Alexandre Dumas

- Veniţi, sire, sunteţi liber - zise el.

- Liber? rosti regele. Oh, îmi redai libertatea, după ce ai avut îndrăzneala să ridici mâna asupra mea?

- Nu puteţi crede una ca asta! strigă Fouquet cu amă­răciune. Nu puteţi crede că aş avea vreo vină în toată această întâmplare!

Şi vorbind repede, cu multă căldură chiar, îi povesti toată intriga ale cărei amănunte se cunosc.

În timpul cât ţinu povestirea, Ludovic trecu prin cele mai chinuitoare frământări, şi povestirea o dată încheiată, grozăvia primejdiei prin care trecuse îl lovi mai mult încă decât însemnătatea secretului cu privire la fratele său geamăn.

- Domnule - zise el deodată către Fouquet - această dublă naştere e o minciună; cu neputinţă ca dumneata să te fi lăsat înşelat de aşa ceva!

- Sire!

- E cu neputinţă, îţi spun, să fie pusă la îndoială onoarea, virtutea mamei mele. Şi primul meu ministru nu i-a pedepsit încă pe cei vinovaţi?

- Cumpăniţi bine, sire, înainte de a vă înfuria - răs­punse Fouquet. Naşterea fratelui vostru...

- N-am decât un frate: pe DOMNUL. Îl cunoşti ca şi mine. E un complot aici, îţi spun, un complot începând de la guvernatorul Bastiliei...

- Luaţi seama, sire; acest om a fost înşelat, ca toată lumea, de asemănarea cu prinţul.

- Asemănare? Haidade!

- Trebuie, totuşi, că acest Marchiali seamănă foarte mult cu maiestatea voastră, de vreme ce toţi ochii o observă - stărui Fouquet.

- Nerozie!

- Nu spuneţi asta, sire; oamenii deprinşi să înfrunte privirea miniştrilor voştri, a mamei voastre, a ofiţerilor voştri, a familiei voastre, oamenii aceştia nu pot fi înşelaţi de asemănare.

- Într-adevăr - murmură regele. Şi unde sunt aceşti oameni?

- La Vaux.

- La Vaux! Şi îngădui ca ei să mai rămână acolo?

- Lucrul cel mai grabnic era, mi se pare, să eliberez pe maiestatea voastră. Mi-am îndeplinit această datorie. Acum, voi face ceea ce îmi va porunci regele. Aştept.

Ludovic stătu o clipă pe gânduri.

- Să strângem trupele la Paris - zise el.

- Ordinele sunt şi date în această privinţă - răspunse Fouquet.

- Ai dat dumneata ordine? strigă regele.

- Pentru asta, da, sire. Maiestatea voastră va fi, peste un ceas, în fruntea a zece mii de oameni.

Drept orice răspuns, regele îi luă mâna lui Fouquet cu atâta căldură, încât era uşor de văzut câtă neîncredere îi păstrase până atunci ministrului său, cu toată intervenţia acestuia din urmă de a-l salva.

- Şi cu aceste trupe - reluă regele - îi vom încercui, în casa dumitale, pe răzvrătiţi, care trebuie să se fi strâns sau întărit acolo.

- Asta m-ar face să mă mir - răspunse Fouquet.

- Pentru ce?

- Pentru că şeful lor, sufletul acţiunii, fiind demascat de mine, tot planul e, se pare zădărnicit.

- L-ai demascat pe acel fals prinţ?

- Nu, pe el nici nu l-am văzut.

- Pe cine, atunci?

- Şeful acţiunii nu este acel biet nenorocit. Acela nu e decât o unealtă, sortit să rămână toată viaţa lui un nă­păstuit, acum, văd bine alta.

- Fireşte!

- Şeful e domnul abate d'Herblay, episcopul de Vannes.

- Prietenul dumitale?

- A fost prietenul meu, sire - răspunse Fouquet cu nobleţe.

- Ceea ce e, totuşi, o nenorocire pentru dumneata - zise regele pe un ton mai puţin generos.

- Asemenea prietenie nu avea nimic dezonorant, atâta - vreme cât nu cunoşteam crima, sire.

- Trebuia să o prevezi.

- Dacă sunt vinovat, rămân la dispoziţia maiestăţii voastre.

- Ah, domnule Fouquet, nu asta am vrut să spun - adăugă regele, nemulţumit de a-şi fi trădat astfel gândurile-i rele. Ei bine, îţi mărturisesc, deşi mizerabilul acela purta mască, am avut o bănuială că nu putea să fie decât el. Dar, împreună cu acest şef al acţiunii, mai era unul, care executa ordinele. Acesta, care mă ameninţa cu puterea lui herculeană, cine era?

- Acesta trebuie să fie prietenul lui, baronul du Vallon, fostul muşchetar.

- Prietenul lui d'Artagnan? Prietenul contelui de La Fère? Aha - strigă regele la rostirea acestui din urmă nume - să nu trecem cu vederea legătura dintre conspira­tori şi domnul de Bragelonne!

- Sire, sire, nu mergeţi prea departe! Domnul de La Fère este cel mai cinstit om din Franţa. Mulţumiţi-vă cu ceea ce vă dau în mână.

- Cu ceea ce-mi dai? Prea bine, căci mi-i dai pe vi­novaţi, nu-i aşa?

- Cum înţelege maiestatea voastră asta? întrebă Fouquet.

- Înţeleg - răspunse regele - că ne vom duce la Vaux cu trupele noastre, că vom pune mâna pe acel cuib de vipere şi că nu va scăpa nimeni; nimeni, nu-i aşa?

- Maiestatea voastră îi va ucide pe aceşti oameni? strigă Fouquet.

- Până la ultimul!

- Oh, sire!

- Să ne înţelegem bine, domnule Fouquet! zise regele cu semeţie. Eu nu mai trăiesc într-un timp când asasinatul e singura, ultima armă a regilor. Nu, slavă Domnului! Eu am parlamentele, care judecă în numele meu, am eşafoduri, unde sunt îndeplinite voinţele mele supreme.

Fouquet păli.

- Îmi iau libertatea - zise el - de a atrage atenţia maiestăţii voastre că orice proces de acest fel e un scandal de moarte pentru demnitatea tronului. Nu trebuie ca numele august al Anei de Austria să intre în gura poporului, care râde de orice.

- Trebuie să se facă dreptate, domnule!

- Prea bine, sire; dar sângele regal nu poate curge pe eşafod!

- Sângele regal? Crezi în asta? strigă regele furios, bătând cu piciorul în duşumea. Această naştere dublă e o născocire. Aici, mai ales, în această născocire văd eu crima domnului d'Herblay. Şi această crimă vreau s-o pedepsesc, înainte de violenţa lor, de ocara ce mi-au făcut-o.

- Pedeapsă cu moartea?

- Cu moartea, da, domnule.

- Sire - rosti cu fermitate ministrul, a cărui frunte, multă vreme aplecată, se ridică plină de mândrie - maies­tatea voastră poate pune să i se taie capul, dacă aşa vrea, lui Filip al Franţei, fratele vostru; asta vă priveşte şi în această problemă veţi consulta pe Ana de Austria, mama voastră. Ceea ce va hotărî ea va fi bun hotărât. Eu nu vreau să mă amestec, chiar de va fi vorba de onoarea co­roanei voastre; dar am datoria să vă fac o rugăminte de graţiere, şi v-o cer.

- Spune - zise regele, foarte tulburat de ultimele cuvinte ale ministrului. Ce doreşti?

- Vă cer graţierea domnului d'Herblay şi a domnului du Vallon.

- Ucigaşii mei?

- Doi răzvrătiţi, sire, atâta tot.

- Ah, înţeleg, e foarte firesc să ceri graţierea priete­nilor dumitale!

- Prietenii mei? făcu ministrul, jignit adânc.

- Prietenii dumitale, da; dar siguranţa statului meu impune o pedeapsă exemplară pentru vinovaţi.

- Nu-i voi aminti maiestăţii voastre că v-am redat li­bertatea, că v-am salvat viaţa.

- Domnule!

- Nu vă voi aminti că, dacă domnul d'Herblay ar fi vrut să-şi îndeplinească rolul său de asasin, ar fi putut să asasineze pe maiestatea voastră azi-dimineaţă, în pădurea Sénart, şi totul s-ar fi terminat.

Regele tresări.

- Un glonte de pistol în cap - urmă Fouquet - şi chipul lui Ludovic al XIV-lea, devenit de nerecunoscut, l-ar fi absolvit pentru totdeauna pe domnul d'Herblay de orice vină.

Regele se îngălbeni de spaimă, văzând prin ce primej­die trecuse.

- Domnul d'Herblay - continuă Fouquet - dacă ar fi fost un asasin, n-ar fi avut nevoie să-mi povestească planul său, pentru a izbândi. Scăpat de adevăratul rege, ar fi făcut ca falsul rege să nu fie bănuit de nimeni. Uzur­patorul ar fi fost recunoscut de Ana de Austria, fiindcă tot un fiu era şi acesta pentru ea. Uzurpatorul, pentru conştiinţa domnului d'Herblay, era tot un rege din sângele lui Lu­dovic al XIII-lea. Mai mult chiar, conspiratorul avea si­guranţa, taina, mijlocul de a nu fi pedepsit niciodată. O descărcare de pistol i-ar fi adus toate acestea. Iertare pentru el, în numele salvării voastre, sire!

Regele, în loc să fie mişcat de această zugrăvire atât de adevărată a generozităţii lui Aramis, se simţea umilit de moarte. Mândria lui neînfrântă nu se putea obişnui cu ideea că un om ţinuse atârnat în vârful degetului său firul unei vieţi regale. Fiecare cuvânt prin care Fouquet credea că poate obţine iertarea prietenilor lui turna o nouă picătură de venin în inima, şi aşa înveninată, a lui Ludovic al XIV-lea. Nimic nu-l putu deci îndupleca, şi, adresându-se cu pornire lui Fouquet, îi spuse:

- Nu ştiu, în adevăr, domnule, pentru ce-mi ceri ier­tarea acestor oameni! La ce bun să ceri ceea ce poţi obţine fără rugăminte?

- Nu vă înţeleg, sire.

- E uşor, totuşi. Unde ne aflăm aici?

- La Bastilia, sire.

- Da, într-o închisoare. Eu sunt luat drept nebun, nu-i aşa?

- Aşa este, sire.

- Şi nimeni nu-l cunoaşte aici decât pe Marchiali!

- Într-adevăr.

- Ei bine, nu schimba nimic din această situaţie. Lasă-l pe nebun să putrezească într-o celulă a Bastiliei, şi domnii d'Herblay şi du Vallon nu mai au nevoie de iertarea mea. Noul lor rege îi va absolvi de orice vină.

- Maiestatea voastră îşi bate joc de mine, sire, şi rău face - răspunse pe un ton sec Fouquet. Nu sunt atât de copil, iar domnul d'Herblay nu e atât de neghiob pentru a nu se fi gândit la toate acestea, şi dacă eu aş fi vrut să am un nou rege, cum spuneţi, n-aş fi avut nevoie să vin şi să forţez porţile Bastiliei ca să vă scap de aici. Asta se înţelege de la sine. Maiestatea voastră are spiritul tulburat de mânie. Altfel nu l-ar jigni, pe nedrept, pe acela dintre slujitorii săi care i-a făcut cel mai mare serviciu.

Ludovic îşi dădu seama că mersese prea departe, că porţile Bastiliei erau încă închise pentru el, în timp ce zăga­zurile în dosul cărora acest generos Fouquet îşi stăpânea furia sa se ridicau încetul cu încetul.

- N-am spus asta ca să te umilesc, ferească Dumnezeu! răspunse regele. Dar dumneata te adresezi mie cerându-mi o graţiere, iar eu îţi răspund după cum îmi dictează conştiinţa; ori, conştiinţa mea îmi spune că vinovaţii despre care vorbim nu sunt vrednici nici de milă, nici de iertare.

Fouquet nu mai zise nimic.

- Ceea ce fac acum - adăugă regele - e o faptă tot atât de generoasă ca şi ceea ce-ai făcut dumneata; căci sunt în stăpânirea dumitale. Aş spune chiar că e mai generoasă, ţinând seama că mai pui şi condiţii de care pot depinde li­bertatea mea, viaţa mea, şi că, refuzând, ar însemna să le sacrific pe acestea.

- Am greşit, într-adevăr - răspunse Fouquet. Da, am avut aerul că vreau să vă smulg mila; îmi pare rău şi cer iertare maiestăţii voastre.

- Şi eşti iertat, dragă domnule Fouquet - zise regele cu un zâmbet ce sfârşi prin a readuce seninătatea pe chipul său, pe care atât de multele întâmplări din ajun şi până acum îl răvăşiseră cu totul.

- Eu sunt iertat - se încăpăţână să adauge ministrul - dar domnii d'Herblay şi du Vallon?

- Nu vor obţine niciodată iertarea lor, atât cât voi trăi eu! răspunse neînduplecat regele. Fă-mi plăcerea şi nu-mi mai vorbi despre ei.

- Maiestatea voastră va fi ascultată.

- Şi nu-mi vei purta nici o pică pentru asta?

- Oh, nu, sire; căci prevăzusem acest lucru.

- Prevăzuseşi că voi refuza iertarea acestor domni?

- De bună seamă, şi am luat toate măsurile de cuviinţă.

- Ce vrei să spui? zise regele cu surprindere.

- Domnul d'Herblay a venit să se dea pe mâinile mele, ca să spun aşa, domnul d'Herblay mi-a lăsat fericirea de a-mi salva regele şi ţara. Eu nu puteam să-l condamn pe domnul d'Herblay la moarte. Nu puteam nici să-l expun mâniei le­gitime a maiestăţii voastre. Ar fi fost acelaşi lucru ca şi cum l-aş fi ucis eu însumi.

- Ei bine, şi ce-ai făcut?

- Sire, i-am dat domnului d'Herblay cei mai buni cai din grajdurile mele, şi are patru ceasuri înaintea tuturor acelora pe care maiestatea voastră îi va trimite pe ur­mele lui.

- Fie! murmură regele. Dar lumea e destul de mare pentru ca alergătorii mei să câştige cele patru ceasuri de avans pe care i le-ai dat dumneata domnului d'Herblay.

- Dându-i aceste patru ceasuri, sire, ştiam că-i dau viaţa. Îşi va păstra viaţa.

- Cum aşa?

- Gonind la drum astfel, cu patru ceasuri înaintea muş­chetarilor voştri, va ajunge la castelul meu din Belle-Isle, unde i-am acordat azil.

- Fie! Dar uiţi că mi-ai dăruit mie Belle-Isle?

- Nu ca să arestaţi acolo pe prietenii mei.

- Mi-o iei înapoi atunci?

- Dacă-i vorba de asta, da.

- Muşchetarii mei o vor cuceri, şi totul se va sfârşi.

- Nici muşchetarii, nici chiar armata voastră, sire - zise Fouquet cu răceală. Belle-Isle e de necucerit.

Regele se înălbi la faţă; din ochi îi ţâşneau scântei. Fou­quet se simţi pierdut; dar el nu era dintre aceia care dau înapoi în faţa glasului onoarei. Înfruntă deci privirea înveni­nată a regelui. Acesta îşi înăbuşi mânia şi, după o clipă de tăcere, zise:

- Mergem la Vaux.

- Sunt la ordinele maiestăţii voastre - răspunse Fouquet înclinându-se adânc. Cred însă că maiestatea voastră va tre­bui să-şi schimbe îmbrăcămintea înainte de a apărea în faţa curţii.

- Vom trece pe la Luvru - zise regele. Haide.

Şi ieşiră pe sub ochii buimăciţi ai lui Baisemeaux, care privea cum Marchiali era scos încă o dată din închisoare, şi care îşi smulse ultimele fire de păr ce-i mai rămăseseră pe cap.

E drept că Fouquet îi dăduse descărcare pentru scoaterea deţinutului şi că regele scrisese dedesubt: Văzut şi aprobat - LUDOVIC. Ultimă nebunie pe care Baisemeaux, nemaiputând lega între ele două idei, o primi cu o zdravănă lovitură de pumn ce şi-o repezi în falcă.

XXVII

FALSUL REGE
În acest timp, la Vaux, regalitatea uzurpatoare îşi urma fără nici o teamă rolul ei. Filip dădu ordin să fie primite în prima audienţă cele mai de seamă persoane de la curte, care aşteptau de dimineaţă să intre la rege. Se hotărâse să dea acest ordin, cu toate că domnul d'Herblay nu era de faţă şi nici nu apărea, iar cititorii noştri ştiu din care mo­tive. Dar prinţul, neputând crede că absenţa lui se va pre­lungi prea mult, voia, ca toate spiritele îndrăzneţe, să-şi încerce puterea şi norocul, fără sfetnici şi fără îndrumări.

Mai era şi un alt motiv care îl îndemnase la aceasta. Ana de Austria urma să vină şi ea; mama vinovată avea să se găsească în prezenţa fiului sacrificat. Şi Filip nu voia, dacă ar fi avut vreo slăbiciune, să-l facă martor la aceasta pe omul faţă de care, de aici înainte, trebuia să dea dovadă de o mare tărie.

Filip deschise larg amândouă uşile, şi mai multe persoane intrară, în tăcere. Filip nu făcuse şi nu spusese nimic în timpul cât valeţii de cameră îl îmbrăcaseră. El văzuse, în ajun, cum se comportase fratele lui. Îşi juca deci rolul de rege în aşa fel, încât să nu dea loc la nici o bănuială. Aşa­dar, numai după ce fu îmbrăcat în costumul de vânătoare, îşi primi vizitatorii. Memoria sa şi însemnările lui Aramis îi spuneau că mai întâi avea să intre Ana de Austria, ţinută de braţ de DOMNUL, apoi DOAMNA împreună cu domnul de Saint-Aignan. Zâmbi la ivirea acestor persoane, şi se cu­tremură uşor recunoscându-şi mama. Chipul ei nobil şi im­punător, brăzdat de durere, făcu să-şi simtă inima înmuindu-i-se pentru această faimoasă regină ce-şi jertfise un fiu în numele unei raţiuni de stat. Găsi că mama lui era frumoasă. Ştia că Ludovic al XIV-lea o iubea; îşi făgădui s-o iu­bească şi el şi să nu fie pentru bătrâneţea ei o pedeapsă neîndurătoare. Îşi privi fratele cu o înduioşare lesne de înţeles. Acesta nu uzurpase nimic, nu făcuse nici un rău în viaţa lui. Ramură îndepărtată de trunchi, el lăsa tulpina să crească, fără să-şi bată capul nici cu viaţa, nici cu regalitatea. Filip îşi făgădui să fie un frate bun pentru acest Prinţ, că­ruia îi era de-ajuns aurul, care dăruieşte plăcerile. Îl salută cu un aer afectuos pe Saint-Aignan, ce se istovea în zâm-bete şi în plecăciuni, şi-i întinse mâna tremurătoare Henriettei, cumnata lui, a cărei frumuseţe îl izbi. Zări însă în ochii acestei Prinţese un aer de răceală, care-i plăcu pentru uşu­rarea desfăşurării relaţiilor lor din viitor. "Îmi va fi mai uşor - gândi în sinea lui - să fiu fratele acestei femei, decât să-i fac curte, dacă ea îmi arată o răceală pe care fratele meu nu putea s-o aibă faţă de ea şi care mie îmi este impusă ca o datorie."

Singura vizită de care se temea în acel moment era aceea a reginei; inima lui, spiritul lui erau zbuciumate de o în­cercare atât de puternică, încât, cu toată voinţa lor de a rămâne tari, nu se ştia dacă vor putea rezista la o nouă zguduire. Din fericire, regina nu veni.

Numaidecât, Ana de Austria începu o dizertaţie politică despre primirea pe care domnul Fouquet o făcuse casei regale a Franţei. Bătrâna regină amestecă duşmăniile ei cu laude la adresa regelui, cu întrebări despre sănătatea lui, cu mici măguliri de mamă şi cu mărunte viclenii diplo­matice.

- Ei bine, fiul meu - întrebă ea - te-ai răzgândit în legătură cu domnul Fouquet?

- Saint-Aignan - zise Filip - fii bun şi du-te de vezi ce face regina.

La aceste cuvinte, primele pe care Filip le rostea cu glas tare, uşoara deosebire dintre vocea lui şi aceea a lui Lu­dovic al XIV-lea fu surprinsă de urechea maternă; Ana de Austria îşi privi fiul cu o căutătură ciudată.

De Saint-Aignan ieşi. Filip continuă:

- Doamnă, nu-mi place să mi se vorbească de rău des­pre domnul Fouquet, ştii asta, şi domnia ta însăţi mi-ai vor­bit de bine despre el.

- E adevărat; de aceea nici nu te întreb decât asupra stării sentimentelor pe care i le porţi.

- Sire - zise Henriette - eu l-am preţuit totdeauna pe domnul Fouquet. E un om cumsecade şi are mult gust.

- Un intendent superior care nu se caliceşte niciodată - adăugă DOMNUL - şi care plăteşte în aur toate chitan­ţele ce le am la el.

- Prea se gândeşte fiecare la ale lui aici - zise bătrâna regină. Nimeni nu se gândeşte la stat: or domnul Fouquet, e un fapt, ruinează statul.

- Lasă, mamă - rosti Filip pe un ton mai scăzut - nu cumva şi dumneata te faci pavăza domnului Colbert?

- Cum asta? tresări bătrâna regină deodată.

- Da, căci într-adevăr - răspunse Filip - te aud vorbind despre toate acestea aşa cum ar vorbi vechea dumitale prietenă, doamna de Chevreuse.

La acest nume, Ana de Austria păli şi îşi muşcă buzele. Filip aţâţase leoaica.

- De ce-mi pomeneşti de doamna de Chevreuse - zise ea - şi de ce eşti pornit împotriva mea astăzi?

Filip aruncă paie peste foc:

- Dar doamna de Chevreuse n-a uneltit oare tot­deauna în contra cuiva? Nu ţi-a făcut oare ea o vizită, nu de mult, mamă?

- Domnule - replică bătrâna regină - îmi vorbeşti într-un fel care îmi aminteşte de regele, tatăl dumitale!

- Tatăl meu n-o iubea pe doamna de Chevreuse, şi avea dreptate - zise prinţul. Nici eu n-o iubesc mai mult, şi dacă se va gândi să vină aici, aşa cum venea altădată, ca să semene discordie şi ură sub pretext că cere bani, ei bine!...

- Ei bine? făcu semeaţă Ana de Austria, stârnind ea însăşi furtuna.

- Ei bine - reluă cu hotărâre tânărul rege - o voi alunga din regat pe doamna de Chevreuse, şi, o dată cu ea, pe toţi urzitorii de intrigi şi mistere!

Regele nu cumpănise greutatea acestei fraze aprige, sau poate că voise să-i cunoască efectul întocmai ca acei oameni care, suferind de o durere continuă şi căutând să rupă mo­notonia acestei suferinţe, apasă pe rana lor pentru a simţi o durere mai ascuţită.

Ana de Austria fu gata să leşine; ochii ei deschişi, dar lipsiţi de viaţă, nu mai văzură nimic timp de câteva clipe; întinse mâinile către celălalt fiu al ei, care se grăbi s-o prindă îndată în braţe, fără a se teme că-l supără pe rege.

- Sire - murmură ea - te porţi aspru cu mama dumitale.

- Cum asta, doamnă? răspunse el. Nu vorbesc decât de doamna de Chevreuse, şi mama o preferă oare pe doamna de Chevreuse siguranţei statului meu şi siguranţei persoanei mele? Ei bine, îţi spun că doamna de Chevreuse a venit în Franţa ca să împrumute bani, că i s-a adresat domnului Fouquet spre a-i vinde un anumit secret...

- Un anumit secret? exclamă Ana de Austria.

- Referitor la unele pretinse furturi pe care domnul intendent superior le-ar fi făcut; ceea ce e cu totul ne­adevărat - adăugă Filip. Domnul Fouquet a alungat-o cu indignare, preferând stima regelui oricărei complicităţi cu intriganţii. Atunci, doamna de Chevreuse a vândut secretul domnului Colbert, dar cum e nesătulă de bani şi pentru că nu-i ajungeau cei o sută de mii de scuzi pe care i-a stors de la acest slujbaş, a mers şi mai sus, încercând să găsească o pungă şi mai bogată... E adevărat, doamnă?

- Văd că ştii totul, sire - murmură regina, mai mult neliniştită decât înfuriată.

- Or - continuă Filip - cred că am dreptul să mă ridic împotriva acestei furii care urzeşte la curtea mea dez­onoarea unora şi ruina altora. Dacă Dumnezeu a îngăduit ca anumite nelegiuri să fie săvârşite şi dacă le-a ascuns în umbra îndurării lui, eu nu voi îngădui ca doamna de Chevreuse să aibă puterea de a răsturna vrerile Celui de sus.

Această din urmă parte a cuvântării lui Filip o tulbură atât de tare pe regină, încât fiului îi fu milă de dânsa. Îi apucă mâna şi i-o sărută cu multă căldură; ea nu simţi însă că, în această sărutare dată în pofida răzvrătirilor şi a vrăj­măşiilor din inima lui, era o iertare a celor opt ani de în­grozitoare suferinţe.

Filip lăsă ca un moment de tăcere să potolească emoţiile ce se iscaseră; apoi, cu un fel de voioşie, zise:

- Nu vom mai pleca astăzi; am un plan.

Şi-şi întoarse ochii către uşă, unde spera să-l vadă pe Aramis, a cărui lipsă începea să-l neliniştească. Regina-mamă vru să se retragă.

- Rămâi, mamă - îi spuse el - vreau să te împac cu domnul Fouquet.

- Dar n-am nimic cu domnul Fouquet; mă pune pe gânduri numai risipa lui.

- Vom face ordine în toate şi nu ne vom folosi decât de însuşirile bune ale ministrului.

- Ce aşteaptă maiestatea voastră? întrebă Henriette văzându-l pe rege că se uită mereu la uşă şi dorind să-i înfigă un ac în inimă, căci DOAMNA credea că regele o aşteaptă pe La Vallière, sau o scrisoare de la ea.

- Sora mea - răspunse tânărul, care ghicise totul da­torită acelei minunate puteri de pătrundere de care norocul îi va îngădui să se folosească de aici încolo - sora mea, aştept un bărbat foarte distins, un sfetnic dintre cei mai pricepuţi, pe care vreau să vi-l prezint tuturora, rugându-vă să-l primiţi cu toată îngăduinţa. Ah, intră, domnule d'Artagnan!

D'Artagnan intră.

- Ce doreşte maiestatea voastră?

- Spune-mi, unde e domnul episcop de Vannes, prie­tenul dumitale?

- Dar, sire...

- Îl aştept şi nu-l văd venind. Să fie căutat.

D'Artagnan rămase o clipă ca trăsnit; dar numaidecât, gândindu-se că Aramis părăsise Vaux în taină, cu o misiune din partea regelui, trase concluzia că regele voia să păstreze taina.

- Sire - întrebă el - maiestatea voastră doreşte ca domnul d'Herblay să-i fie adus neapărat?

- Neapărat nu e cuvântul - răspunse Filip. Nu am chiar atâta nevoie de el; dar dacă poate fi găsit...

"Am ghicit" - îşi zise în sinea lui d'Artagnan.

- Acest domn d'Herblay - întrebă Ana de Austria - nu e episcopul de Vannes?

- Da, doamnă.

- Un prieten al domnului Fouquet?

- Da, doamnă; un fost muşchetar.

Ana de Austria se înroşi.

- Unul din acei patru viteji care, pe vremuri, au făcut atâtea isprăvi minunate.

Bătrâna regină se căi că vrusese să muşte; întrerupse convorbirea spre a-şi mai păstra colţii şi pentru altă dată.

- Oricare ţi-ar fi alegerea, sire - zise ea - o găsesc foarte bună.

Toţi se înclinară.

- Veţi vedea în dânsul - adăugă Filip - adâncimea domnului de Richelieu, fără zgârcenia domnului de Mazarin.

- Un prim-ministru, sire? întrebă DOMNUL speriat.

- Îţi voi povesti totul, frate. Dar e ciudat că domnul d'Herblay nu mai vine!

Chemă.

- Să fie anunţat domnul Fouquet - spuse el - că vreau să-i vorbesc... Oh, de faţă cu dumneavoastră, de faţă cu dumneavoastră, nu vă retrageţi.

Domnul de Saint-Aignan se reîntoarse, aducând ştiri mul­ţumitoare despre regină, care stătea în pat numai ca măsură de prevedere, şi pentru a avea puterea să urmeze apoi în totul voinţa regelui.