Almanah anticipaţia 1986

Bolidul nostru reuşise să se smulgă din ghearele pădurii şi gonea acum sfârâind liniştitor pe asfaltul din ce în ce mai puţin umed. Abia acum am izbucnit cu toţii într-un râs homeric, eliberator, privându-ne cum încă strângeam armele cu mâini albite de furie. M-am oprit însă din râs şi, atent, am început să scrutez întunericul din spatele maşinii. Dacă presimţirea mi se adierea. Atunci Ei erau a. Spatele nostru, veneau şi E: ca: oi, înfrânţi de infernul wrde. Am oprit, ascunşi sub nişte sălcii plantate într-o parcare, am ordonat şoferului să stingă luminile şi celorlalţi să se cufunde adine în fotolii. Am aşteptat câteva minute, timp în care certitudinea înlocuia bănuiala. În curând se auzi un vuiet eres când şi maşina Lor trecu mugind pe lângă noi. Numai ei aveau astfel de maşini.

Câteva secunde mai târziu am auzit un scrâşnet acut de frâne şi am priceput că Ei au oprit. Probabil ne-au zărit şi-acum se întorc să ne lichideze. I-am strigat şoferului să întoarcă şi în timp ce el îmi îndeplinea ordinul, noi ceilalţi ne-am pregătit la iuţeală teribilele noastre arme. Î-am spus apoi şoferului s-o ia prin pădure la primul drum lateral. Aşa a şi făcut dar a uitat să reducă viteza şi în derapajul maşinii pulveriză pur şi simplu un stâlp de marcaj aflat pe partea cealaltă a drumului, Ne-am pus centurile de siguranţă, Eu priveam tot timpul în urmă. Am văzut farurile Lor licărind printre copacii încă rari. Veneau tare! Şoferul nostru apăsă pe accelerator, la maxim, dar nu pentru mult timp fiindcă ploaia reizbucni cu şi mai mare violenţă, iar pe şoseaua îngustă apăruseră iarăşi frunze şi smocuri de iarbă. Poate acum aveam noi noroc şi ajungeam înaintea Lori Speranţele ni s-au spulberat însă fiindcă pădurea infernală ne bară drumul mai repede ca prima dată. Şi Ei erau în spatele nostru! I-am întâmpinat cu gloanţe. Probabil că ne-am grăbit, căci au avut timpul necesar să frâneze maşina, demenţial, să întoarcă dintr-o singură mişcare scurtă şi sigură, prin derapaj şi s-o şteargă înapoi. Noi, după EH.

Un timp am tras foc dupa'oc, dar micile nostre proiectile explodau mai mult Vi pădure decât pe şosea. Au tras, şi Ei, probabil doar ca să ne-arate că sunt înarmaţi. Pare-se că aveau ceva nou deoarece un proiectil explodă exact deasupra noastră degajând o lumină orbitoare, iar căldură t; e; rabâa grond de deasupra. Atur * în ideea aceea gent.

La wmir. Îi proiectilului Lor, re sân îencirt nu ne tăn am desluşit într-o fracţiune de secundă cum pădurea se retrăgea* ca un animal speriat. Am ordonat întoarcerea spre. Infernul verde şi ne-am afundat iarăşi în teribilul tunel vegetal. Ploaia ne proteja acum spatele. Le-am explicat pe scurt celorlalţi ce aveam de făcut şi în curând primele proiectile explodară printre trunchiurile care ne barau calea. Intuiţia mea s-a dovedit corectă căci, într-adevăr, copacii şi lianele ne făceau acum loc. Lianele, mai ales, se retrăgeau speriate de moarte, descoperindu-ne, în fine, cerul. Şi, ca la un semnal, încetă şi ploaia, iar pe şoseaua îngustă se putea acum rula în siguranţă. Pădurea făcea loc unui peisaj văiurit, câte un copac puncta ici-colo orizontul, iar şoseaua se strecură printre dunele puştii care deveneau din ce în ce mai mari. În spatele nostru nu se zărea nici o lumină, însemna că i-am păcălit şi că aveam şanse să ajungem înaintea Lor!

Într-un târziu am hotărât să oprim pentru dezmorţire şi pentru inspectarea maşinii. Se făcuse ziuă. Prin geamuri se vedea acum bine imaginea dezolantă, apăsătoare, poate şi datorită cerului plumburiu care abia se abţinea să nu-şi deşerte burţile umflate de apă. Când am ieşit însă. Surpriză! Ne trezirăm în mijlocul unei pieţe mari, asfaltate, înconjurată de blocuri înalte din beton, metal şi sticlă, iar pe trotuare, o mulţime de gură-cască se-nghesuia de n-aveai unde să arunci – un ac! Deasupra strălucea un soare cald şi vântul adia purtând cu el miresme de pelin. Un cetăţean, probabil un oficial, purta mănuşi albe şi caschetă cu fireturi – şi emblemă – se îndrepta şovăitor spre noi.

— În sfârşit, v-aţi oprit, rosti el jovial, apropiindu-se la câţiva paşi de maşina noastră. Să sperăm că aţi terminat muniţia. Ne-aţi terorizat toată noaptea cu împuşcăturile. L-am privit nedumerit, ca şi ceilalţi de altfel, apoi am urcat din nou în maşină, pe scaunul din dreapta şoferului. Prin parbriz vedeam acelaşi peisaj văiurit, pustiu şi plumburiu. Şoseaua se aşternea înainte, aşteptându-ne. Am ţâşnit afară. Nu mai aveam vreme de pierdut. M-am trezit iarăşi în plin soare, cu oficialul care se uita la mine, ca la un nebun. „Proiecţie de imagini mentale”, mi-am zis, probabil o nouă armă de-a Lor.

— Unde-s Ei? L-am întrebat brusc pe oficial.

— Dacă vă rerenţi în partenerii dumneavoastră de joc, atunci uitaţi-i acolo, de partea cealaltă a pieţei, după monument. Se odihnesc şi ei. V-aţi alergat pe străzi toată noaptea, ca apucaţii. La început am vrut să vă barăm calea, dar la cererea spectatorilor care, ce-i drept, se cam plictisesc în orăşelul nostru, am hotărât să vă lăsăm în pace. Oricum, vă felicităm pentru arta dumneavoastră de a conduce bolizii, Ne-aţi oferit un spectacol de cascadorie de mare clasă, cum numai în filme mai vedem! Iar maşinile. Ce să mai vorbim, bijuterii nu alta!

În timp ce oficialul vorbea imperturbabil, eu am privit spre statuie, am făcut câţiva paşi la stânga şi I-am zărit. Discutau cu un oficial, ca şi rioi… M-am încruntat la oficialul nostru, am pus mâna pe armă şi i-am zis:

— Înapoi, fuga. Marş! Eşti de-al Lor, nu-i aşa? Să te-mpuşc? N-ar avea rost, eşti doar o imagine. Băieţi, înapoi în maşină! Ni s-a întins o cursă psihică. Ni s-a proiectat o imagine paşnică, cu soare şi aer plăcut, cu oameni neîriarmaţi, numai ca să ne demobilizeze. Cei de colo nu sunt Ei, ci tot o proiecţie falsă. Aduceţi-vă aminte prin ce-am trecut astă-noapte!

M-au înţeles imediat, ne-am aruncat în maşină şi am răsuflat uşuraţi revăzând dunele pustii unduind sub cerul plumburiu.

Am demarat în trombă şi ne-am inspectat apoi cu mare atenţie armele şi muniţiile. Aveam de îndeplinit o misiune istorică: trebuia să ajungem înaintea Lor!

Tul, cântând apoi împreună cu ceilalţi, pur şi armonios. Şi – Tăn stătea chezaş că e aşa – omul acela nu mai cântase niciodată împreună cu ceilalţi; ba chiar nu mai cântase niciodată la acel instrument. Explicaţiile lui Tanyne sfârşeau întotdeauna prin a ajunge, până la urmă, la sentiment.

— E un sentiment pe care-l percepi. Vioară, de exemplu, ştiu cum arată, dar n-am avut încă niciuna în mână. Privesc pe cineva cântând şi înţeleg cum se formează sunetele. Apoi iau o vioară şi fac la fel. Şi în vreme ce mă concentrez să produc nota, şi nota următoare, înţeleg nu numai cum ar trebui să sune, dar mai ales cum trebuie s-o s i în t – cu degetele, cu braţul încordat, cu obrazul şi clavicula. Din toate aceste senzaţii se alcătuieşte sentimentul care-ţi arată cum trebuie să produci o astfel de muzică. Desigur, admise Tăn, există limite, şi unii s-ar putea s-o facă mai bine decât alţii. Mâsnile unui copil s-ar putea să nu poată cuprinde destul de bine un instrument şi el va trebui să sară o octavă sau să omită vreo notă. Dar sentimentul există, dacă ne concentrăm într-un anumit fel. Lucrurile se petrec identic cu tot ce facem, concluzionă el. Dacă am nevoie de ceva în casă, un dispozitiv, o maşină etc. Nu voi folosi fierul când arama e mai potrivită. N-aş avea sentimentul că e în regulăatunci când mă gândesc la dispozitiv – la părţile lui componente, la îmbinarea lor, la ce îl voi utiliza şi din ce material l-aş putea face – nu există decât o singură alegere care mi se pare – pe care o simt – adecvată. „Din cauza asta nu aveţi comerţ, pricepu Brii. Fiecare district caută să se descurce autonom, găsindu-şi materiile prime în apropiere sau înlocuindu-le fără să ie mai comande în alte părţi. Cu toate astea, spui că sunteţi standardizaţi. Aveţi, în orice caz, dispozitive şi maşini asemănătoare, cam acelaşi mod de a face lucrurile.

— Da, cam aşa, consimţi Tanyne. Avem tot ce ne dorim şi facem totul singuri.

De obicei, Brii îşi petrecea serile în casa lui Tanyne, ascultând rumoarea conversaţiilor sau învolburarea muzicii şi minunându-se. Apoi îşi conducea platoul cu mâncare până la cubicului său, zăvora uşa, mânca, după care îşi făcea siesta, meditând. Uneori avea impresia că este atacat cu nişte arme pe care nu le poate înţelege, pe un. Teren care-i era cu totul străin. Îşi amintea ceea ce-i spusese odată Tanyne despre oameni şi maşinăriile lor: „De când există fiinţe omeneşti, demne de acest nume, există un conflict între om şi maşinile lui. Ori îl subjugă ele pe el, ori el pe ele. Greu de spus care este alternativa cea mai dezastruoasă. O civilizaţie umanistă e nevoită să distrugă una maşinistă sau să fie ea însăşi distrusă. Noi am pierdut în felul acesta o civilizaţie, aici, pe Xanadu.

Nu te-ai întrebat niciodată de ce suntem aşa de puţini, Brii? Sau de ce avem aproape toâi părul roşu? (Carsonianul se întrebase, desigur, dar dăduse vina pe lipsa de intimitate şi pudoare fără de care se pare că nici o rasă umană nu poate să păstreze destul interes pentru sine, astfel încât să prolifereze cu uşurinţă.) Odată, eram miliarde, continuase Tăn, lăsându-l siderat, am fost spulberaţi. Ştii câţi am rămas? Trei!”

A fost o noapte grea pentru Brii aceea în care şi-a dat seama cât de jalnice erau eforturile lui de a le surprinde secretul. Atunci când o rasă a fost redusă la câţiva indivizi, o mutaţie este foarte probabilă. Iar dacă rasa proliferează din nou, mutaţia respectivă s-ar putea găsi la toţi indivizii noilor generaţii. În acest caz, gândi el cu amărăciune, ar putea la fel de bine să încerce să descopere secretul părului roşu!

În noaptea aceea a hotărât el că aceşti oameni trebuie să piară. Îl durea acest gând şi era, totodată, furios pe sine pentru această slăbiciune.

Aceea a fost şi noaptea ridicolului dezastru.

Zăcea în pat, cu pumnii strânşi, scrâşnind din dinţi de furie neputincioasă. Iată, era trecut de amiază şi ei lâncezea acolo de când se trezise, victimă a propriei sale stupidităţi şi ridicol, ridicol. Pierduse unicul lucru important pe care-l poseda – demnitatea – din cauza unui afurisit de gadget diabolic. Şi vinovată era doar propria sa neglijenţă.

Tiuind, alarma îi dădu de ştire că cineva se apropie. Sări în picioare, gol ca un vierme, oripilat de jeriă, în ciuda pereţilor opaci şi rezistenţi şi a uşii pe care doar el putea s-o deschidă. Era Tanyne. Salutul lui prietenos trezi ecouri în camera goală, amestecându-se cu zvonul vântului şi ciripitul păsărilor.

— Ei, Brii? Eşti înăuntru?

Brii îl mai lăsă să se apropie câţiva paşi, apoi răcni prin ambrazură:

— Nu ies nicăieri!

Tanyne înlemni, uluit, şi carsonianul însuşi rămase surprins de stridenţa vocii sale.

— Bine, dar. Nina te roagă să vii. Astăzi ţeee şi s-a gândit că ţi-ar place.

— NU! Izbucni Brii. Astăzi plec. Mai precis, deseară. Am chemat modulul. În două ore va fi aici şi, cum se va întuneca, voi pleca.

— Brii, doar n-o să ne faci una ca asta! Mâine am organizat special pentru tine o demonstraţie practică de placare.

— Nu!

— Te-a jignit cineva, Brii? Poate eu?

— Nu. (Vocea carsonianului era ursuză, dar măcar nu mai ţipa.).

— Ce s-a întâmplat, atunci?

Brii nu răspunse. Tanyne se apropie. Ochii carmeu talent, îl recepţionez pe al tău (şi aici intervenea cingătoarea). Apoi îmi îndeplinesc sarcina. Cât învestesc în acest act depinde de înzestrarea mea. Dacă adaug ceva acelui meşteşug său talent, dacă-l perfecţionez, atunci talentul/meşteşugul meu este cel mai complet. Sentimentul meu în privinţa lui este superior şi eu voi fi cel care-l voi transmite data viitoare, când va mai exista o cerere.

Brii înţelese puterea care izvora din noua sa aură. Avu revelaţia unităţii fără pereche în univers la care putea ajunge planeta sa natală datorită ei. Xanadu nu ajunsese la această unitate pentru că. Ei, bine, Xanadu îşi dezvoltase talentele la întâmplare, anarhic, fără constrângerea autorităţii şi a disciplinei, cu efectul lor formativ. Pe când Kit Carson! Carson, cu meşteşugurile şi talentele împărtăşite simultan de toţi locuitorii săi! Şi, pretutindeni, creând acel vacuum al nevoii şi acea îndeplinire instantanee, Autoritatea Unică şi Statul) Aşa va fi, îşi zise – deşi undeva, în cutele ascunse ale minţii, se întreba de ce Statul ascunsese atâta înţelepeiune oamenilor – simţind că această nouă înţelegere a rosturilor lumii îi împrospătase ataşamentul solemn pentru locurile sale natale, cu tot ce reprezentau ele.

Desfăcu, tremurând de emoţie, centura, astfel încât s-o poată privi în interior. Da, formula precipitatului era acolo. Înţelese acum, pe Iqc, procedeul de presare şi ştiu că are puterea să producă şi să activeze, să facă să „trăiască” milioane de noi centuri prin simplă atingere. Tanyne vorbise chiar de miliarde.

Tanyne vorbise. De ce nu-i pomenise niciodată că „veşmintele”, centurile xanadiene erau izvorul tuturor minunilor şi minunăţiilor lor? Dar Brii întrebase vreodată? Nu-l rugase Tanyne stăruitor să poarte una din cingătorile lor şi să devină astfel xanadian? Sărman idiot prea cinstit! Să-şi închipuie că în felul acesta l-ar putea înstrăina de Carson! Totuşi, Tanyne şi poporul lui aveau acum ceva de oferit şi asta îi făcea egali cu cei de pe Carson. Sau i-ar putea face, în curând, dacă se vor alătura armatelor strălucitoare ale planetei înnoite Kit Carson.

Dinspre costumul său negru, atârnat în cuier, îi parveni semnalul. Brii râse triumfător şi începu să-şi adune vechiul echipament, cu toată violenţa, focul şi puterea paralizatoare adormite în el. Deschise brusc uşa, alergă spre modulul care-l aştepta afară şi zvârli înăuntrul lui bătrâna să uniformă, lăsând-o să zacă mototolită pe podea, ca un cocon părăsit de fluture. Emanând înflăcărare prin toţi porii, radios, sări înăuntru şi modulul se înălţă spre cer.

O săptămână după întoarcerea lui Brii pe planeta Kit Carson din sistemul solar, cingătoarea fusese multiplicată în câteva sute de exemplare şi su- „Un porc uriaş. Trebuie să cântărească 400 de livre.” „ Franco înşfăcă un smoc din părul aspru. Wubul icni. Ochii i se deschiseră, mici şi umezi. Atunci gura lui mare se închise.

O lacrimă se rostogoli pe obrazul wubului şi căzu pe podea.

„Poate e bun de mâncat”, spuse qu nervozitate Peterson.

„O vom afla în curând”, zise Franco.

MIHAIL PUHOV.

LINIA TERMINALĂ.

Dvinski a aflat cine va fi însoţitorul lui în drumul spre Europa cu trei zile înainte de zbor, când şeful i-a spus:

— N-ai să te plictiseşti. O să zbori cu un computer.

— Cu cine? S-a mirat Dvinski.

— Cu un computer. Pe Europa avem nevoie nu numai de specialişti. Computerul cu care o să zbori este mai deosebit. Ultimul răcnet. Şi cu prilejul ăsta îl vor mai verifica încă o dată. Dar o să vezi şi singur.

În cele trei zile rămase, Dvinski nu s-a mai gândit la cele discutate. Năştea îi ocupase tot timpul liber în aceste zile. Seara, în ajunul zborului, i-a spus:

— De-acum înainte, timp de două săptămâni, am să mă gândesc numai la tine şi nimeni n-o să mă deranjeze.

— Da' ce, zbori singur?

— Fără a-l socoti pe computer.

— Săracu' de tine. Roboţii sunt buni dar insensibili. O să-ţi fie urât, nu-i aşa?

— Nu, n-a fost de acord Dvinski. Vei fi tu cu mine.

Dimineaţa el era deja pe cosmodrom. Europa este nu numai o parte a lumii', este de asemenea, unul din sateliţii lui Jupiter, acolo unde se afla filiala Institutului.

Cursa caravanei de tracţiune mică era fixată pentru Jupiter o dată pe an: o Jumătate de an, dus, iar cealaltă jumătate, întors. În afară de cursa obişnuită se mai putea folosi şi expresul: volum comprimat, ' confort lipsă şi cheltuieli energetice enorme. Dar uneori aşteptarea putea deveni mult mai scumpă.

Astrogara. Graniţa dintre pământ şi cer. Două grupuri: cei ce zboară şi cei care conduc. Năştea nu era printre ei, aşa cum se înţeleseseră. Era destul de trist pentru cei conduşi dar şi mai trist era pentru ceilalţi. Chiar dacă despărţirea era temporară.

Lângă trapa deschisă, Dvinski şi-a luat rămas bun de la cei care l-au condus. A ascultat încă o dată ultimele instrucţiuni, cum trebuia să procedeze la decolare, dar mai ales la aterizare. Apoi a urcat scara, a intrat în cabină şi s-a aşezat în fotoliu în faţa tabloului de comandă. Apoi canaturile s-au cuplat, izolându-l pe Dvinski de lumea exterioară.

— Bună ziua, s-a auzit o voce. Dvinski Vâadimir Sergheevici nu-i aşa?

Vocea suna monoton, inexpresiv, ca la un automat obişnuit. Dar ultimele cuvinte parcă erau alt – fel. „Nu-i aşa?”. Năştea întotdeauna le spunea aşa. Formidabil. Îţi iei rămas bun de la o femeie şi pleci însoţit de o maşină care-ţi spune aceleaşi cuvinte pe care ţi le-a spus femeia la despărţire. Sens filosofic: maşina este legată de viitor cu ajutorul programului, omul este legat de trecut cu ajutorul memoriei. Despărţirea de un om – este analoagă înttânirii cu maşina. Oare de aceea cuvintele sunt identice? E un non-sens!

— Bună ziua, a răspuns Dvinski.

— Acum pregătiţi-vă – a zis vocea. În curând se dă startul. Dumneavoastră nu vă e frică de singurătate?

— Nu.

— E-n regulă. Sunt lucruri pe care mai întâi trebuie să le trăieşti. Ei bine, timp de două săptămâni am să fiu pentru dumneavoastră totul. Şi pilot şi interlocutor. În plus de asta, am să am grijă de dumneavoastră. Ca o mamă. Sau ca o prietenă. Aveţi o prietenă, nu-i aşa?

— Logodnică.

— Vedeţi, Volodea, că pot să ghicesc. Îmi permiteţi să vă spun aşa? Aveţi treizeci de ani, iar eu sunt puţin mai în vârstă. Deci, suntem aproape de un leat. Vă place propunerea?

— Normal. Da'n ce sens suntem de un leat?

— Asta este o istorie lungă – a zis „rece” computerul. Dar mai avem două săptămâni. Logodnica dumneavoastră nu e aici, Eşa că n-are cine să aibă grijă de dumneavoastră. În afară de mine. Deci, puneţi-vă centurile. Vom decola. Puteţi fuma, deşi este interzis. Pe mine fumul nu mă deranjează, iar dacă va fi vreun incendiu o să-l stingem.

— Nu fumez.

— Păi, asta-i minunat, s-a „bucurat” computerul. Fumul nu-mi face rău, dar miroase urât. Iar ca să stingem un incendiu, nu-i aşa, nu-i prea plăcut!

— Într-adevăr, nu e prea mare bucurie.

Sunteţi deştept, Volodea. Înţelegeţi totul. Asta-i bine. Nu v-aţi prins centurile. Minunat. Atunci, să decolăm.

Suprasarcinile nu erau prea mari şi nu i-a deranjat comoditatea. În asta şi constă frumuseţea startului de pe orbită, suprasolicitările fiind slabe, dar prelungite, spre deosebire de 'starturile de pe Pământ, unde totul este invers. Un impuls uşor a comunicat că blocul de mărire a vitezei s-a separat şi schimbându-şi traiectoria, s-a reîntors la baza de recepţie.

— Acceleratorul s-a separat. Pregătiţi-vă pentru imponderabilitate.

— Sunt gata.

— Bun. Cum o suportaţi?

— Nu-i rău.

— Perfect, a zis computerul. Am citit că multora le e frică. Eu n-am acest sentiment. Apropo, cum vă place expresia „cercetător de simţuri”. De fapt, nu numai eu, ci fiecare dintre noi este un astfel de cercetător.

Parcă cineva tot încerca să scoată fotoliul de sub Dvinski. Avea sentimentul că o să cadă pe jos, dar căderea s-a prelungit, şi lui Dvinski i-a trecut prin minte că fotoliul stă pe loc şi că el este legat de fotoliu. Dar nimic nu cădea de nicăieri. Imponderabilitatea.

— Probabil că e amuzant – a zis computerul. V-am citit eu. Aţi avut sentimentul că s-ar trage fotoliul de sub dumneavoastră. Dar asta se termină repede dacă eşti antrenat.

La timpul său, Dvinski se antrenase destul. A apăsat butonul de pe braţul fotoliului. Curelele au dispărut şerpuind. S-a cramponat de fotoliu ca să nu alunece. Era puţin cam neobişnuit.

— Nici un pic de confort. Regret, dar e prea devreme să luăm masa. Ce vreţi să beţii Avem ceai, cafea, diferite sucuri.

— Aş prefera o cafea – a zis Dvinski.

— Corect. Când eram om şi eu preferam cafeaua.

Era a doua zi a zborului. Dvinski, care până adineauri vorbise cu computerul, căuta acum să evite discuţiile. Ultima frază îl dezarmase. „Când eram om”. Era o glumă a constructorilor? Nu. Era ceva sinistru în cuvintele computerului şi Dvinski parcă a simţit cum adie un vânt rece dintr-un trecut străin, ascuns. „Când eram om.”

Spre seară, computerul a spus:

— Degeaba vă jenaţi. Să nu credeţi că mă puteţi jigni. Să n-aveţi impresia că îmi pare rău de ceva. Toţi cred că am avut numai de pierdut, că am pierdut ceva măreţ. Şi în schimb am căpătat puţin. E invers. N-am pierdut aproape nimic şi am câştigat foarte mult. Creierul este purificat de emoţii, iar gândirea curată este lipsită de patimile care înjosesc omul. Puteţi să mă întrebaţi şi vă voi răspunde la întrebările dumneavoastră.

El a amuţit. Dvinski tăcea şi el. Şi dintr-o dată a înţeles. Tovarăşul lui de drum era un ciborg – un organism cibernetic, omul contopit cu maşina. Astfel de creaturi se perindau deja de-o sută de ani prin paginile romanelor dar Dvinski nu auzise că ei existau şi în realitate.

— În fond eu sunt un ciborg – a continuat interlocutorul nevăzut. Cuvântul vă este cunoscut?

— Da.

— Dar n-aţi ştiut că accentul se pune pe „i”. Sunt sigur că puneaţi accentul pe „borg”.

— Aşa e – a recunoscut Dvinski.

Iată şi tragedia umană. Acum pentru el un singur lucru mai era important: să pui corect accentul. Dar în fond, de ce tragedie? Dacă omul a ales asta, nu putea s-o facă decât benevol. Doar singur recunoaşte că-i place situaţia asta.

— De la Europa mă duc pe Jupiter – a continuat vocea. Vă daţi seama? Oare asta nu e o minune? Voi lucra acolo unde erau numai roboţi. Sub atmosfera veşnic clocotitoare, în fundul oceanelor de gaze. Singur în vecii vecilor. Este minunat, nu-i aşa?

Dvinski tăcea.

— Pentru dumneata e totuna. Ori eu, ori un robot. Aveţi dreptate într-un fel. Toţi aveţi dreptate. Numai să nu credeţi că eu visam la asta, că am făcut-o benevol. Mai avem încă mult timp şi dumneavoastră o să aflaţi totul dacă o să vreţi să mă ascultaţi.

— Moartea este singurătatea. Dumneavoastră n-aţi simţit niciodată moartea. Niciodată n-aţi simţit cum încetineşte şi se opreşte timpul. În această stare – trece o veşnicie. Mai mult decât în toată viaţa precedentă. Dar oare vă interesează asta? Sau mă străduiesc de pomană?

— Să zicem că mă interesează, a îngăduit Dvinski. Doar aproape nimeni nu a mai simţit asta. Mai precis, n-a avut cine să povestească despre asta.

— Este un colaps al timpului, a zis ciborgul. Dumneavoastră şi restul vă aflaţi în diferite şiruri ale timpului. În timpul subiectiv moartea nu există căci de partea cealaltă a ei conştiinţa nu mai există, în timp ce alături lumea „galopează”. Reală este numai moartea străină, cea proprie neexistând pentru individ.

— Este o teorie comodă – a zis Dvinski. Cred că foarte mulţi vor fi de acord cu ea, dacă o povestiţi tuturor. Este foarte plăcut să te simţi nemuritor, cu toate că eşti în timpul propriu.

— Eh! Nemurirea în lumea asta îngheţată nu este chiar o plăcere. Dacă ş fi ştiut mai devreme asta, n-aş mai fi fost aici. Într-adevăr, alegerea mea părea mai bună decât am crezut. Acum, după cum vedeţi, am înţeles o mulţime de lucruri în plus. Nici nu vă daţi seama cât de puternic este acest instrument – creierul meu de azi. Dealtfel, posibilităţile imaginaţiei omului sunt limitate.

— Dar ale dumneavoastră?

— Eu sunt altceva. Tot ce v-am spus acum. De fapt, eu n-am simţit toate astea. Totul s-a petrecut mai liniştit. Un accident, eram fără cunoştinţă, iar pe urmă, direct pe masa de operaţie unde mi se sugerează alegerea sau. Sau. Bineînţeles că nu mi-au sugerat moartea, dar. Viaţa unui schilod, nu ştiu de ce, dar m-a înspăimântat întotdeauna. Şi atunci m-am hotărât să nu mai fie nimic, am crezut că e mai bine fără nici un fel de înveliş. Cu puţin înainte de asta divorţasem. Sub influenţa fostei soţii, probabil că s-a născut această idee. „Tu – spunea ea – eşti bun, dar nesimţit. Parcă eşti un robot. Tu ai putea să fii numai un computer”.

— N-am putut să ne aranjăm viaţa, povestea ciborgul. Eram căsătoriţi de cinci ani. Am iubit-o, dar eram prea gelos. Acum înţeleg că eram prea gelos, dar pe atunci mi se părea că era ea prea uşuratică.