Almanah anticipaţia 1986

Cei doi morţi erau acolo, propriul său trup şi Rob.

Privirea nedumerită a lui Walt alerga de la unui la celălalt. „Dar. Dar atunci. Cine l-a strigat pe Doc adineauri?

— Da, cine putea fi? Murmură Rob. Ochii îi rămaseră pironiţi pe dublura sa neînsufleţită. Nu-mi amintesc bine dacă am închis uşa ecluzei.

— Am închis-o eu, răspunse tânărul geolog. Am. Rămase încremenit, cu gura deschisă, cu ochii holbaţi.

Se auzea un zgomot de paşi, paşi furişaţi. Făcând să foşnească frunzele uscate. Buzele palide ale lui Walt tremurau, dar nu el vorbea, vocea venea din gura vizuinii. „Doc? Ştiu că eşti acolo. Ştiu. Trebuie să mă ajuţi, Doc. Distruge copia aceea a mea care e cu tine! Oh! Doc, nu mă lăsa aici! Eu sunt cel adevărat! Nu-l lăsa să mă asasineze cum a făcut Rob cu celălalt! O, dacă ai şti câte am îndurat de o săptămână încoace, să mă ascund ştiind că creatura aia e cu tine, În locuf meu! Simt că înnebunesc, Doc! Nu mai pot!”

Fraza se terminase într-un fel de strigăt, încărcat de o angoasă la limita nebuniei, căreia părea să-i răspundă faţa torturată şi convulsionată a lui Walt. Lumina lanternelor accentua caracterul atroce al scenei. Doc clătina capul surâzând târiărului. De câte ori ca tânăr medic, lipsit de experienţă, a trebuit să-şi ia răspunderea de a inciza şi opera în carne vie? Poate că experienţa aceasta îl făcea apt acum să suporte insuportabilul.

„Calmează-te, Walt”, îi spuse liniştit. Nu-şi dădea seama cui i se adresa, lui Walt sau copiilor sale, Vom încerca să nu ne înşelăm. Îţi dai seama că suntem în aceeaşi situaţie. Auzi un scâncet, ca al unui copil înfometat ce a găsit sânu! Mamei. Se întoarse spre tânărul tehnician de lângă el. „Bine. Şi dacă acum ne-ai povesti ce s-a întâmplat?” Păţania lui Walt era curios de asemănătoare cu amor. A fost atacat. După câte spunea, i s-a întâmplat în ziua când a ajuns pe Afrodita. Nu-şi mai amintea decât de o luptă, de coşmar. S-a trezit descoperit lângă el un dublu ai propriului său corp, zăcând neînsufleţit între tufişuri. L-a lovit cu o piatră şi şi-a petrecut o bună parte din ziuă încercând să-şi vină în fire, înainte de a intra în navă. N-a spus nimic, temându-se că Rob Doc nu-i vor crede. Dar n-a încetat să-l caute la fiecare ocazie ce i se ivea. Era sigur că nu l-a omorât. Voia să-l elimine sau cel puţin să-l împiedice să urce pe navă.

„Deci asta era explicaţia zgomotului pe care l-am auzit la uşă”, constată Doc cu simplitate.

Îşi revizuia cunoştinţele de anatomie, măsurând în acelaşi timp distanţa care îl separă de Walt sau imitaţia sa. Crosa pistoletului a atins craniul lui Walt exact unde trebuia, tânărul se prăbuşi cu un geamăt plângăreţ. Rob îi luă rapid arma, apoi îl sprijini de perete, lăsându-l pe Doc să conducă jocul, cel puţin pentru moment.

„Walt, care-i prima casă în care ai trăit?”, strigă Doc. Walt răspunse cu vocea uşor estompată: „O căsuţă galbenă cu cinci camere. Avea un acoperiş de tablă şi o fântână în spate.” Doc întrerupse fluviul de detalii când îşi dădu seama că Walt îşi revine. Aşteptă să-şi recapete luciditatea şi-i puse aceeaşi întrebare. Puţin mai departe, Rob aproba făcându-i semn din cap.

Fără mici detalii răspunsurile erau identice. De data aceasta nu mai poate fi vorba de telepatie. Walt era leşinat şi nici Rob, nici Doc nu cunoşteau aceste detalii.

Era absolut imposibil de spus care din ei e monstru. Apoi se auzi un zgomot. Un fel de foşnet ca şi cum un om sau un animal se târa în văgăună. Şi dintr-o dată în lumina fantomatică apăru o siluetă nudă.

Al doilea Walt! Faţa îi era acoperită de praf, fruntea îi era acoperită de sânge închegat. Privirea delirantă exprima teroarea ce-i „stăpânea. Se ridică cu greu. Gura i se deschise spasmodic fără să scoată nici un sunet. Doc se ridică simţind că ajunge la capătul puterilor.

Fiinţa din faţa sa era fără îndoială că nebună. Doc încerca să se gândească la un mijloc de a o calma.

Dar celălalt nu-i lăsă timp. Scoţând un strigăt animalic se aruncă asupra lui. Pistolul lui Rob îşi făcu datoria, oprindu-i cursă nebună.

Rob înaintă, gata să tragă. Privi corpul prăbuşit şi se întoarse spre tovarăşii săi. „Acelaşi proces pentru fiecare din noi – mereu această pierdere a conştiinţei. Ce s-a putut întfanpla în cursul acestei perioade de inconştienţă? Oare am devenit toţi trei monştri? Adaptarea la o formă umană este atU de grea încât n-am putut să o suportăm şi tot sistemul nostru a clacat o clipă şi de aici inconştienţa? Cum s-ar putea explica toate astea? Noi trebuie să fim cei adevăraţi! Ceilalţi, dublurile noastre, n-au urcat niciodată în navă. Noi avem obişnuinţa formei umane, noi ne-am revenit primii de fiecare dată. Copiile noastre s-au trezit întotdeauna cu câteva clipe mai târziu. Pentru că ele trebuiau să înveţe cum e omul. Noi, nu!”

Doc se apropie de unul din corpurile prăbuşite îngenunchind. Soarele şi frigul a ars şi uscat pielea la fel cum ar fi făcut cu o piele umană, li luă mâna şi-i examină degetul mic deformat şi ţeapăn.

Apoi se ridică. Avea în fine dovada a ceea ce bănuia de mult, fără să îndrăznească să spună. „Nu Rob, n-ai dreptate, noi suntem monştrii, cel puţin în parte. Walt nu s-a mai plâns de dureri în deget de mult, n-am remarcat la început, dar îmi amintesc că I putea îndoi ultima oară când am băut cafea. Acesta e adevăratul Walt, cel cu degetul mic rănit. Şi tu, Rob, nu te mai scarpini. Gata. Nici o mâncărime. Dar trupul de colo mai are încă urme de eczemă pe picioare. Ei reproduc perfect corpul, nu însă şi tarele fizice. Voi sunteţi propriile voastre copii!

Walt scosese un ţipăt înăbuşit, dar Rob îl opri cu un gesf „Greşeşti Doc. Eu ştiu că sunt eu însumi. Dar ai şi dreptate. Nu mai am mâncărimi; nici nu mi-am dat seama până acum. Dar tu, Doc. Ai remarcat că nU mai ai astmă?”

S-au privit toţi trei Ca şi Rob, Doc avea certitudinea de a fi el însuşi, dar trebuia să recunoască faptul că astma şi transpiraţia i-au dispărut. Ca şi ei e*ră şi el un monstru! Nu contează că-şi aminteşte cele mai mici detalii din viaţă, era un monstru!

Walt rămânea pănd. Unghiile h erau înfipte n palme până la sânge„. „Atunci trebuie să facem faţă acestei situaţii noi, spuse el. Nu putem reveni pe Pământ!”.

Rob îl aprobă. Privi interogativ spre Doc.

Doc pierdut în gânduri nu-l remarcă. Revedea planta animal cu cap de om, amintirile sale când şi-a revenit din leşin şi visul, neliniştiie sale în legătură cu legile aşa-zisului Consiliu. Şi după ce a retrăit totul, biologul considera obiectiv forma monstruoasă de viaţă, căreia, din păcate, îi aparţinea.

Se destinse puţin şi respiră profund aerul umed care nu-i mai jena. Sudoarea nu-i mai curgea şiroaie. „Ei bine'; admise el, „suntem monştri. Cel puţin pe Afrodita. Această creatură nenorocită, jumătate vegetală, jumătate umană, n-avea nici o şansă contra noastră. Ca şi cele din care ne tragem”.

Îşi dădu' dintr-o dată seama, dintr-un punct de vedere aproape ştiinţific, de modul straniu, şi totodată natural, în care-i răsunau propriile-i cuvinte.

I. Kiepu să ridă. „Noi suntem monştri”, repetă el. „Nu există nimic pe Afrodita care să nu imite. Pe i vsiiv planetă îoiui esie totui îşi schimbă forma perpetuu. Calitatea acestor schimbări nu are importanţă, trecerea de la o formă inteligentă la una neinteligentă de exemplu, căci într-o zi o altă transformare se va produce. Viaţa de aici poate chiar să reproducă perfect orice fel de organism. Şi nu telepatia este cauza, cum credeam noi, ci mai degrabă o stranie şi extraordinară formă de rezonanţă celulară. Modelul este reprodus perfect şi integral”.

„La sosirea noastră a intervenit un nou element. Era vorba de reproducerea unui model pământean. Dar viaţa pe planeta noastră este stabilă; trebuia deci că şi copia să fie stabilă. Această stabilitate este aceea care a deranjat totul. Creatura vegetală nu putea reveni, nu-i mai rămânea altceva de făcut decât să se distrugă, să se sinucidă”.

„Dar noi, noi suntem stabili. Câteva imperfecţiuni au dispărut, dar celulă cu celulă suntem identici cu originalele noastre. Probabil chiar celulele reproducătoare şi-au păstrat caracteristicile, graţie cărui fapt copiii noştri vor fi exact aceiaşi pe care i-ar fi avut originalele noastre. Nu mai suntem periculoşi acum, căci nu rie mai putem schimba, la fel că originalele”.

Citea efectul cuvintelor sale pe faţa tovarăşilor săi. „Ne vom întoarce acasă, spuse el surâzând. Ne vom întoarce, oarecum într-o stare mai bună.”

S-au târât spre ieşirea din văgăună. Nava îi aştepta puţin mai în jos. Reacţia emoţională îi va ajunge mai devreme sau mai târziu, ştiau asta, dar ceea ce conta acum era uşurarea.

Walt deschise uşa ecluzei.

Rob ezită o clipă, înainte de a urca. „Promiţător, spuse el, făcând o grimasă comică. Numai să nu obcească viaţa de aici să imite oamenii. Gândiţi-vă la şansa pe care o au toţi invalizii. Să se trezească din nou întregi! Atenţie, Afrodita, vin pământenii!”

Doc râse încetişor. Cei trei oameni urcară la bord.

Traducere: CONSTANTIN COZMIUC.

VIOREL PÂRLIGRAS.

UN MUTANT PERFECT.

În sala Marelui Consiliu domnea o nefirească stare de nervozitate. Dintre cele şase ciudate fiinţe, doar una părea mai calmă. Cele două coarne de mele îi vibrau imperceptibil.

— Ei, ce se va întâmpla? Îl întrebă cu ambele guri deodată soţia sa, în timp ce cei şase ochi ai ei încercau să-i pătrundă gândurile.

— Linişteşte-te, draga mea, o potoli el fără s-o privească. Şeful va apare în douăzeci de minute. Pot să-ţi spun şi ce-o să zică.

— Nu, nu, făcu ea scandalizată. Ar fi prea plictisitor să ştiu dinainte.

— Păi da, ripostă el, numai eu am „dreptul* să mă plictisesc!

— Când aţi spus că apare? Peste douăzeci de minute? Îl întrebă din colţul celălalt ai sălii individul dublu, dar numai un singur cap al acestuia îl privi, celălalt observa concentrat tablourile de pe pereţi.

Cel interpelat aprobă din cap.

— Sunteţi prezicător, nu?

Continuă celălalt, bucuros că legase o conversaţie, şi se ridică în aer, zburând către el; al doilea cap nu păru prea mulţumit că părăsea tablourile deoarec pufni îmbufnat. Ajuns lângă el, făcu, în virtutea obişnuinţei, gestul de a da noroc, dar cele două mâini de pe dreaptă i se tra seră înapoi în faţa tentacule lor prezicătorului.

— Ştiţi, începu el, sunteţi primul prezicător pe care-l cunosc de-aproape Noi nu prea coborâm din munţi, iar în oraşe nici atât. Trebuie să fie interesant să puteţi şti dinainte viitorul.

Prezicătorul făcu un gest a lehamite.

— Crede-mă, domnule dragă, că eşti mai fericit de-o mie de ori că poţi zbura. Crezi că-i amuzant să ştii tot ce va urma? Aiurea! De şi-ar imagina toţi cei ce ne invidiază cât de monoton e să cunoşti din timp cursul vieţii. N-are nici un farmec, nimic nu te mai poate emo ţiona, nimic nu te mai poate surprinde.

Făcu o pauză şi proeminenţele oculare i se îndreptară spre un – alt individ din sală – o masă păroasă din care cu greu se putea d*osebi câte un membru.

Uite, de exemplu, ăla. Continuă el, se va îndrepta acum spre mine şi mă va întreba dacă ştiu de ce-am fost chemaţi?

Într-adevăr, nu termină bine ce-avea de spus, că părosul se îndreptă spre el.

— Iertaţi-mă, veni o voce groasă de undeva din păr, ştiţi cumva de ce-am fost chemaţi? Am auzit din întâmplare că sunteţi prezicător.

— Da, sunt Preşedintele Oraşelor.

— Încântat, glăsui namila îmblănită. Eu sunt. Preşedintele Polului Sud.

— Iar eu, se amestecă zburătorul, sunt Preşedintele Munţilor.

Prezicătorul izbucni deodată în tâs.

— Găsiţi că e ceva nostim în faptul că sunt Preşedintele Munţilor? Intră în vorbă cel de-al doilea cap al zburătorului r vizibil iritat.

— Soţul meu anticipează situaţiile comice, rostiră pe două voci gurile femeii.

Nu mă pot abţine, felul cum îl veţi jigni, involuntar, pe Preşedintele Polului Sud mă amuză nespus.

— Vai de mine, intră în panică zburătorul, eu nu jignesc niciodată pe cineva, fie ei şi urs polar, ca dumnealui.

— Cum vă permiteţi? Urlă părosul. Nu sunt un mutant fizic, eu sunt om adevărat!

— Zburătorul bâigui nişte scuze, în timp ce al cincilea ins se apropie de ei.

— Nu tlebuie să vă celtaţi, făcu el. Din moment ce suntem toţi Plesedinti, tiebuie să fim plieteni. Tleceti peste mi sile neajunsul! Uitaţi-vă la mine, de esemplu. Nu mi-e lusine de capul meu de mistlet, chial dacă asta mă face să volbesc peltic.

Cei patruâl măsurară cu dezgust pe cel cu cap „de mistreţ, care nu numai că vorbea peltic, aşa cum afirmase. Dar mai şi stropea când deschidea gura.

— Eu sunt Plesedintele Pădulilor, continuă el imperturbabil, strângând mâinile tuturor, inclusiv tentaculele prezicătorului. Se recomanda cu voce tare fiecăruia, împroşcându-le faţa cu salivă lui Vâscoasă.

— Aceasta e singura dumitale mutaţie? Întreba zburătorul ce tocmai îşi pusese în funcţiune toate cele patru braţe pentru a-şi şterge cele două feţe. Regretă însă imediat întrebarea pusă, căci răspunsul îi veni direct în faţă, o dată cu alţi stropi de salivă.

— Oh, nu. Eu văd şi pkn lucluK. Ştiţi, în pădule, dacă nu vesi ce este după copatii din julul tău.

Privi apoi spre păros şi-l întrebă:

— Da' dumneata ce mutaţie ai, în afală de. Şi ochii înfundaţi în grăsime n măsurară blana.

— Eu practic telechinezia, rosti nămetele de păr şi toţi urmăriră privirea mistreţului pentru a putea şti unde se află gura cuvântătorului. Pot muta obiectele cu pute rea oândului.

— Îhî. Făcu mistreţul gânditor şi se întoarse către soţia prezicătorului.

— Şi dumneavoastlă, doamnă?

Eu sunt telurici, pot crea lucruri. Spuseră cele două guri ale femeii, dar tăcu brusc observâikl uitătura interlocutorului ce-o măsura din cap până-n picioare.

Cei şase ochi i se aprinseră şi se roşi toată.

— Nu, draga mea, nul strigă prezicătorul, dar prea târziu: palma femeii se abătu cu zgomot pe obrazul mistreţului.

— Nu ţi-e ruşine să te uiţi prin; hainele mele? Ţipă ea acoperindu-şi rochia cu mâinile în drepţul părţilor femeieşti.

— Dar, draga mea, interveni soţul, omul nu ţi-a făcut nimic. Nu-i vina lui că poate vedea prin lucruri.

— Desigul, eu. Spuse repede mistreţul, dar prezicătorul li întrerupse şuvoiul de stropi cu un gest scurt:

— E vina mea, n-am prevăzut în timp util ce-o să facă. Ştiţi, soţia mea e exagerat de ruşinoasă. N-ar spune că are coada, s-o omori! Şi cu toate astea nu-i nici o ruşine.

N-apucă să sfârşească. Cu un ţipăt furios, femeia îşi repezi mâna asupra lui, dar el anticipase gestul şi se feri la timp.

— Mojiculel îi suflă ea cu furia neputinţei în cei şase ochi. Un vas chinezesc de porţelan îi apăru în mâini şi-l sparse de podea cu ură. Asta o mai potoli.

— Aşa face întotdeauna când se supără, şopti prezicătorul mistreţ ului. Noroc că şi le creea2ă singură, altfel sutele de vase sparte m-ar fi adus la sapă de lemn.

Acesta vru să răspundă ceva, dar căscă ochii mari şi începu să strige arătând spre uşa centrală a sălii:

— Sefuî Consiliului 1 Şeful Consiliului!

Ceilalţi se holbară şi ei, dar nu văzură nimic.

— Acolo, acolo! Urla mai departe mistreţul, arătând un punct invizibil ce se deplasa prin sală.

Şi deodată barajul optic dispăru, iar Şeful Consiliului apăru lângă ei cu picioarele lui de găină, cu ţepii şi trompa lui.

— Lăsaţi formalităţile, aici sântern între noi, spuse făcându-le celorlalţi semn să nu mai facă plecăciunile rituale. Aruncă o privire peste ei, numărându-idin Ochi, şi întrebă:

— Dar Preşedintele Apelor n-a venit?

Ca la un semnal, toate capetele se întoarseră către cel de-al şaselea invitat, uitat în fundul sălii. Acesta nu scosese până atunci nici un cuvânt şi avea un motiv serios: capul îi era scufundat în întregime într-un vas de sticlă umplut cu apă.

— Ai necazuri cu respiraţia? E nevoie să-ţi punem la dispoziţie apă curentă? Întrebă grijuliu Şeful Consiliului.

Acvaticul deschise de câteva ori gura de peşte, dar nu se auzi nici un sunet.

— N-ai putea să scoţi capul afară din apă şi să volesti mă„ tale? Şeful nu cled că te-a auzit! Îi strigă autoritar mistreţul. Simţi însă imediat privirea peştelui şi o durere Tţ săgetă creierul în timp ce o voce interioară îi spunea: „Ba m-a auzit, boule! Eu sunt telepat.”

Profund afectat de faptul că fusese făcut bou, mistreţul n-a mai scos o vorbă toată şedinţa, spre bucuria celorlalţi, scutiţi de o eventuală artilerie de stropi.

— Iată de ce v-am chemat, îşi ridică retoric trompa Şeful Consiliului, dar se opri pentru a-l întreba pe prezicător: Le-ai spus cumva?

— Nu, Şefule, am vrut să vă las onoarea dumneavoastră.

— Bine, făcu el mulţumit.

Omul-peşte se apropiase şi el, cu vas cu tot, şi toţi, în afară de prezicător, urmăreau cu interes discursul Şefului.

— Problema este că nu mai merge aşa! Ne trebuie un mutant perfect!

/V1ED/1LION

— Ce înţelegeţi prin „mutant perfect”? Întrebă unul din capetele zburătorului. Ştim cu toţii că de-a lunguî mileniilor omul a suferit fel de fel de mutaţii şi nu cred că greşesc dacă afirm că noi suntem nişte mutanţi per fee ţi.

— Nu-i chiar aşa, spuse binevoitor Şeful. Stadiul în care am ajuns nu rezolvă nimic. E adevărat că posedăm o groază de proprietăţi, dar inegal dezvoltate. Din cauza lor nu putem ajunge la o înţelegere comună. De ani de zile sectoarele pe care le conduceţi nu prea se înţeleg între ele. E timpul ca omenirea să ajungă la un numitor comun. Numai astfel ne vom putea apăra de ghivrizii şi filtecii de la marginea galaxiei care de-abia aşteaptă un motiv pentru a ne declara război.

— După câte înţeleg eu, vreţi ca, printr-o chirurgie genetică corespunzătoare, fiecare femeie de-acum înainte să nu mai nască decât un singur fel de mutant, anticipă prezicătorul ideea Şefului.

— Întocmai, îl aprobă acesta.

— Şi acest mutant va moşteni toate însuşirile existente? Întrebă părosul. Nu înţeleg ce se va rezolva prin asta. Şi ghivrizii, şi fiâtecii posedă proprietăţile noastre.

— Nu, mutantul perfect nu va fi nici telechinez, nu va avea nici cap de peşt şi nici. Coadă, zâmbi Şeful privind-o pe femeie.

Aceasta făcu din nou e criză de nervi şi sparse cel mai landemână vas: vasul omului-peşte. Fireşte, a trebuit să-i facă un altul, altminteri acesta s-ar fi sufocat. „Femeie nebună!”, urlă telepatic omul-peşte.

— Destul! Îşi agită nervos trompa Şeful. Veţi vedea acum, în carne şi oase, un asemenea mutant. Îl creştem de câţiva ani şi a dat rezultate spectaculoase. Ce s-a întâmplat? Îl întrebă pe prezicător, văzând că acesta se foia neliniştit.

— Mi se întâmplă ceva cu rios, sună răspunsul, nu pot să prevăd cum va arăta cel pe care ni-l veţi arăta peste câteva momente. Groaznică senzaţie! Nu mi s-a mai întâmplat!

Şeful se umflă în pene şi îşi zbirii ţepii:

— Evident, şi aceasta este numai una din însuşirile mă tântului perfect. Nici o acţiune de-a lui nu poate fi prevăzută. Creierul lucrează la capacitatea maximă şi e capabil să găsească răspunsuri şi soluţii extraordinare. Este inteligenţa perfectă, nu va avea nevoie de însuşirile noastre.

Şi tom şi cum arată? Întreba cel de al doilea cap al zburătorului.

— Iată-l! Spuse Şeful. Uşa sălii se deschise şi din prag le zâmbi dulce un copil cu numai două mâini, două picioare, un singur cap şi doi ochi albaştri, uluitor de limpezi.

SCULPTURA LENTĂ.

Subiect: navă spaţială.

Formă: ovoidă.

Structură: minerală.

— Domnule general, a intrat în raza mea de vedere.

Coeficient de viteză: 8,796530.

Coeficient de frânare: 5,90001 – creşte progresiv.

Zonă probabilă de asolizare: 48 WQ. Pătratele 5 şi 6.

— Sergent!

— Ordonaţi, domnule ge neral!

— Apropie te de el cu pru denţă. Încearcă. Că nu fii reperat.

Zonă afectată: 50 mp. Distanţă liniară: 142,257 în.

Traseu optim; varianta 8K.

Modalitatea de apropiere: târiş.

— Domnule general, nava a asolizat!

— Atenţie mărită, sergent! Încetineşte apropierea, fă pauze mai mari de observare.

Subiect: neidentificat – posibil vehicul.

Formă: nedefinită.

Structură: neidentificabilă.

— Domnule general, raportez: din navă a ieşit un vehicul.

— Am auzit. Fii pregătit. La prima alarmă se vor declanşa rachetele Omega – 41 şi 52. Vei aplica Sistemul individual de autoapărare nr. 105. Continuă apropierea.

— Am înţeles.

Subiect: fiinţă.

Formă: umană.

Structură: organică.

— Domnule general, un om!

— AsigurĂ-te, sergent, şi aplică varianta 65b de. Somare.

— Am înţeles.

Omul meşterea ceva, cocoţat pe imensa maşină de formă dubioasă. Fluiera un mic cântecel şi părea că nu-l interesează ce se întâmplă în jur.

— Predă-te şi aruncă ar mele! Eşti încercuit! Urlă sergentul.

— Nu am nici un fel de armă. De ce să mă predau? Mormăi celălalt fără să-şi întoarcă capul şi îşi văzu mai departe de lucru.

Sergentul rămase descumpănit. Căută febril în minte virtuala poziţie de adoptat în acest fel de caz. În zadar.

— Ce cauţi aici? Nu ştii că e zonă militarizată? N-ai voie aici.

Omul tăcu câteva secude, apoi aruncă un carnet spre sergent:

— Am aprobare pentru ceea ce fac.

Mâinile sergentului întoarseră carnetul pe toate părţile.

— Dar aici nu se poate. Nici măcar un meteorit n-are voie în spaţiul din jurul acestui asteroid.

— Da, dar nu şi pe asteroid, replică celălalt.

Sergentul păli. Într-adevăr, regulamentul nu amintea nimic în ceea ce priveşte asteroidul propriu-zis.

— Domnule general, urlă disperat în microfonul minuscul, aţi auzit?

— Nu scăpa din mână avantajul pe care-l ai. Străduieşte-te să te menţii stăpân pe situaţie, intimidează-l. L-aî tegtoroat?

— Nu, răspunse şosă? Lor sergentul, apa” cu voce tare: Cine eşti dumneata?

Abia acum celălalt se în; toarse şi măsură lung figura lunguiaţă a sergentului, mărginităseurechi clăpăuge şi de părul negru, tuns scurt.

— Scrie acolo, nu te-ai uitat?

Sergentul răsfoi nervos carnetul. Mormăi ceva, apoi:

— Sculptor? Dumneata eşti într-adevăr sculptor?

Omul încuviinţă şi închise un capac greu peste peretele ciudatei maşini.

— Şi ce vrei să faci suci?

— Să sculptez, desigur, răspunse, sărind jos de pe umflăturile, neregulate ale maşinii.

— Domnule general, veniţi repede! Omul vrea să sculpteze!

— Vin imediat, fine-l acolov să nu fugă.

Sculptorul râse. Auzise.

„Asta-i bună! Unde să fug? Doar n-am venit ca să fug!

Meşteri mai departe pe lângă maşină. Acţionă nişte butoane, maşina începu să duduie şi să se mişte.

— Hei! Ce faci? Opreşte imediat maşina! Se alarmă sergentul.

— De ce s-o opresc? Rostul ei e să meargă.

— Cu permisiunea cui? Se enervă sergentul.

— Cu permisiunea cui trăieşti dumneata?

De după stânci apăru sâfifind corpul rotund al altui militar. Situaţia îl scoase din încurcătură pe sergent, care zise repede:

— Domnule general.

— Căpitan, boule, acum nu mai suntem singuri.

— Domnule căpitan, a dat drumul la maşină.

Faţa buhăită a căpitanului se întoarse spre grămada metalică care duduia. Din corpul ei apărură tentacule care îşi făceau de lucru prin sol.

— Ce-i asta? La ce serveşte? Te somez să răspunzi! Tună căpitanul către sculptor.

— Nu trebuie să mă somezi. Îţi pot spune şi aşa. E maşina mea de sculptat.

— Maşină de sculptat? Şi ce face?

— Sculptează, ce dracu' să facă?

Maşina scoase un fluierat scurt Sculptorul se repezi spre ea cu cei doi în urmă) uv. Pe maşină, pe un ecran mic, apăruse formula Na AISK00).

— Ana, se lumină sculptorul.

— Ce-i aia? Întrebă prudent căpitanul.

— Oligoclas, îl lămuri, dar văzându-i faţa tâmpă continuă: un feldspat, un compus al sodiului.

— Aha, făcu şi căpitanul Şi la ce foloseşte?

— Nu foloseşte încă la nimic, explică răbdător cel întrebat, e compoziţia asteroidului. Maşina va sculpta în el.