vă din pricină că vă arestez; soarta, care împarte rolurile tutu­ror actorilor din această lume, mie mi-a dat unul mai puţin frumos, mai puţin plăcut decât al dumneavoastră; eu sunt unul dintre aceia care - înţelegeţi? - socotesc că rolurile regilor şi ale celor puternici preţuiesc mai mult decât rolurile cerşetorilor sau ale lacheilor. E mai bine, chiar pe scenă, şi chiar pe o altă scenă decât aceea a lumii, e mai bine să porţi un costum frumos şi să vorbeşti un grai ales, decât să târăşti pe podea o pereche de papuci sau să laşi să ţi se mângâie spi­narea cu bastoane tari şi noduroase. Într-un cuvânt, dum­neavoastră v-aţi scăldat în aur, aţi poruncit, v-aţi bucurat de toate plăcerile. Eu mi-am pus la bătaie braţul; eu m-am supus; eu am îndurat lipsuri. Ei bine, oricât de puţin aş în­semna faţă de dumneavoastră, monseniore, vă mărturisesc un lucru: amintirea a tot ceea ce am făcut în viaţă îmi ţine loc de sprijinitoare ce nu mă lasă să-mi plec prea devreme bătrânul meu cap. Voi fi până la sfârşit acelaşi cal bun în escadron, şi voi cădea deodată ţeapăn, întreg, viu încă, după ce-mi voi fi ales singur locul. Faceţi ca mine, domnule Fouquet; n-o să vă simţiţi mai rău decât acum. Asta nu li se întâmplă decât o dată oamenilor ca dumneavoastră. E o zicală latinească, ale cărei cuvinte le-am uitat, dar al cărei înţeles mi-l amintesc, deoarece m-am gândit mai mult decât o dată la ea; această zicală spune: "Sfârşitul încoronează opera".

Fouquet se ridică, se apropie şi îşi trecu braţul pe după gâtul lui d'Artagnan, strângându-l cu căldură la pieptul său, în timp ce, cu cealaltă mânâ, îi strângea mâna.

- Iată o predică frumoasă - zise el după o pauză.

- Predică de muşchetar, monseniore.

- Dumneata ţii la mine, de vreme ce-mi spui toate astea.

- Se poate.

Fouquet recăzu pe gânduri; apoi, după o clipă, întrebă:

- Dar domnul d'Herblay unde poate să fie?

- Ah, asta mă întreb şi eu!

- Nu îndrăznesc să te rog să-l cauţi.

- Chiar de m-aţi ruga, n-aş face-o, domnule Fouquet. N-ar fi prudent. S-ar afla; şi Aramis, care n-are nici un amestec în toate astea, ar putea să fie compromis şi să cadă în aceeaşi dizgraţie ca şi dumneavoastră.

- Voi aştepta până la ziuă - zise Fouquet.

- Da, e cel mai bun lucru.

- Şi ce vom face la ziuă?

- Nu ştiu, monseniore.

- Fă-mi o plăcere, domnule d'Artagnan.

- Foarte bucuros.

- Mă păzeşti, iar eu nu mă mişc de aici; dumneata îndeplineşti un ordin, nu-i aşa?

- Da.

- Ei bine, fii umbra mea, te rog! Prefer această umbră decât oricare alta.

D'Artagnan se înclină.

- Uită că eşti domnul d'Artagnan, căpitan de muş­chetari; uită că eu sunt domnul Fouquet, intendent superior, şi să vorbim despre afacerile mele.

- La dracu, spinos lucru!

- Crezi?

- Da; însă pentru dumneavoastră, domnule Fouquet, îmi voi călca pe inimă.

- Mulţumesc. Ce ţi-a spus regele?

- Nimic.

- Ah, astfel îmi vorbeşti?

- Doamne!

- Ce gândeşti despre situaţia mea?

- Nimic.

- Totuşi, în afară de o rea voinţă...

- Situaţia dumneavoastră e grea.

- În ce fel?

- Prin faptul că sunteţi în casa dumneavoastră.

- Oricât de grea ar fi, o înţeleg foarte bine.

- La naiba, vă închipuiţi oare că, faţă de altcineva, m-aş fi purtat cu atâta sinceritate?

- Sinceritate? Ai fost dumneata sincer cu mine, dum­neata care nu vrei să-mi spui nimic?

- Să încerc să fiu, atunci.

- Aşa da, îmi place!

- Ascultaţi, monseniore, iată cum m-aş fi purtat cu un altul în locul dumneavoastră: aş fi venit la uşa dum­neavoastră, după plecarea slujitorilor, sau, dacă n-ar fi fost plecaţi, i-aş fi aşteptat la ieşire şi i-aş fi prins unul câte unul, ca pe nişte iepuri; i-aş fi băgat la cutie, fără larmă, m-aş fi întins pe covorul din faţa uşii şi, avându-vă în mână, fără să bănuiţi nimic, v-aş fi ţinut aşa până la scularea regelui. În felul acesta, nici o forfotă, nici o mă­sură de apărare, nici o zarvă; dar, totodată, nici un semn de prevenire pentru domnul Fouquet, nici o şovăială, nici una din acele îngăduinţe ce şi le fac curtenii între ei în clipele hotărâtoare. Vă convine acest plan?

- Mă face să mă cutremur.

- Nu-i aşa? Ar fi fost trist să apar mâine, pe negândite, şi să vă cer să-mi daţi spada.

- Oh, domnule, aş fi murit de ruşine şi mânie!

- Recunoştinţa dumneavoastră este prea grăitoare; n-am făcut chiar atât de mult, credeţi-mă.

- Ceea ce e sigur, domnule, e că n-ai să mă faci să mărturisesc acelaşi lucru niciodată.

- Ei bine, acum, monseniore, dacă sunteţi mulţumit de mine, dacă v-aţi mai liniştit după zguduitura pe care am îndulcit-o pe cât mi-a fost cu putinţă, să lăsăm timpul să bată din aripi; sunteţi răvăşit, aveţi nevoie să vă adunaţi gândurile; vă conjur, dormiţi sau prefaceţi-vă că dormiţi pe patul vostru, sau în patul vostru. Eu mă voi culca în acest fotoliu, şi când dorm, somnul mi-e atât de greu, încât nici tunul nu m-ar mai putea trezi.

Fouquet zâmbi.

- Afară doar - continuă muşchetarul - de cazul când ar deschide o uşă, fie secretă, fie vizibilă, fie de ieşire, fie de intrare. Oh, pentru aşa ceva am o ureche căreia nimic nu-i scapă. Un cât de mic scârţâit mă face să tresar. E o chestiune de deformare firească. Aşadar, începeţi, plimbaţi-vă prin cameră, scrieţi, ştergeţi, rupeţi, ardeţi; dar să nu vă atingeţi de cheia din broască; să nu puneţi mâna pe clanţă, căci mă veţi face să sar din somn, şi asta mi-ar întărâta grozav nervii.

- Hotărât, domnule d'Artagnan - zise Fouquet - dumneata eşti omul cel mai spiritual şi cel mai curtenitor din câţi cunosc, şi nu am decât o singură părere de rău: aceea că ţi-am făcut prea târziu cunoştinţa.

D'Artagnan scoase un oftat care voia să spună: "Ah, poate că mi-ai făcut-o, totuşi, prea devreme!" Apoi se adânci în jilţul său, în timp ce Fouquet, pe jumătate culcat pe pat şi sprijinit în cot, se gândea la cele ce i se întâmplau.

Şi amândoi, lăsând lumânările aprinse, aşteptară astfel să se facă ziuă, iar cu cât Fouquet ofta mai tare, cu atât d'Artagnan sforăia mai vârtos. Nici o vizită, nici măcar aceea a lui Aramis, nu le tulbură liniştea; nici un zgomot nu se făcu auzit în vasta clădire. Afară, rondurile de onoare şi patrulele de muşchetari făceau să le scârţâie nisipul sub paşi; asta le dădea şi mai multă încredere celor ce dormeau. În curte, se mai auzeau şoaptele vântului şi susurul fântânilor, ce-şi depănau rosturile lor neîntrerupte, fără a se sinchisi de micile zvârcoliri şi de măruntele dureri din care sunt împletite viaţa şi moartea oamenilor.

XXIII

DIMINEAŢA
Alături de lugubra soartă a regelui închis la Bastilia, muşcând de deznădejde zăvoarele şi zăbrelele, retorica vechilor cronicari n-ar uita să plaseze antiteza reprezentată de Filip dormind sub baldachinul regal. Nu spunem că retorica ar fi totdeauna nelalocul ei şi ar semăna totdeauna, în dauna adevărului, florile prin care ea vrea să smălţuiască istoria - ne cerem însă iertare de a înfăţişa aici, cu toată grija, antiteza, şi de a zugrăvi în amănunţime celălalt tablou, menit să slujească de revers celui dintâi.

Tânărul prinţ coborî din odaia lui Aramis aşa cum regele coborâse din camera lui Morfeu. Tavanul se lăsă încet sub apăsarea domnului d'Herblay şi Filip se pomeni în faţa patului regal, care fusese din nou ridicat, după ce-şi depusese prizonierul în adâncurile subteranelor. Singur în mijlocul acestui lux, singur în preajma puterii sale, singur în faţa rolului pe care se vedea silit să-l joace, Filip simţi pentru întâia oară cum îi creşte sufletul sub năvala miilor de emoţii care sunt bătăile vitale ale unei inimi de rege. Dar paloarea îi cuprinse obrajii când privi patul acesta gol şi care păstra încă forma trupului fratelui său.

Acest complice mut se reîntorsese la locul lui, după ce fapta fusese săvârşită. Se reîntorsese purtând cu sine urmele crimei şi îi vorbea vinovatului acel limbaj sincer şi brutal pe care complicele nu se teme niciodată să-l folosească faţă de complicele său. Spunea adevărul, fără înconjur.

Filip, aplecându-se să vadă mai bine, zări batista jilavă încă de sudoarea rece care se scursese pe fruntea lui Ludovic al XIV-lea. Această sudoare îl îngrozi pe tânărul prinţ, aşa cum sângele lui Abel îl îngrozise pe Cain.

- Iată-mă faţă în faţă cu destinul meu - murmură Filip, având privirea învăpăiată şi faţa galbenă ca ceara. Fi-va oare tot aşa de cumplit pe cât a fost de dureroasă, captivitatea? Silit să urmez în fiece clipă uzurpările gândului, voi putea oare acum să ascult de îndemnurile inimii?... Ei bine, da, regele a dormit în acest pat; da, aceasta este dunga lăsată de capul său pe pernă; batista aceasta a fost înmuiată în amărăciunea lacrimilor lui; iar eu şovăi să mă culc în acest pat, să strâng în mână această batistă pe care sunt brodate armele şi iniţialele regelui!... Dar, haide, să fac ca domnul d'Herblay, care vrea ca fapta să fie totdeauna cu o treaptă mai presus de gând; să fac ca domnul d'Herblay, care se gândeşte numai la el şi se socoate om cinstit când nu şi-a nemulţumit sau nu şi-a trădat decât duşmanii. Patul acesta ar fi fost al meu, dacă Ludovic al XIV-lea nu mi l-ar fi răpit prin nelegiuirea săvârşită de mama noastră. Batista aceasta, brodată cu armele Franţei, ar fi trebuit să o folosesc eu, dacă, aşa cum spune domnul d'Herblay, aş fi fost lăsat la locul meu în leagănul regal. Filip, fiu al Franţei, urcă-te în patul tău! Filip, singurul rege al Franţei, reia-ţi blazonul! Filip, singur moştenitor prezumtiv al lui Ludovic al XIII-lea, tatăl tău, fii fără milă cu uzurpatorul, care nu încearcă, nici măcar în această clipă, remuşcări pentru tot ceea ce ai suferit tu!!!

Şi, spunând acestea. Filip, în ciuda simţământului firesc de împotrivire a trupului, în ciuda tresăririlor şi spaimei care-i înfrânau voinţa, se culcă în patul regal şi-şi încorda muşchii ca să se aşeze mai bine în culcuşul cald încă al lui Ludovic al XIV-lea, în timp ce-şi ştergea fruntea cu batista umedă încă de sudoare. În clipa când îşi lăsa capul pe spate, adâncindu-se în perna moale, Filip zări deasupra lui coroana Franţei, susţinută, după cum am spus, de un înger cu aripi de aur. Acum, închipuie-şi-l oricine pe acest intrus regal, cu privirea întunecată, cu trupul tremurând. Este asemenea tigrului rătăcit pe o noapte furtunoasă, furişându-se printre trestii, într-o mlaştină necunoscută, şi strecurându-se în bârlogul leului plecat. L-a atras mirosul de vietate, izul îmbietor al unui adăpost încălzit. A găsit un culcuş de ierburi uscate, o grămadă de oase zdrobite şi moi ca o măduvă; intră încet, îşi roteşte prin beznă privirea care arde ca focul şi care vede totul, îşi scutură picioarele ude, blana plină de nămol, şi se tolăneşte greoi, cu botul său mare pe labele-i uriaşe, gata să adoarmă, dar în acelaşi timp pregătit şi pentru luptă. Din când în când, fulgerul ce scânteiază şi luminează ungherele văgăunii, trosnetul cren­gilor ce se lovesc unele de altele, pietrele ce scrâşnesc în rostogolirea lor, presimţirea unei primejdii apropiate îl smulg din aţipirea în care l-a aruncat oboseala. Poate fi o mare ambiţie să te culci în sălaşul leului, dar nu e cu putinţă să speri că vei dormi acolo fără nici o grijă.

Filip îşi aţintea urechea la orice zgomot, îşi simţea inima zbătându-i-se la cea mai mică adiere de spaimă; dar, încrezător în puterea lui, întărită de hotărârea sa neclintită dusă până la capăt, aştepta fără slăbiciune ca o împrejurare supremă să-i dea prilejul să se măsoare cu el însuşi. Nădăjduia ca o mare primejdie să-i apară în faţă, asemenea acelor fulgere ale furtunii ce le arată năierilor înălţimea valurilor cu care au de luptat. Dar nu se întâmplă nimic. Liniştea, acest duşman de moarte al inimilor vânzolite, acest duşman de moarte al ambiţioşilor, îl învălui toată noaptea, cu perdeaua ei groasă de ceaţă, pe viitorul rege al Franţei, cuibărit sub coroana ce-i fusese răpită.

Către dimineaţă, o umbră mai degrabă decât un trup omenesc se strecură în camera regală; Filip o aştepta şi ivirea ei nu-l surprinse câtuşi de puţin.

- Ei bine, domnule d'Herblay? întrebă el.

- Ei bine, sire, totul s-a împlinit.

- Cum?

- Aşa cum ne aşteptam să se întâmple.

- Împotrivire?

- Înverşunată: plânsete, ţipete.

- Apoi?

- Apoi amorţeală.

- Şi pe urmă?

- Pe urmă, izbândă deplină şi tăcere desăvârşită.

- Guvernatorul Bastiliei bănuieşte ceva?

- Nimic.

- Asemănarea dintre noi?

- A fost temeiul succesului.

- Dar, gândeşte-te, prizonierul nu va întârzia să ceară socoteală. Aşa aş fi făcut şi eu, eu care aveam de înfruntat o putere mult mai mare decât aceea pe care o deţin acum.

- Am prevăzut totul. În câteva zile, poate chiar mai curând, dacă va fi nevoie, îl vom scoate pe deţinut din închisoare şi-l vom surghiuni undeva atât de departe...

- Dar se poate întoarce din exil, domnule d'Herblay.

- Atât de departe, am spus, încât puterile trupeşti ale omului şi durata vieţii lui nu-i vor ajunge ca să se mai întoarcă vreodată.

Privirea tânărului rege şi aceea a lui Aramis se încrucişară cu o rece înţelegere reciprocă.

- Şi domnul du Vallon? întrebă Filip spre a schimba firul convorbirii.

- Vă va fi prezentat astăzi şi, în mare taină, vă va felicita că aţi scăpat din primejdia pe care v-o întindea acest uzurpator.

- Ce vom face cu el?

- Cu domnul du Vallon?

- Îi vom da un brevet de duce, nu-i aşa?

- Da, un brevet de duce - răspunse cu un surâs ciu­dat Aramis.

- De ce râzi, domnule d'Herblay?

- Mă bucură gândul prevăzător al maiestăţii voastre.

- Prevăzător? Ce vrei să spui cu asta?

- Maiestatea voastră se teme, fără îndoială, ca bietul Porthos să nu devină un martor supărător, şi atunci vrea să se scape de el.

- Făcându-l duce?

- De bună seamă. Căci îl veţi ucide; va muri de bucurie, şi o dată cu el va muri şi taina noastră.

- Ah, Dumnezeule!

- Eu - zise nepăsător Aramis - voi pierde în el un foarte bun prieten.

În acea clipă şi la mijlocul acestui dialog fără noimă, sub care cei doi conspiratori îşi ascundeau bucuria şi mândria triumfului, Aramis auzi un zgomot care-l făcu să-şi ciulească urechea.

- Ce este? întrebă Filip.

- Se luminează de ziuă, sire.

- Ei bine?

- Ei bine, înainte de a vă culca aseară în acest pat, v-aţi hotărât, probabil, să faceţi ceva în dimineaţa aceasta, de îndată ce se va lumina, nu-i aşa?

- I-am spus căpitanului meu de muşchetari că-l voi aştepta - răspunse numaidecât tânărul prinţ.

- Dacă i-aţi spus aşa, are să vină, fără nici o îndoială, căci e un om punctual.

- Aud paşi în vestibul.

- E el.

- Haide, să începem atacul - zise tânărul rege cu hotărâre.

- Luaţi seama! strigă Aramis. A începe atacul, şi tocmai cu d'Artagnan, ar fi o nebunie. D'Artagnan nu ştie nimic, n-a văzut nimic, e la o sută de leghe de a bănui misterul nostru; dar dacă va pătrunde aici, în dimineaţa asta, va mirosi cel dintâi că s-a întâmplat ceva, şi asta îl va pune pe gânduri. Uite ce e, sire, înainte de a-l lăsa pe d'Artagnan să intre aici, trebuie să aerisim bine camera, sau să chemăm, înaintea lui, atâta lume, încât copoiul cel mai isteţ al acestui regat să fie pus în încurcătură de douăzeci de urme diferite.

- Dar cum să-l îndepărtez, de vreme ce i-am spus să vină? observă prinţul, nerăbdător să se măsoare cu un adversar atât de temut.

- Mă îngrijesc eu de asta - răspunse episcopul - şi, drept început, am să dau o lovitură care îl va zăpăci pe omul nostru.

- Dar şi el dă o lovitură - replică iute prinţul.

Într-adevăr, de afară se auzea o ciocănitură în uşă. Aramis nu se înşelase: era chiar d'Artagnan care se anunţa în felul acesta.

Am văzut cum muşchetarul şi-a petrecut toată noaptea filozofând cu domnul Fouquet; dar, deşi era destul de obosit, nu se lăsă doborât de somn; şi, de îndată ce zorile îşi revărsară lumina lor albăstrie peste bogatele cornişe din camera ministrului, d'Artagnan se ridică din fotoliul său, îşi încinse spada, îşi netezi costumul cu mâneca hainei şi îşi scutură pălăria, ca un soldat de gardă ce se pregăteşte să fie trecut în inspecţie.

- Pleci? îl întrebă domnul Fouquet.

- Da, monseniore; iar dumneavoastră?

- Eu rămân aici.

- Pe cuvânt?

- Pe cuvânt.

- Bine. De altfel, nu mă duc decât să primesc răspunsul acela, ştiţi care!

- Sentinţa aceea, vrei să spui.

- Uitaţi, am în mine ceva dintr-un vechi roman. În dimineaţa asta, sculându-mă, am observat că spada nu mi s-a agăţat în nici o cataramă, iar cureaua a rămas la locul ei. E neîndoielnic un semn.

- De bine?

- Da, închipuiţi-vă. De câte ori blestemata asta de curea mi se încurcă la spate, era un semn că voi fi pedepsit de domnul de Tréville, sau că nu voi căpăta bani de la domnul de Mazarin. De câte ori spada mi se agăţa în vreo cataramă, era semn că voi primi o însărcinare grea, aşa cum mi-a fost dat să am toată viaţa. De fiecare dată când spada îmi juca în teacă, însemna un duel fericit. De fiecare dată când mi se lovea de gleznă, însemna o rană uşoară. De câte ori ieşea singură din teacă, eram sigur că voi rămâne pe terenul de luptă şi că voi avea de-a face două sau trei luni de zile cu felceri şi cu tot felul de oblojeli.

- Ah, dar nu te ştiam atât de bine prevenit de spada dumitale - zise Fouquet cu un zâmbet palid ce denota o luptă cu propriile sale frământări. Ai cumva vreo piatră fermecată sau vreun talisman? Spada dumitale e miracu­loasă sau e vrăjită?

- Spada mea, vedeţi, e o parte a trupului meu. Am uitat să spun că unii oameni sunt preveniţi de o furnicare a piciorului sau de o zvâcnire a tâmplei. Eu sunt prevenit de spada mea. Ei bine, în dimineaţa asta ea nu mi-a spus nimic. Ah, ba da... Iat-o că a căzut singură în ultimul ochi al leduncii. Ştiţi ce-mi prevesteşte asta?

- Nu.

- Ei bine, asta îmi prevesteşte o arestare pentru ziua de azi.

- Ah! făcu ministrul mai degrabă surprins decât indignat de această sinceritate. Dacă spada dumitale nu-ţi arată nimic rău, înseamnă deci că nu-ţi pare rău că mă arestezi.

- Să vă arestez? Pe dumneavoastră?

- Fără îndoială... Prevestirea aceea...

- Ea nu vă priveşte pe domnia voastră, întrucât dumnea­voastră sunteţi arestat de aseară. Deci, nu pe dumneavoastră vă voi aresta astăzi. Iată pentru ce mă bucur, iată de ce spun că voi avea o zi fericită.

Şi, rostind aceste cuvinte cu o graţie plină de căldură, căpitanul îi părăsi pe domnul Fouquet pentru a se duce la rege. Tocmai, păşea pragul odăii, când domnul Fouquet îl strigă:

- O ultimă dovadă a bunăvoinţei dumitale.

- Fie, monseniore.

- Domnul d'Herblay; lasă-mă să-l văd pe domnul d'Herblay.

- Voi face în aşa fel să vi-l aduc aici.

Lui d'Artagnan nici prin cap nu-i trecea cât de adevărat vorbise. Era scris ca ziua aceea să însemne pentru el îndepli­nirea prezicerilor pe care i le făcuse ivirea dimineţii.

Se duse şi bătu, după cum am arătat, în uşa regelui. Uşa se deschise. Căpitanul era încredinţat că regele însuşi avea să-i deschidă. Această presupunere nu era de neadmis, dată fiind starea de tulburare în care muşchetarul îl lăsase pe Ludovic al XIV-lea în ajun. Dar în locul chipului regal pe care se pregătea să-l salute cu o adâncă plecăciune, se pomeni în faţă cu mutra lunguiaţă şi împietrită a lui Aramis. Puţin a lipsit ca d'Artagnan să nu scoată un strigăt, atât de mare îi fu surprinderea.

- Aramis! exclamă el.

- Bună dimineaţa, dragă d'Artagnan - răspunse cu răceală prelatul.

- Aici? bâigui muşchetarul.

- Maiestatea sa te roagă - zise episcopul - să dai de veste că vrea să se odihnească, după toată oboseala de astă-noapte.

- Ah! exclamă d'Artagnan, care nu putea să înţeleagă cum se făcea că episcopul de Vannes, un favorit atât de neînsemnat în ajun, ajunsese, în decurs de şase ceasuri, la cea mai înaltă treaptă a norocului, aruncat tocmai în preajma patului regal.

Într-adevăr, ca să transmiţi din pragul camerii monarhului ordinele regelui, ca să-i slujeşti de intermediar lui Ludovic al XIV-lea, ca să porunceşti în numele său, la doi paşi de el, trebuia să fii mai mult decât fusese Richelieu în timpul lui Ludovic al XIII-lea. Privirea grăitoare a lui d'Artagnan, gura lui căscată, mustaţa zbârlită rostiră toate acestea într-un limbaj cât se poate de limpede în faţa mândrului favorit, care nu se tulbură însă câtuşi de puţin.