Almanah anticipaţia 1986

Domnul Glescu fu străbătut de un frison. „Nişte mâzgăleli suprapuse, s-ar zice.

„Exact! Însă eu numesc asta taşism suprapus. Fiindcă sunteţi o autoritate în ce mă priveşte, desigur că ştiţi acest lucru. Şi iată aici FIGURINE FIGURATE NR.” „V-ar supăra foarte tare dacă mi-aţi arăta şi altceva decât aceste. Aceste figurine, domnule Mathaway?”, întrebă Glescu pe un ton implorator. „Ceva care să aibă CULOARE Şi FORMĂ!”

Morniel se scărpină în cap. „A trecut cam multă vreme de când n-am mai lucrat în culori adevărate. Oh! Aşteptaţi?' Zâmbind cu toată gura se puse să scormonească în fundul dulapului st scoase la iveală o veche pânză prăfuită „iată unul din puţinele/rarele pânze pe care le am păstrat din perioada mea de taşism mov.„ „înţeleg de ce nu aţi păstrat mai multe„, murmură domnul Glescu, cu glas scăzu: absolut.” Ridică din umeri într-un fel pe care oricine a văzut un cntic de artă în acţiune îl recunoaşte imediat. Aşa ceva nu are nevoie de contentarii. Şi dacă eşti tocmai tu pictorul a cărui operă a prilejuit o astfel de reacţie, nici n-ai chef să auzi şi vreun comentariu.

Cuprins de un fel de frenezie, Morniel se puse să răscolească tot dulapul şi să etaleze zeci de pânze peste tot în atelier. Domnul Glescu scotea din gât sunete de parcă ar fi încercat din răsputeri să se stăpânească să nu vomite.

„Nu înţeleg deloc”, zise el, fixând cu prtvtrea po dea.ua acoperită de picturi. Toate acestea sunt în mod evident anterioare momentului în care v-aţi găsit stilul şi tehnică. Degeaba încerc să găsesc un SEMN care să anunţe geniul dumneavoastră latent. Nu văd decât. Îşi scutură capul ca şi cum ar fi vrut să alunge ameţeala care It încerca.

„Şi aceasta? 2', întreba gâfâind Morniel, pe care în cepea să-l cuprindă disperarea.

Domnul Glescu respinse cu amândouămâinile pânza pe care i-o arăta Morniel. „Fie-vă milă, luaţi de aici lucrul acela!” Îşi privi din nou indexul. Am remarcat că punctul negru pulsa mult mai lent de cât – înainte. „Nu-mi mai rămâne decât puţin timp”, spuse el. „Şi nu înţeleg defel. Absolut deloc. Daţi-mi voie să vă arăt ceva, domnilor.”

Intră în cutia purpurie şi reveni aproape imediat cu o carte în mână. Ne face semn să ne apropiem. Morniel şi cu mine privirăm pe deasupra umerilor săi. Paginile erau foarte albe şi netede şi produceau, atunci când erau întoarse, un ţiuit ascuţit. Un lucru era în orice caz sigur – nu era hârtie. În ce priveşte pagina de gardă – întreaga operă pictată de Morniel Mathaway (1928-1996).

„Te-ai născut în '28, nu?”, îl întrebai. Morniel aprobă din cap. „În 23 mai 1928”. Ştiam la ce se gândea şi făcui un calcul mental. Şaizeci şi opt de ani. Puţinor oameni le este dat să ştie cât timp le mai rămâne de trăit. Şaizeci şi opt de ani. Nu era prea rău. Domnul Glescu continua să întoarcă paginile până la prima reproducere. Chiar şi acum, când îmi amintesc de momentul în care am văzut-o, simt cum mi se înmoaie picioarele. Era un tablou non-figurativ, foarte colorat, cum nu mi-aş fi putut imagina niciodată că poate exista. Întreaga artă abstractă, începând cu primii ani ai secolului, nu era decât o ucenicie penibilă, un joc de copii, pe lângă ACEEA.

Nu puteai E decât entuziasmat – chiar dacă ochii tăi erau obişnuiţi cu pictura figurativă, chiar dacă n-ai fi fost niciodată interesat de pictură, înainte.

Nu vreau să fiu sentimental, dar vă jur că ochii mi s-au umplut de lacrimi. Oricine nu era absolut insensibil la frumuseţe ar fi avut aceeaşi reacţie.

Nu însă şi Morniel. „Ah! ASTA!”, exclamă el, ca şi cum ar fi fost străbătut brusc de o inspiraţie. „Trucurile de felul ăsta vă interesează! Ar fi trebuit să-mi spuneţi mai curând.”

Domnul Glescu îl prinse pe Morniel de cămaşa lui jegoasă. „Vreţi să spuneţi că aveţi şi tablouri în acest stil?” „Nu, nu TABLOURI, ci UN tablou. Unul singur. L-am făcut săptămâna trecută ca să mă distrez, cu titlu experimental. Cum n-am fost mulţumit de rezultat l-am făcut cadou unei tipe care locuieşte tot aici. Vreţi să-i aruncaţi o privire?

„Oh, da! Neapărat!”

Morniel îi luă cartea din mână şi o aruncă neglijent pe pat. „Atunci, haideţi. Nu durează mai mult de un minut, două.”

În timp ce coboram scăriţe spre fata indiana de care era vorba, eram cum nu se poate mai nedumerit. Un lucru era sigur – la fel de sigur că acela că Geoffrey Chaucer a trăit înaintea lui Algernon Swinburne. Nimic din ceea ce făcuse Morniel (sau avea capacitatea să facă vreodată) nu ajungea nici pe departe ia mvelut reproducerii pe care o văzusem. Şi, în ciuda fanfaronadelor sale, în ciuda îne* puizabilei sale vanităţi, trebuie s-o fi ştiut! A fel de bine ca şi mine-Două etaje mai jos, el se opri în faţa unei uşi şi ciocăni. Aşteptă câteva secunde, apoi bătu din nou. Nimeni nu veni să deschidă. „La naiba”, făcu el. „Nu-i acasă Sunt sigur că pânza aceea v-ar fi interesat”

Absolut?„, li răspunse cu ardoare domnul Glescu. „Ţin neapărat să văd ceua care anunţa marea dumneavoastră perioada. Dar îmi mai rămâne aşa de puţm timp.”

Morniel pocni din degete „Aşteptaţi, am o idee! Anita are două pisici de care m-a rugat să am grijă cât lipseşte ea şi mi-a dat o cheie. Urc şi o caut la repezeală.” „De acord, dar, vă rog, grabei-vă.”

Chiar înainte de a dispare după cotul sdârri, Morniel se întoarse şi-mi făcu un imperceptibil semn cu ochiul. Cunoşteam bine acest semn, pe care-l utiliza cu prijejul „expediţiilor” noastre prin prăvălii. Însemna – „Ţine-l de vorbă!”.

Am înţeles pe loc de ce CARTEA. Îl văzusem de prea multe ori pe Morniel în acţiune. Nu întâmplător aruncase el cârtea pe pat. A urcat din nou ca s-o ascundă şi, când domnul Glescu va fi obligi să plece – ei bine, cartea va fi de negăsit, şi cu asta basta!

Mare şmecher, nu? Oh, da, şi chiar mai mult încci – Morniel Mathaway va picta operele lui Morniel Mathaway.

Nu, nu le va picta. LE VA COPIA.

Cu toate acestea, ascultând de semnal, am început automat să vorbesc.

„Pictaţi şi dumneavoastră, domnule Glescu?”

Eram sigur că subiectul acesta o să prindă. Nu m-am înşelat.

Fvjă închipuiţi! Bineînţeles, când eram tânăr. Vroiam să devin un artist cea mai mare parte dintre critici încep astfel – ba chiar am mâzgălit ceva pânze, însă ieşeau prost, foarte prost! Mi-am dat seama că era mult mai uşor să şerii despre pictura altora decât s o faci tu însuţi. Într-o bună zi, citind o biografie de a lui Mathaway, am înţeles că-mi găsisem calea. Mă simţeam foarte aproape, nu numai de pictură sa, dar la fel de mult şi de personalitatea lui. Era cineva pe care aş fi dorit într-adevăr să-l cunosc. De altfel, trebuie să spun că sunt destul de surprins. E puţin cam diferit de cum mi-l imaginam.„ „NU-i aşa?„ „Desigur, istoria dă o anumită statură, o aureolă romantică. Observându-l bine, de altfel, pot să ghicesc unele trăsături care, idealizate. Dar n-ar trebui să continui pe acest subiect, domnule Dantzinger, în definitiv, sunteţi prietenul lui.„ „Fără nici o îndoială, cel mai bun pe care-l are pe lumea asta„, îi răspunsei. „Ceea ce nu înseamnă mare lucru.„ dumneavoastră ca să explice ce s-a întâmplat. De ce să trăiască o viaţă de muncă şi mizerie în secolul XX când poate fi un adevărat erou adulat de toţi în vremea dumnevoastră?” „Fără îndoiala, dar ce se va întâmpla dacă îi vor cerc să picteze fie şi numai un singur tablou?” „Oh, le va zice probabil că şi-a desăvârşrt opera şi că nu mai are nimic de adăugat. O să ţină conferinţe despre el însuşi. Nu vă faceţi griji pentru el, are să se descurce de minune. Mai curând mă îngrijoraţi dumneavoastră. Aţi rămas prins aici pentru totdeauna. Dacă nu cumva vor veni să vă caute? 3- Domnul Glescu clătina amărât din cap. „Nici o şansă. Fiecare beneficiar al premiului trebuie să semneze că disculpă Fundaţia de orice responsabilitate în cazul când nu va reveni. Maşina nu poate fi folosită decât o dată la cincizeci de ani. Iar peste cincizeci de ani unui alt savant i se va da posibilitatea să asiste la luarea Bastiliei, la naşterea îni Budha sau la altceva de genul ăsta. Nu, nu, sunt bine şi frumos blocat aici, cum aţi arătat aşa de bine. E chiar aşa de groaznic să trăieşti în această epocă?”

Îl bătui consolator pe umăr. (Mă simţeam foarte vinovat, ca să fiu sincer) „Nu-i chiar aşa de groaznic. Bineînţeles, aveţi nevoie de un document de identitate, şi nu va fi deloc uşor să faceţi rost de unul. Şi pe urmă e posibil ca FBI-ul sau serviciile de emigrare să aibă câteva întrebări de pus. La urma urmei, aţi intrat clandestin, într-un fel, în această ţară.” „Dumnezeule!”, exclamă el. „Şi asta nu vi se pare groaznic.”

În acel moment mi-a venit o idee.„ Staţi aşa! Poate că am găsit o soluţiei Uitaţi cumfacem; Morniel are o carte de muncă – a lucrat câteva săptămâni, acum doi ani. Iar în acest sertar are certificatul de naştere şi celelalte acte. De ce nu v-aţi substitui lui? NU EL o să fie cel care o să vină vreodată să spună că sunteţi un impostor!” „Credeţi că ar fi posibil? Ce-o să spună părinţii, prietenii, familia.” „Părinţii lui sunt morţi; ceilalţi membri ai familiei sale, dacă există, nu vin niciodată să-l vadă. În ceea cg priveşte prietenii, nu mă are decât pe mine.” îl examinai îndeaproape pe domnul Glescu. „Sunt sigur că o să vă descurcaţi. Lăsaţi să vă crească barba. La nevoie, va trebui s-o vopsiţi puţin, s-o faceţi ceva mai blondă. Aceste mici detalii se vor aranja uşor. Cel mai greu va fi să vă câştigaţi traiul. Ca specialist în Morniel Mathaway şi în curentele artistice care au fost influenţate de el, n-o să câştigaţi prea grozav, pentru moment.”

Dintr-o dată, mă apucă de reverele hainei. „Aş putea să pictez! Am visat întotdeauna să devin pictor. Nu prea am talent, o ştiu, dar cunosc o mulţime de inovaţii stilistice, de noutăţi grafice, pe care epoca voastră le ignoră total. Chiar fără talent, asta ar trebui să fie suficient ca să-mi permită să trăiesc ca pictor de categoria a treia sau a pa-A fost suficient, asta da! Nu pentru categoria a treia sau a patra, ci pentru prima. Domnul Glescu-Morniel Mathaway este cel mai mare pictor al vremii noastre. Şi cel mai nefericit.

„Dar ce-i apucă pe toţi aceşti oameni!”, mi se confesă el după ultima sa expoziţie. „Să mă ridice astfel în slăvi! N-am nici un pic de talent adevărat. Totul e de mâna a doua în operă mea, TOTUL! Am încercat să fac o operă originală, o operă care să fie cu adevărat a mea, dar sunt atât de îmbibat de Mathaway încât nu reuşesc să-mi exprirr propria personalitate, cu toate eforturile mele. Şi idioţii aceştia de critici care-mi aduc elogii deli rante când opera mea nici măcar nu e de mine!

„De cine e, atunci?”, l-am întrebat.

„De Mathaway, bineînţeles!”, spuse el cu ama răciune. Am admis întotdeauna că un paradox temporal era imposibil – păcat că nu puteţi cili toată literatura ştiinţifică care există pe acest şu biect; sunt biblioteci întregi. Specialiştii în timp afirmă că este imposibil ca un tablou, de exemplu, să fie copiat după o reproducere viitoare, fiindeia în cazul acesta n-ar exista autor. Dar asta e toc mai ce fac eu! Copiez „cartea aceea din memorie!

Mi-ar fi plăcut să-i pot spune adevărul; este cu adevărat un băiat de valoare, mai ales dacă îl comparăm cu primul Mathaway, şi suferă aşa de mult.

Dar nu pot s-o fac.

Vedeţi dumneavoastră, ceea ce se întâmplă este că el încearcă deliberat să nu copieze aceste tablouri. Se străduieşte aşa de mult în această privinţă încât nici măcar nu mai vrea să audă vorbindu-se despre acea carte sau să vorbească despre ea cu mine. De curând, am reuşit totuşi să-i strecor câteva vorbe şi ştiţi la ce concluzie am ajuns Nici măcar nu-şi mai aduce aminte de ea, ca să zic aşa!

De altfel, lucrul acesta nu mă uimeşte deloc. EL este adevăratul Morniel Mathaway şi n-a existat niciodată vreun paradox temporal. Dar dacă i-aş spune vreodată că, în realitate, EL PICTEAZĂ aceste tablouri, în loc să le copieze din memorie, şi-ar pierde şi bruma de încredere în sine pe care o mai are.

Trebuie să-l las să creadă că e un fel de impostor, când în realitate este un mare artist.

„Haide nu-ţi face sânge rău”, îi repet mereu. „Principalul este că pictura asta se vinde.”

Traducere: DAN IORDACHE şi DAN MERIŞCA.

ARTHUR MIHĂILĂ.

LA NOAPTE VOM FI ÎMPREUNĂ.

Premiul III (povestire) la consfătuirea anuală a cenaclurilor de anticipaţie – Cluj-Napoca 1984.

În momentul decernării diplomelor absolvenţilor Institutului de Cercetări Temporale eram convins că mi-am atins scopul, că anii pe care i-am jertfit pentru antrenamente au să dea roade şi că Astrid va fi din nou a mea.

Sorbeam licoarea aurie din paharul de cristal simţind căldura romului invadându-mi gura. Poate nu ar fi trebuit să beau atât de mult dacă voiam să-mi ating obiectivul dar nu sunt, din fire, un om curajos şi doză mare de risc pe care mi-o asumam nu mă făcea din cale afară de optimist aşa că aveam nevoie de un întăritor. Ezitam, pentru că un salt spaţio-temporal clandestin nu era un lucru attt de uşor şi cea mai mică greşeală m-ar fi dus la moarte.

Poate că era de vină şi ambianţa sărbătorească din sala cea mare de cursuri a Institutului de Cercetări Temporale, transformata mir-o sală de petreceri, sau faptul că era prima mea seară de destindere, prima seară în care puteam să beau şi să dansez după cinci ani de abstinenţă în care nu părăsisem clădirea austeră a institutului.

De vină erau legile stupide, precauţia celor care doreau să rămână stăpânii brevetului şi să nu scape din mână puterea.

În faţă Tery Johnson, cel mai bun prieten al meu, povestea o istorioară tâmpită dar hazlie smulgând zâmbete de admiraţie soţiei lui, o blondă platinată care vorbea puţin cu un accent texan şi care-şi etalase o toaletă exorbitantă stârnind invidia celorlalte femei.

Tatăl ei era proprietarul unei mine de uraniu de Îângă San Antonio sau poate proprietar de reactor nuclear, nu mai ţin minte bine, însă în timp ce-i admiram colierul de diamante care strălucea rece pe gâtu! Cu o piele uşor bronzată şi rochia de seară făcută la comandă de către o casă de mode din TOKIO mă gândeam fără nici un pic de invidie că Tery a avut un noroc fenomenal când a pus mâna pe un asemenea exemplar.

Jeny Johnson nu vorbea aproape de loc, mulţumindu-se să zâmbească fermecător şi să-i răspundă monosilabic soţului său. Zâmbetul şi chiar gesturile ei erau gândite dinainte pentru a se asorta cu rochia de seară şi cu poziţia socială. Probabil că Jeny era o fiinţă plicticoasă şi numai milioanele tatălui îi dădeau farmecul acesta irezistibil.

Trebuia să plec, dar am rămas tot acolo, îngropat în fotoliul capitonat de la masa soţilor Johnson recapitulând din nou, fiecare detaliu.

— O ştii pe aia cu obsedatul sexual care a vrut s-o violeze pe Elena?

— Nu, dragă! A răspuns soţia şi eu am negat din cap ca să-i fac o plăcere prietenului meu deşi mai ascultasem povestioara de câteva ori.

Era vorba despre unul dintre asistenţii profesorului Farmer despre care se spune că ar fi vrut s-o violeze pe Elena din Troia, şi chiar a violat-o într-o noapte sperând să fie confundat cu frumosul Paris. Însă, neavând calităţile lui, fusese recunoscut de către fermecătoarea soţie a lui Menelau, femeia l-a confundat cu Zeus şi dornică de alte experienţe de felul acesta i-a dat întâlnire şi pentru a doua noapte. Au trebuit să intervină patrulele temporale care au curmat idilă. Se spunea că una dintre sondele temporale sesizase deplasarea planurilor de spaţiu-timp şi impulsul declanşat de salt la nivel cuantic.

Mai probabil era că bietul băiat a scăpat câteva vorbe celui mai bun prieten care la rândul său a scăpat o aluzie lui Mercury, temutul şef al patrulelor temporale, eminenţa cenuşie a şefului statului, care trecea în fiecare dimineaţă pe la institut pândind orice mişcare suspectă.

De fapt John Mercury participa şi el la serată. La câţiva metri în faţa mea, înconjurat de suita obişnuită, îşi degusta liniştit caviarul şi vinul de Torino.

Burtos şi chel, nu semăna deloc cu imaginea pe care şi-o făceau de obicei ceilalţi despre el. Era foarte temut pentru că în afară de funcţia de leader al patrulelor temporale o cumula şi pe cea de şef al securităţii statului, ceea ce-i dădea puteri depline în orice problemă. Individ inteligent, care ajunsese în postul pe care-l avea doborându-şi pe rând adversarii, era un maestru al intrigilor de culise.

Mi-am turnat din nou în pahar, iar după aceea m-am ridicat în picioăre şi după ce mi-am cerut scuze perechii cu care petrecusem seara m-am îndreptat spre masa domnului Mercury. Era destul de greu să mă strecor printre grupurile de invitaţi, majoritatea tineri, care dansau frenetic în ritmurile ultimului succes al grupului „Tirnebreaker”. Şi, în timp ce pt*reţii vi brâu sonor reproducând fidel refrenul „I want the woman of the nineteenih century”, reuşii să ajung în faţa corpolentului Mercury.

— Permiteţi', i-am cerut voie încercând să par cât mai respectuos pentru că ştiam că-i place să fie măgulit şi după ce m-a poftit să stau jos am aşteptat o clipă înainte de a da curs invitaţiei. Grăsanul nu era deloc surprins, fiind obişnuit să fie solicitat de tot felul de tipi care-i cereau favoruri.

— Cum vă simţiţi domnule Mercury? Vă place serată?

— Mda, a răspuns acesta cu gura plină, bineînţeles că mă simt bine printre tineri ca voi, dar muzica asta e cam prea zgomotoasă şi mai potrivită vouă decât bătrânilor ruginiţi ca mipe.

Îi plăcea javrei să pară bătrân şi inofensiv şi acei naivi care nu-l cunoscuseră încă îi făceau jocul. Eu însă-i ghiceam în fiecare gest, în fiecare privire gândurile ascunse, sclipirile reci ale inteligenţei.

— Gustă şi tu din fazanul ăsta sau din caviar, m-a pottit molfăind în continuare Indiferent la delicatesele care abundau la masă.

— Nu, mulţumesc, l-am refuzat eu şi am început să contem piez corpurile geometrice, în continuă schimbare, trasate cu taseri de diferite culori cu ajutorul computerului programat special* pentru seara aceasta. Din oriiicii minuscule tăiate în tavanul meăpeni ieşeau permanent efluvri de esenţe parfumate care completau tabloul feeric. Încercam să par stfnjenit, să-mi joc rolul cu toată naturaleţea compunând masca înărultii timid la fel cum Mercury îşi alcătuia masca lui de bătrânel ramolit ascunzându-şi grijuliu ghearele şi colţii până la momentul potrivit. Trebuia să afiu dacă ştie ceva.

Bineînţeles că eram sigur că nu se va trăda decât printr-o privire, printr-un gest pe care trebuia să le surprind. Sau poate era un tip prea tare ca să facă asemenea greşeli elementare.

— Dacă nu mă înşel, tinere, noi ne am mai întâlnit săptămâna trecută, începu Mercury, lingând unul dintre picioarele fazanului. Te numeşti Stanley?

— Da, domnule, Peter Stanley. Am avut, într-adevăr, onoarea unei întrevederi între patru ochi cu dumneavoastră şi mi-aţi dat unele speranţe în legătură cu cererea pe care v-am făcut o.

— Cereai, mi se pare, o favoare, un post deosebit!

— Da, domnule. Dacă s-ar putea, aş vrea să fiu repartizat aici în capitală în cadrul patrulelor temporale.

Mercury se opri din mestecat şi după un moment de gândire se hotărî. Totdeauna profită cu plăcere de situaţii asemănătoare.

— Cam greu, dar să zicem că s-ar putea, dacă şi tu ai fi dispus să-mi faci unele servicii.

Am înţeles imediat ce dorea şi am avut un moment-de ezitare. Priveam în gol gândindu-mă că în momentul acela se putea hotărî soarta mea. De obicei mizez totul pe o singură carte când şansele de câştig sunt mari, dar acum trebuia să mai aştept o zi înainte de a da răspunsul.

— Am să mă mai gândesc! Am răspuns evaziv, pentru că nu aveam nici un motiv să mă bucur de ofertă, nu îmi plăcea că va trebui să devin un turnător.

Am luat un pahar de whisky de pe tava purtată prin încăpere eu graţie de una dintre numeroasele servitoare androide. Mercury continua să mănânce la fel de absent că şi înainte. Am trecut pe lingă Sarah Morieon care discuta cu J” în Hamman şi nu m-am putut stăpâni să nu-i adresez un zembet, Sarah mia răspuns cu o bezea din vârful buzelor sale rujate violent şi a continuat discuţia aranjându-şi cu cochetărie câteva şuviţe de păr. Probabir că şi aceşti doi colegi şi de fapt majontatea absol venţilor ar fi vrut să obţină un post bun. Iar Mercury avea de unde alege construinduşi un păienjeniş care li oferea posibili ta tea să acţioneze oriunde şi oricum prin intermediul unor terţe persoane fără să se bănuiască măcar că impulsul pornise de la el.

Mă trântesc din nou în fotoliu şi sorb încet din paharul cu alcool. Între timp sala se întunecase şi pereţii vibrau transmit! Nd b melodie lentă.

— Haa, dragă, să dansăm! Fi rugă Jeny Johnson pe Tery trăgându-l de mână.

Cei doi se îndreptară spre rin gul de dans, iar eu am pipăit cronotronul pe care-l ataşasem la centură, sub haină şi mi-am dat seama că acesta este mo mentul.

M-am îndreptat spre uşa toa letei printre perechile ce dansau în obscuritatea din încăpere. Acum aveam şansa să nu observe nimeni scurta mea lipsă.

Încăperea era luminată de un neon puternic şi strălucea de curăţenie. De o parte erau chiuvetele şi sursele de ultraviolete pentru sterilizare, iar de cealaltă cuşetele. Într-un colţ al camere! Sub o învelitoare de pânză ce îl ascundea vederii se afla un con tainer prevăzut cu o încuietoare acţionată de cifru şi cu dispoziti vul de ataşare, la cronotron. L-am apucat de mâner şi l-am introdus într-o cuşetă, apoi am închis uşa. Mi-am şters cu batista mâinile transpirate de emoţie am format pe claviatura încuie torii combinaţia cifru lui, iar con tainerul sa deschis cu un clinchet sec.

Am scos dinăuntru sakpeta de pânză metalizată a călătorilor temporali, bocancii şi casca pro tectoare. În câteva secundteram îmbrăcat cu salopeta dea supra costumului de gaia şi cu cronotrondl ataşat la centură După ce am pus casca pe car am acţionat dispozitivele „ic etanşare şi am format combina ţia pe tastele cronotronulul fecranul minuscul se lummă pe el au apărut pulsând dateU saltului:

11 mai anul curent ora 19 38W00„ coordonate spaţiale: 56758 e 63821 v 9” 32 d.

ATLANTA CITY zona II.

Am vrut să apăs butonul roşu dar m-am oprit la timp amintindu-mi de testul pe care îl executam ca exerciţiu în institut. Pentru a nu altera scurgerea timpului trebuia să ne întoarcem în acelaşi moment dhn care pleca sem în călătoria temporară. Se admiteau erori de ordinul secundelor pentru că mişcarea planurilor spaţio-temporale putea fi dereglată de mici neatenţii. Am scos bilă neagră din buzunarul de la pieptul salopetei şi am apucat-o între degetele mâinii drepte ridicând-o deasupra capii lui. În acest moment am auzit deschizându-se uşa toaletei.

Paşii se apropiau.

Am apăsat pe butonul roşu, iar corpul îmbrăcat în costumul argintiu dispăru sorbit de microfalia temporală. Bilă neagră rămase în aer şi îşi începu căderea. La întoarcere dacă nu face erori voi prinde bila din aer înainte ca aceasta să se rostogolească cu sunet metalic pe podea.

Saltul avu Umt fără incidente. Apărusem în aceeaşi cuşetă însă cu o zi înainte. Primul lucru pe care l-am auzit au fost paşii celui care trece. A prin sala mare. Eram eu. După aceea se auzi o ciocănitură în uşă, semnalul că acum clădirea era goală, iar apoi paşii se pierdură auzindu-se tot mai departe. Când se auzi uşa cea mare de la intrare închizându-se, am ştiut că eram singur în clădire.

Am deschis „totuşi uşa ce dădea în sală cu oarecare precauţie şi m-am convins încă o dată că nu rămăsese nimeni acolo. Sala era întunecată, contururile meselor şi fotoliilor se zăreau cu greutate.

Lângă peretele din fund se găseau lăzile pline de sticle cu etichete lucitoare pregătite pentru banchet.

Am pornit cu paşi elastici şi siguri spre ascensor, cu toate că nu vedeam aproape nimic. Toate ungherele institutului îmi erau cunoscute la perfecţie. Liftul s-a oprit la etajul 3 şi am traversat holul până la sala de comandă. Acum această era goală.

Ieri, adică în ziua de azi, profitasem de o clipă de neatenţie a operatorului principal că să citesc cifrul, iar acum puteam să pătrund înăuntru sau să ies afară cu uşurinţă fără ca sistemul de alarmă să intre în funcţiune. Costumul argintiu fâşâia la fiecare mişcare şi era destul de enervant să te mişti îmbrăcat în scafandrul temporal cu casca pe cap şi mănuşi în mâini aşa că m-am dezbrăcat grăbit înainte de a mă aşeza în faţa terminalului giganticului computer care ocupa jumătate de clădire şi fără de care călătoriile în trecutul îndepărtat nu erau posibile. Viitorul era un ţinut nesigur şi confuz ca nisipurile mişcătoare. Salturile în viitor erau interzise pentru că nici o expediţie trimisă în viitor, nici o sondă temporală nu se mai întorsese.