Almanah anticipaţia 1986

Nu cred să se fi scurs mai mult de treizeci sau patruzeci de secunde între momentul în care am auzit sirena şi cel în care m-am aşezat la comanda aerionului meu, având alături puşca şi dezintegratorul. Tocmai îmi terminasem de transcris notiţele şi mă duceam la culcare. Sirenă în plină noapte, asta vrea să însemne atac general sau cataclism. Nu cred în nici un atac, deşi mi s-a părut că am auzit focuri de armă, puţin mai devreme. Vântul e năprasnic şi îngheţat, întocmai cum l-a prezis S'Ghami, iar către sud există un triunghi ciudat, de rouă şi cer bleu, la aproximativ şase kilometri distanţă, chiar deasupra şirului de urme de la Tarô!

Aerionul aleargă cu toată viteza pe care înt-o permite îndrăzneala, dar vântul de nisip face ca la nivelul solului vizibilitatea să fie aproape nulă. Cu atât mai rău, nu am timp să înalţ aparatul, dar ştiu că nu există nici un obstacol între casa mea şi tabără. Frânare la marginea catastrofei şi iată-mă în imediata apropiere a magaziilor, în colţul cărora se înghesuie Jack şi cei cincisprezece oameni de la mină. Jack e incoerent şi cheamă într-una: „Mary! Mary!”, iar când oamenii se îndepărtează, pot să văd la lumina unei lanterne cadavrul lui John, într-o mare de sânge.

Apoi Jack se mai linişteşte şi pot să-i pun întrebări, lui, căci ceilalţi nu ştiu absolut nimic. John este mort, iar Mary a dispărut după ce ţipase. Nici o urmă pe solul tare, deşi e posibil ca în foiala lor oamenii să le fi călcat în picioare. Îmi înfig mâna, aidoma unui harpon, în braţul lui Angus Megregor – un scoţian ursuz, pe care nimic nu-l înspăimântă – îl catapultez pe al doilea loc, liber, al aerionului şi plecăm, la nivelul solului şi cu farurile aprinse, către sud. Sudul de unde vine acest vânt îngheţat, care acum s-a mai potolit puţin, sudul dinspre care a venit, fără îndoială, şi zeul, fie el ce-o fi, şi înspre care a plecat iarăşi.

Eu pilotez, Angus observă solul. Înaintăm încet, încercând să descoperim niscai urme. Ceva în stare să smulgă pe jumătate capul unui om, dintr: o singură lovitură, trebuie să fie mare şi greu. Triunghiul de cer albastru, în mod cu totul curios, are aerul că se micşorează pe măsură ce ne apropiem. Şi, dintr-o dată, Angus strigă: „Ac. Oloî Acolo!” „Acolo” este un izvor pe care-l cunosc fçarte bine şi unde vin să se adape fiarele sălbatice. În lumină oblică a farului, decupate în umbre brutale, exista un număr de urme familiare. De asemenea, altele care nu sunt obişnuite decât pentru mine! Mai întâi nu-mi vine să cred, totuşi, acokj, în faţa ochilor mei, sunt urmele proaspete ale unui enorm antroposaur, adrne întipărite în pământul moale. Apă n-a reuşit încă să le umple pe cele mai recente.

Sar jos din vehicul şi le examinez mai îndeaproape. Există două serii, una mai veche, îndreptindu se dinspre sud, şi alta mai proaspătă, către sucL Alături de acestea din urmă, se află acolo şi sânge rou, sânge omenesc, mult. Mult sânge. N-o vom mai revedea nicâodata pe Mary!

Reluăm urmărirea, atât de repede pe cai ne-o permite zborul la râsul solului. Zeu ori antropo saur, monstrul va simţi mângâierea unui dezintegrator dat la maximum. Angus este alături, cu arma pregătită. I-am explicat, în câteva cuvinte, ce cred că s-a întâmplat. Lân antroposaur viu! Unde pot să se ascundă oare?

— Am survolat întreg deşertul, de mai multe ori, şi n-am văzut nimic. N-are importanţă, îi vom regăsi oricum şi-atunci.

Ne apropiem de zona de cer albastru, zona în care e ziuă, şi începem să luăm altitudine. În clipele ce urmează nu-mi pot crede ochilor! Jos, sub triunghiul luminos, deşertul a dispărut; există, în schimb, o stepă de ierburi înalte, un râu (îi cunosc albia fosilă, întretăiată de falii, în zona urmelor de la Tarô), un lanţ de munţi acoperit de gheţuri, profilat în depărtare, apoi antroposauri şi alte animale, dintre care identific unele, după resturile pe care le-am găsit deja. Este o scenă din cretacicul rhalindian târziu! Dar e o nebunie, e imposibil. Accelerez şi mai mult, brusc, însă, Angus îmi smulge volanul şi facem la dreapta, în vreme ce scoţianul urlă: „Se închide!”

Într-adevăr, se închide! Triunghiul bleu aproape că a dispărut de pe cer, iar deşertul câştigă teren cu fiece clipă, sub lumina roşie a lui Ghané. Vântul suflă din ce în ce mai puternic, ca şi cum aerul rece n-ar mai găsi decât o crăpătură îngustă prin care să se strecoare. Zăresc, tocmai când trece limita, un antroposaur uriaş, strângând între fălci un lucru însângerat, care altădată purta numele de Mary! Pe jumătate ridicat, cu riscul de a cădea peste bord, smulg dezintegratorul dintre mâinile lui Angus şi trag, nimicind în plus şi un grup de antroposauri aflaţi în faţa unei colibe mari, din crengi. Coliba ia foc, siluetele se topesc şi totul se termină. Deşertul se închide aidoma unor fălci.

S'GHAMI.

Clepsidra indică ora zorilor. Ieşim din grotă unul câte unul, în lumina palidă a zilei năseânde. La picioarele falezei s-a îngrămădit nisipul. Iar eu merg, cu fruntea plecată, mohorât şi fără speranţă.

Strigăte! Ridic privirea. Pe platformă, la jumătatea drumului către tabăra, oamenilor veniţi din cer, o siluetă! Maémi! Inima îmi tresaltă de bucurie, apoi se strânge. Maémi este dezonorată! Zeul a refuzat-o şi noi, poporul ghuis, ne-am atras mânia lui, norocul o să ne părăsească!

Maémi vine către noi, cu paşi lenţi, plângând în tăcere. Orblo îi pune întrebări. Ea scutură din cap, n-a văzut nimic, dar a auzit strigăte în tabăra oamenilor veniţi din cer, s-au aprins luminile mari, după aceea maşina lui Piérre şă-a luat zborul către sud, în direcţia Porţii Zeului.

O tău la fugă înspre ta bară. Piérre este acolo, cu un aer trist şi furios, totodată, iar Jack stă aşezat pe treptele scării şi plânge. Ceilalţi străini se strâng în spatele meu, tăindu-mi calea, ostili. Şeful cel mânios a fost ucis şi Mary a dispărut, cu sigu ranţă e moartă şi ea. Mary? Mary a fost aleasă! Încerc să le explic ce mare onoare li s-a făcut şi că şansa le va şu râde de-acum înainte, dar ei răcnesc în limba lor barbară şi, dacă n-ar fi Piérre acolo, m-ar sfâşia, fără îndoială. Piérre mă ia de braţ, mă duce într-una din camerele lor şi-mi spune că nu există nici un zeu, nimic, doar o fiară inteligentă ivită din ale timp şi că Mary a fost devorată de aceasta! Nu-l cred! Mary, moartă, şi peste puţină vreme Maémi.

Tocmai i-am explicat lui S'Ghami ce s-a întâmplat, dar nu m-a crezut. Am să le explic şi tovarăşilor mei, deşi mi-e teamă că nici ei nu mă vor crede. Nu am fotografii, nimic pe care să 1l-l arăţi Şi totuşi, sunt sigur că am pătruns adevărul. După spusele lui” S'Ghami, zeul revine cam la fiecare zece generaţii odată, ceea ce echivalează cu vreo trei sute de ani ciclul, după maniera în care înţeleg ghuişii generaţiile. Trei sute de anii Ciclul de conjuncţie al celor rei planete exterioare şi al lunii este de 297 de ani Sunt prea apropiate cifrele pentru a fi o coincidenţă şi, de altfel, S'Ghami mi-a vorbit odată despre timpul sacru când zeii se adună pe cer.

Ne aflăm la marginea extremă a Galaxiei. Un autor din secolul XX, Bertram Chandler, care a scris o serie de romane de anticipaţie petrecându-se în această zonă, pretindea că la marginea Marelui Vid ţesătura spaţiului-ţimp este mai slabă decât în apropierea centrului Galaxiei şi că acolo se poate întâmpla orice. Cred că avea dreptate. Cred că la fiecare 297 de ani, sub influenţa atrac ţiei combinate a celor trei planete exterioare şi a lunii, această ţesătură se sfâşie într-un punct ai planetei Rhalinda şi astfel prezentul este pus în legătură cu vârstele revolute. Iar aceste virsic sunt perioadă glaciară de la sfârşitul cretacicukii rhalindian, era antroposaurilor! Vântul îngheţat este o masă de aer rece care împinge aerul cald actual înaintea lui. Cum satul este la nord de zona sensibilă şi cum nu există, în toate celelalte direcţii din jur, decât deşert, pe aproape 1 500 de kilometri, sosirea zeului este anunţată de un vânt de sud, un vânt îngheţat de isud, bun să trezească imaginaţia băştinaşilor primitivi. Probabil că vreun antroposaur împins de curiozitate se îndreaptă către nord (există, fără îndoială, şi alţii, care o iau în alte direcţii, dar pe aceia nu-i întâlneşte nimeni, niciodată) şi astfel dă peste indigeni. Cum s-a născut ritul ofrandei miresei nu ştiu şi în mod sigur nici nu voi şti vreodată. Tot astfel cum nu voi şti ce instinct indică antroposaurului sfârşitul cronoclasmului şi faptul că e timpul să se întoarcă pe domeniul său. Aceste incursiuni urcă foarte departe în timp, după cum o dovedesc urmele pe care le-am găsit deasupra uneltelor de silex din paleolitic. Şi oare câte fete, plecate pline de veselie sau de gravitate să se căsătorească cu un zeu, şi-au găsit moartea între fălcile unui antroposaur?

Peste trei sute de ani, dacă vom mai fi încă pe această planetă, descendenţii noştri vor fi pregătiţi. Nu ne putem gândi să invadăm trecutul pentru a-i distruge pe antroposauri. Sau o vom face? Ar fi curios ca noi să fim cauza dispariţiei lor, foarte aproape în timp de această perioadă pe care am întrezărit-o în cuprinsul triunghiulu”. Poate că trupul lui Mary conţinea şi germeni care, inofensivi pentru ea, vor cauza – au cauzat – un fel de ciumă antroposauriană, Marea Moarte. Nu ştiu. Oricum, putem încercui punctul în care se produce ruptura cu o-împrejmuire de net reçut. Şi putem, de asemenea, să încercăm să le explicăm cu răbdare, ghuişilor, că zeul lor nu este altceva decât un monstru din trecut.

S'GHAMI.

Cu puţină vreme în urmă, Maémi s-a aruncat din înaltul falezei, nevoind să supravieţuiască ruşinii şi să ducă o viaţă de paria. Am încercat să îi mut gândurile de la o aşa faptă, i-am propus să plece cu mine, pe o corabie a neguţătorilor din Nébo. Dincolo de mare, unde nu ne ar cunoaşte nimeni. N a vrut însă. Atunci i-am dezvăluit ceea ce Pierre mi a expkcat şi eu nu pot să accept încă, deşi el nu în a minţit niciodată. Nici ea n-a crezut în povestea asia fantastică. Am condus-o până în înaltul Stâncii Negre şi i am ţinut mâna într-a mea, până ce s-a hotărât. Astă seară o voi îngropa şi, dacă preoţii nu vor fi de acord, eh! Ce-mr mai pasă acum de viaţă!

După zisele lui Pierre, Maémi şi Mary au murit degeaba. Ar fi pnen groaznic şi prefer să cred că noi am păcătuit, că zeul şi-a întors faţa de la noi, pentru a-i favoriza pe oamenii cerurilor. Dar păcatul nostru neştiut trebuie să fi fost foarte mare, pentru ca în loc de Maémi cea frumoasă, Mary, biata Mary, fiica cerului, cu pielea roză ca de peşte, să fie aleasă de Zeul-pe care-l-aduce-vântul!

Traducere: ŞTEFAN GHIDOVEANU.

Planeta celor doi sori, arama.

ROBERT SILVERBERG.

MUŞTELE.

Iată-l pe Cassiday: zăcând pe o masă.

Nu rămăsese mare lucru din el. Cutia craniană; câteva cabluri nervoase; un braţ.

Implozia bruscă distrusese restul. Totuşi, atât era de ajuns. Fiinţele de aur nu aveau nevoie de mai mult pentru a se pune pe treabă. Îl descoperiseră în epava navei ce trecea în derivă prin apropierea lor, în spatele lui Japet. Trăia. Putea fi reparat. Pentru tovarăşii lui de călătorie nu mai era nici o speranţă.

Să îl repare? Desigur. Trebuie să fii uman pentru a fi umanitar? Să-l repare, da. Şi să îl schimbe. Fiinţele de aur erau creatoare.

Ceea ce rămăsese din Cassiday se odihnea pe un fel de masă, în sfera aurită de forţă. Nu existau anotimpuri în acest loc; doar pereţii strălucitori, căldura constanta. Nici noapte nici zi, nici ieri nici mâine. Forme plecau şi veneau în jurul lui. D regenerau, fază cu fază, în timp ce el zăcea liniştit şi cu totul inconştient. Creierul era intact, dar nu mai funcţiona. Corpul omului începea să crească din nou: tendoane şi ligamente, oase şi sânge, inima şi braţe, Pe ţesuturi apăreau mici butoni care se dezvoltau pentru a deveni plăci de carne. A lipi la loc celulele, a construi un om din propriile-i ruine nu era o muncă prea dificilă pentru fiinţele de aur. Îşi cunoşteau arta, şi aveau secretele lor Dor Aw. Iu de asemenea multe de învăţat, şi Cassiday le putea ajuta.

IV/i ce trecea” Cassiday se alcătuia din nou. Nu U trezeau niciodată. Rămânea aşezat în culcuşul lui de căldură, imobil, fără gânduri. Noua lui carne era roză şi netedă ca a unui prunc. Îngroşarea epitelială se va forma puţin mai târziu. Cassiday servea el însuşi de pbn. Fiinţele de aur îi construiră replica pornind de la o fă rimă din el însuşi, îl reclădiră pornind de la propriile lui ianturi posnucleotidice decodificară proteinele şi le reasamblară O treabă uşoara, pentru ele. De ce tiur* Cea mai mică moleculă de protoplasmă era în stare de aşa ceva. Pentru eo însăşi. Fiinţele de aur, care nu erau protopismă, ştiau să o facă pentru alţii.

Efectuară ctteva schimbări Firesc. Erau artizani îndemânatici. Şi erau multe lucruri pe care voiau să le înveţe.

Priviţi i pe Cassiday: dosarul:

DATA NAŞTERII: 1 AUGUST 2316

LOCUL NAŞTERII: NEWACK, NEW YORK NIVEL ECONOMIC: SCĂZUT NIVEL DE PREGĂTIRE: MEDIU PROFESIA: TEHNICIAN „COMBUSTIBILI” STAREA CIVILĂ: 3 LEGĂTURI LEGALE DE OPT LUNI, ŞAISPREZECE LUNI Şi DOUĂ LUNI TALIA: 2 METRI GREUTATEA: 96 KG. PĂRUL: BLOND OCHII: ALBAŞTRI GRUPA SANGUINĂ: A NIVELUL INTELIGENŢEI: RIDICAT TENDINŢE SEXUALE: NORMALE.

Observaţi-l acum: pe cale de a-l transforma.

Omul complet zăcea în faţa lor, nou nouţ, gata de a renaşte. Sosise momentul ultimelor reglaje. Căutară creierul cenuşiu în îmbrăcămintea lui roză, pătrunseră în el şi călătoriră prin golfurile şi estuarele spiritului, oprindu-se pe o plajă liniştită, aruncând ancore la poala unei faleze abrupte. Lucrau, dar foarte curat. Nici rezecţ'u ale submucoaselor, nici lame scânteietoare tăind oase şi cartilagji, nici lovituri stângace de ciocan pe meningele” fragile. Oţelul rece nu pătrundea în sinapse. Fim (ele de aur erau mai subtile; ele reglară circuitul care era Cassiday, acordară sunetul, eliminară paraziţii, toate acestea cu o mare fineţe.

După ce terminaseră” el era mult mai sensibil. Avea mai multe înclinaţi noi. Îi acordaseră anumite facultăţi. Atunci îl treziră.

Eşti viu, Cassiday, zise o voce uşoară că un fulg. Nava ta a fost distrusă. Tovarăşă tăi au murit. Eşti singurul supravieţuitor.

— În ce spital mă aflu?

— Nu pe Pământ. Te vei faitoarce acob în curând. Ridică-te, Cassiday. Mişcă mâna dreaptă. Stânga. Îndoaie genunchii. Umple-(i plămânii. Deschide şi închide ochii. Încă o dată. Cum te numeşti, Cassiday?

— Richard Henry Cassiday.

— Vârsta?

— Patruzeci şi unu de ani.

— Priveşte această imagine. Pe cine vezi?

— Pe mine însumi.

— Ai întrebări de pus?

— Ce mi-aţi făcut?

— Te-am reparat, Cassiday. Erai distrus aproape în întregime.

— M-atf transformat?

— Te-am făcut mai sensibil la sentimentele semenilor ti.

— Ah?

Urmaţi-l pe Cassiday în călătoria lui: întoarcerea pe Pământ.

Sosi într-o zi pentru care fusese programat a ninsoare. O ninsoare uşoară, care se topea re pede, mai degrabă un cadou estetic decât o mâni fetare climatică veritabila. Găsi că e plăcut să pună din nou piciorul pe planeta natală. Fiinţele de aur îi organizaseră cu abilitate reîntoarcerea, instalendul la bordul epavei navei sale şi dându-i un impuls suficient pentru a-l plasa în raza detectoarelor terestre. Responsabili salvării îl observaseră şi îl recuperaseră. Cum ai supravieţuit dezastrului fără o zgârietură, astronaut Cassiday? Foarte sim piu, domnule, eram th afara navei în timpul acci dentului. S-a produs o explozie şi toată lumea a pierit Şi eu sunt singurul care a supravieţuit, ca să vă povestesc totul.

Îl dirijară pe Marte unde fu examinat, apoi trebui să rămână o vreme într-o bază de decontaminare pe Lună, şi în sfârşit fu retrimis pe Pământ. Sosi pe ninsoare, înalt, cu mersul leqănat, cu mii nile bătătorite. Nu avea părinţi, avea puţini prieteni, destule unităţi monetare pentru a trăi o vreme, şi trei foste soţii pe care putea să le revadă. Conform regulamentului, avea dreptul la un an de concediu plătit. Intenţiona să t) accepte.

Încă nu începuse să se folosească de noua lui sensibilitate. Fiinţele de aur rânduiseră ca aceste facultăţi să rămână inoperaţionale până în momentul când va sosi în lumea lui natală. Acum sosise, şi era timpul să le folosească, şi creaturile cu nes tăpânită curiozitate care locuiau acolo, pe Japet: aşteptau în vreme ce Cassiday era în căutarea celor ce îl iubiseră odată.

Îşi începu căutările în districtul urban Chicago, fiindcă acolo se afla cosmoportul. Trotuarul rulant îl conduse fără zgomot spre un turn de marmură brăzdat de strălucitoare încrustaţii în abanos şi în metal violet şi acolo, în Centrul Televector local, Cassiday se informă asupra reşedinţelor actuale ale fostelor lui soţii. O făcu răbdător, impasibil, calm, apăsând butoanele care trebuia şi aşteptând placid până contactele mătăsoase se închiseră undeva în profunzimile pământului. Cassiday nu fusese niciodată un om violent. Era calm. Ştia să aştepte.

Maşina îl informă că Beryl Fraser Cassiday Mei Ion locuia în districtul urban Boston. Maşina îi spuse că Lureen Holstein Cassiday trăia în districtul urban New York. Mas'ma îl încredinţa că Mirabel Gunryk Cassiday Milman Reed locuia în districtul urban San Francisco.

Aceste nume îi treziră amintiri: căldura pielii, parfumul părului, atingerea unei mhni, mingfierea unui glas. Murmure de pasiune. Strigăte de dis preţ. Suspine de dragoste.

Cassiday, redat vieţii, plecă să-şi vadă fostele soţii.

Pe una din ele o descoperim acum: tealeră şi nevătămată.

Beryl Fraser Cassiday Meilon avea ochii cu pupilele lăptoase, cu corneea verzuie. Slăbise mult în zece ani, şi chipul ei nu mai era decât pergament întins pe oase, un chip măcinat, cu pomeţii apăsjnd pielea întinsă şi ameninţând în orice clipă să o străpungă. Cassiday fusese căsătorit cu ea timp de şaisprezece luni, pe dnd el avea 24 de ani Se despărţiscra atunci dnd ea ţinuse să facă Lega înântul Sterilităţii. El nu dorise în mod deosebit copii, dar, în ciuda acestui fapt, actul ei îl jignise. Acum ea era lungită feitro cuşetă din material spongios, încercând să surâdă fără ca buzele să-l crape.

— Se vorbea că ai murit, zise ea.

— Am scăpat. Ce mai faci, Beryl?

— Doar vezi. Urmez cura.

— Cura?

— Am fost intoxicată cu trilină. Nu vezi? Ochii mei, faţa? M-a topit cu totul. Dar era liniştitoare. Ca şi când ţi se debranşa sufletul. Încă un an şi m-ar fi ucis. Aşa că acum urmez cura. Mi-au suprimat totul luna trecută. Reconstituie sistemul meu cu proteze. Acum sunt plină de plastic Dar voi trăi.

— Te-ai recăsătorit? Întrebă Cassiday.

— A şters-o de mult. Sunt cinci ani de când trăiesc singură. Doar eu şi trilina. Dar acum s-a sfârşit.

Beryl clipi din ochi, trudnic.

— Arăţi atât de destins, Dick! Dar aşa ai fost întotdeauna. Atât de calm, atât de sigur de tine. Niciodată tu nu ai fi ajuns trilinoman. Ia-mi mâna, vrei?

Atinse gheara uscată. Simţi căldura urcând din ea, nevoia de dragoste. Pulsaţii puternice îl pătrundeau ca nişte valuri, pulsaţiile de joasă frecventă ale dorinţei, care se infiltrau în el şi ţâşneau către observatorii din spaţiul îndepărtat.

— M-ai iubit, reluă Beryl. Dar pe vremea aceea eram nişte proşti amândoi. Iubeşte-mă iarăşi. Ajută-mă să mă pun pe picioare. Am nevoie de forţa ta.

— Bineînţeles că te voi ajuta, promise Cassiday.

Părăsi apartamentul şi se duse să cumpere trei cuburi de trilină. Apoi reveni, activă unul din ele şi îl apăsă în palma Berylei. Ochii verzi, lăptoşi, se măriră de groază.

— Nu, gemu ea.

Durerea scurgându-se din spiritul ei chinuit era de o intensitate acută. Cassiday primi tot fluxul. Apoi ea strânse degetele şi drogul îi pătrunse metabolismul şi ea se linişti iarăşi.

Obseryaţi-o pe următoarea: cu un prieten.

Anunţătorul murmură:

— Vă Caută dl. Cassiday.

— Să intre, răspunse Mirabel Gunryk Cassiday Milman Reed.

Uşa se deschise ca un iris şi Cassiday. Intră într-un splendid decor de marmură şi onix. Plăci de palisandru roşiatic alcătuiau un cadru pe care era întinsă Mirabel, savurând vizibil senzaţia de duritate a lemnului sub cărnurile ei grase. O cascadă de păr având culoarea cristalului îi cădea pe umeri. Fusese soţia lui Cassiday timp de opt luni în 2346, şi era pe arunci o tânără zveltă şi timidă; acum abia putea săi regăsească silueta în această masă de cărnuri mult pţea răsfăţate.

— Ai făcut un mariaj bun, observă el.

— Al treilea e întotdeauna cel bun. La loc. Bei ceva? Vrei să reglez decorul?

— Nu te deranja, zise el, rămânând în picioare. Ai visat întotdeauna un palat, Mirabel. Soţia mea cea mai intelectuală, tu ai fost; dar aveai dragostea asta pentru confort, Acum eşti mulţumită.

Foarte…

— Fericită?

— Sunt mulţumită. Nu mai citesc deloc, dar mă simt bine.

Cassiday observă ceva pe genunchii et. Semă nând cu o cuvertură mică, boţită, violetă cu fire de aur, suplă, imobilă, ghemuită lângă ea. Avea mai mulţi ochi. Mirabel o mingâia.

De pe Ganimede? Întrebă el. Un fel de căţel?

— Da. Soţul meu mi-a cumpărat-o anul trecut. Ţin foarte mult la ea.

— Oricine ar face-o. S-ar părea că javrele astea costă foarte scump.

— Dar e adorabilă. Aproape umană, zise Mirabel. Atât de fidelă. Trebuie că mă găseşti idioată, dar e cel mai important lucru din viaţa mea. Con tează mai mult chiar decât soţul meu. Vezi, o ador. Eram obişnuită să fiu iubită, dar nu a existat în viaţa mea nici un lucru, nici un om pe care să-l fi putut iubi.

— Pot să o văd? Întrebă amabil Cassiday.

— Ai grijă.

— Bineînţeles.

Luă în braţe creatura de pe Ganimede. Textura era extraordinară, cea mai fină pe care o atinsese vreodată. Ceva palpita înfricoşat în corpul plat ai animatului. Cassiday detectă o nelinişte paralelă venind de la Mirabel. Mângâie creatura. Aceasta păru că toarce satisfăcută. Benzi iridiscente scânteiară când se ghemui în mâinile lui.

— Ce vei face acum, Dick? Întrebă Mirabel. Mai lucrezi pentru linia spaţială?

Nu răspunse la întrebare.

— Aminteşte-mi replica aceea din Shakespeare, Mirabel. Despre muşte. Muştele şi copiii zburdalnici.

Fruntea palidă a Mirabelei se încruntă.

— E din „Lear”. Stai puţin. Da. „Ca muştele pentr-un copil zburdalnic, /Aşa, pe lângă zei, sunt muritorii: /Ne nimicesc din joacă”.

— Asta e, zise Cassiday.

Mâinile lui mari se încleştară brusc asupra creaturii din Ganimede. Aceasta deveni temă, cenuşie şi fibre subţiri ţâşniră din suprafaţa ei frântă. Cassiday o lăsă să cadă pe jos. Unda de oroare şi de suferinţă care urcă dinspre Mirabel era să îl doboare, dar el o captă şi o transmise.

— Muşte, explică el. Copii zburdalnici. Joaca mea, Mirabel. Sunt un zeu acum, nu ştiai?

Vocea lui era calmă, chiar veselă.

— La revedere. Şi mulţumesc.

O alta aşteaptă vizita: plină de o viaţă nouă.

Lureen Holstein Cassiday avea 31 de ani, părul întunecat, ochii mari şi era însărcinată în luna şaptea, fiind singura dintre soţiile lui care nu se re căsătorise. Micul ei apartament din New York era auster. În vremea când fusese soţia îni Cassiday, timp de două luni, cu cinci ani în urmă, era o fată durdulie. Părea să se fi îngrăşat mult, dar poate era din cauza sarcinii. Cassiday nu şi putea da seama.

— Acum te vei căsători? Întrebă el.

Ea surâse şi scutură capul.

— Am bani, şi îmi place independenta. Nu am deloc chef să mă las antrenată într-o nouă aventură ca a noastră. Cu nimeni.

— Şi copilul? Îl vei păstra?

Încuviinţă cu violenţa.

— M-am străduit atât de mult ca să îl am. Crezi că e uşor? Doi ani de insominări! O avere pentru onorarji! Maşinării care mă pipăiau pe tot corpul, toţi inductori, ah nu' N ai înţeles nimic! Nu e un copil oarecare Am trudit din greu pentru a-l avea.

— Interesant, răspunse Cassiday. Am fost să le văd pe Mirabel şi Beryl, şi avea fiecare un copil al ei. Mai mult sau mai puţin, Mirabel avea un mic animal de pe Ganimede, beryl o trilinomanie de care era foarte mândră de a o fi învins. Şi tu ţi-ai pus un copil în pântec, fără ajutorul vreunui bărbat. Voi, toate trei, căutaţi ceva. Interesant.

— Te simţi bine, Dick?