Almanah anticipaţia 1986

— În asteroid?

— Da.

Căpitanul şi sergentul îl priviră lung, apoi se uitară cu subînţeles unul la altul.

— Ce ţi-a venit dumitale să sculptezi tocmai aici? Te-a trimis cineva?

— Nu m-a trimis nimeni. Sculptez unde vreau. Nu poţi să-mi impui dumneata unde să sculptez. Îmi trebuia un astru mai mic pentru proiectul meu.

Maşina se puse în mişcare, în partea din faţă îi apărură un fel de cleşti cu care începu să modifice stânciâe.

— Ai un proiect? Ce vrei să sculptezi?

— Sculptez viaţa. Aţi văzut sculpturile mele de pe Sartar şi Harfeea?

— Nu, răspunse intrigat căpitanul.

— Ba da, sări bucuros sergentul.

— Sergent, nu ţi-a permis nimeni să-ţi spui părerea, i-o tăie cu năduf superiorul.

— Domnule ge. Domnule căpitan, permiteţi să raportez: eu le-am văzut. Anul trecut, la televizor. Canalul Central al Pământului le-a dat într-o emisiune de noapte.

— Sergent, se aprinse căpitanul, noaptea sarcina dumitale era ori să dormi, ori să stai de gardă. Ai încălcat cumva regulamentul anul trecut?

— Domnule căpitan, raportez: da, spuse acesta cu voce moale.

Căpitanul jubilă:

— Să-mi aduci aminte, sergent, să-ţi dau două săptămâni de carceră.

— Am înţeles, domnule căpitan, raportă el abătut.

— Deci, n-aţi văzut sculpturile mele? Întrebă interesat sculptorul.

— Sergent, raportează ce-ai văzut.

— Domnule căpitan, raportez: am văzut sculpturile.

— Concret, boule, tună căpitanul.

— Oh, se ambală sergentul, mândru că avea un cuvânt de spus, era vorba, dacă am înţeles bine, de reprezentarea unor lumi imaginare, posibile, pe planeta respectivă, dacă pe aceasta s-ar fi produs un accident ce ar fi generat viaţa, ca pe Pământ. Nişte forme cu totul fantastice, întinzându-se pe mai mulţi kilometri pătraţi. Chiar şi decorul fusese sculptat.

— N-ai înţeles pe de-a-ntregul, replică artistul aprinzându-şi o pipă.

— Domnule căpitan, fumează!

— Văd şi eu, boule. Nu te amesteca.

— Am înţe.

— Ceea ce am vrut eu, continua sculptorul, ignorând remarcile celor doi, a fost să creez nu numai formele ce ar fi putut exrsta, ci chiar viaţa în sine. Maşina mea tocmai acest lucru trebuie să-l facă. Analizează condiţiile mediului şi dă la iveală forma de vuvA ce ar putea evolua aici. Înţeleqeti?

— Dar sculpturile de pe Sar tar şi. Nu tră.

— Linişte, sergent. Eu vorbesc. Dar sculpturile de pe Sartar şi. Nu trăiesc.

Artistul pufăi din lulea:

— Sunt oţjerele mele de început. Am mai perfecţionat între timp maşina. De altfel, au fost nişte experienţe pe suprafaţă mică. Vreau să modific integral un astru. Sunt sigur că abia atunci viaţa ar reintra în drepturile ei depline.

Priviră cu interes zecile de forme ciudate pe care maşina le lăsase în urma ei. Căpitanul se apropie de una din ele. O pipăi temător.

— Aşa ar fi trebuit să arate o fiinţă care ar fi trăit aici? Dar nu-i acelaşi material cu solul!

— Firesc, are numai la bază substanţa de origine. În cazul acesta oligoclasul. Maşina modifică structura.

— Ăştia sunt copaci? Întrebă curios sergentul, desemnând nişte inflorescenţe uriaşe.

Sculptorul dădu din umeri: De unde să ştiu eu? S-ar putea.

Maşina ajunsese departe, i se auzea foarte slab duduitul, lăsându-i într-un decor schimbat cu desăvârşire, populat cu forme şi obiecte împietrite. Sergentul tresări deodată:

— Domnule general, baza!

— Ai dreptate! Repede!

Şi căpitanul ţâşni pe urmele maşinii, însoţit îndeaproape de sergent.

Superiorul ţopăia greoi prin noul peisaj, nerecunoscând nimic din vechile repere, sergentul fugea moderat, păstrând o oarecare distanţă de respect faţă de şeful său. Se învârteau de câteva minute bune printre statuile groteşti, căutându-şi bază care n-avea de gând să se mai arate.

— Uf, ne-am rătăcit, icni căpitanul. Afurisitele astea de statui. În ce direcţie ar putea fi baza?

— Domnule căpitan. Spuse sergentul privind cu atenţie un fel de copac sculptat.

— General, nenorocitule.

— Domnule general, nu vi se pare că arborele acesta seamănă destul de bine cu observatorul nostru?

Căpitanul privi atent. Îl trecură apele.

— E modificat. Până şi structura.

— Păi, maşina sculptorului. N-a zis el că modifică şi structură? Uitaţi, cele două. Vaci nu seamănă cu postul de avangardă nr. 3?

— Ce dracu' a făcut artistul ăsta aici? Înjură căpitanul. Fi-i-ar să-i fie de maşină. Eu îi spun două vorbe.

Se repezi nervos înapoi căutând să nu privească la hidoasele forme cioplite. Sergentul îl urma supus.

Îl căutară multă vreme. Îl regăsiră într-un târziu, sau mai bine spus îl recunoscură într-una din formele cioplite de maşină, transformat într-o statuie stranie. Cât despre căpitan şi sergent, aceştia rămaseră hoinărind, rătăcind în neştire pe noua lume proaspăt născută, urmăriţi de departe de duduitul ciudatei maşini de sculptat.

PHILIP K. DICK.

DINCOLO ZACE WUBUL.

Aproape terminaseră cu încărcatul. Optusul stătea afară, cu braţele încrucişate, cu chipul întunecat.

Căpitanul Franco coborî tacticos pasarela, rânjind.

Care-i problema?', întrebă el. „Ai fost plătit pen tru toate astea.” Optusul nu spuse nimic. Se întoarse, adunându-şi veşmintele. Căpitanul îşi puse cizma pe tivul mantiei.

„Un moment. Nu ieşi. N-am terminat.” „Oh?” Optusul se întoarse cu demnitate. „Mă întorc în sat.” Privea înspre animalele şi păsările care erau mânate peste pasarelă în astronavă. „Trebuie să organizez noi vânători.”1

Căpitanul îşi aprinse o ţigară. „De ce nu? Vă puteţi duce în savană, să le încolţiţi pe toate astea din nou. Dar atunci când noi alergăm între Marte şi Pământ”.

Optusul ieşi, fără o vorbă. Franco i se alătură primului ofiţer la capătul pasarelei.

„Cum s-a întâmplat?”, zise el. Îşi privi ceasul. Aveam o afacere bună aici.”

Ofiţerul cătă spre el cu amărăciune. „Cum explici asta?” „Ce e cu tine? Avem nevoie de ele mai mult de cât au ei.” „Ne vedem mai târziu, căpitane.” Ofiţerul îşi croi cu greu drum, sus, pe platformă, în navă, printre păsările marţiene cu picioare lungi. Franco îl privi dispărând. Tocmai pleca sus, după el, pe platforma dinspre port, când îl văzu.

„Dumnezeule!” Rămase încremenit, cu mâinile în şolduri. Peterson mergea de-a lungul potecii, cu chipul îmbujorat, ducând de funie lucrul acela.

„Îmi pare rău, căpitane”, spuse el, smucind de funie. Franco merse spre el.

„Ce-i asta?

Wubul stătea încovoiat, corpul său mare aşezrn du se încetişor. Stătea pe jos, cu ochii pe jumătate închişi. Câteva insecte zumzăiau pe coastele lui, pe care le şfichiuia cu coada.

Stătea jos. Era linişte.

„E un wub”, spuse Peterson. „Îl am de la un băştinaş, pentru cincizeci de cenţi. Spunea că e un animal foarte neobişnuit. Foai*te respectat”.

„Asta?” Franco lovi uriaşul flanc înclinat al Wubului. „Ăsla e un porc! Un imens porc murdar!” „Da, sir, e un porc. Băştinaşii numesc asta un wub”.

Fără piedici, căpitanul Franco le ordonă oamenilor săi să aducă sus wubul, aşa încât să-şi dea seama ce fel de animal era.

Wubul grohăi şi şuieră, făcându-şi loc prin calea de acces.

„Haide”, scrâşni Jones, trăgând de funie. Wubul se răsuci, frecându-şi pielea de pereţii netezi, de crom. Dădu buzna în anticameră, umplând-o până la refuz. Oamenii, atunci, săriră în sus.

„Doamne!”, spuse French. „Ce-i asta?” „Peterson zice că e un wub”, spuse Jones. „Îi aparţine.” Lovi wubul cu piciorul. Acesta stătea şovăielnic, gâfâind.

„Ce se întâmplă cu el?”, întrebă French. „Se îmbolnăveşte”.

Fură atenţi. Wubul îşi rostogolea ochii cu tristeţe. Se uita lung la oamenii din jur.

„Cred că îi este sete”, spuse Peterson. Se duse să aducă apă. French clătină din cap.

„Nu-i de mirare că am avut atâta bătaie de cap ca să decolăm. A trebuit să refac calculele balastului.”

Peterson se întoarse cu apa. Wubul începu să lipăie recunoscător, împroşcând oamenii.

Căpitanul Franco apăru în uşă.

„Ia să ne uităm la asta”. Înaintă, privindu-l Critic. „L-ai căpătat pentru cincizeci de cenţi?” „Da, sir”, spuse Peterson. „Mănâncă aproape orice. L-am hrănit cu boabe, şi i-au plăcut. Apoi cu cartofi, cu păsat, cu resturi de la masă, cu lapte. Se pare că îi place să mănânce. După ce mănâncă se întinde jos şi doarme.” „înţeleg”, spuse căpitanul Franco. „Despre gustul lui, acum. Aceasta este adevărata întrebare.

Mă îndoiesc că ar mai trebui îngrăşat. De pe acum mi se pare destul de gras. Unde-i bucătarul? A vreau aici. Vreau să aflu”.

Wubul încetă să lipăie şi privi spre căpitan.

„Zău, căpitane”, spuse wubul. „Propun să vorbirp despre' alte subiecte”.

Iri încăpere era frn„ sâe. „Ce-a fost asta?”, întrebă Franco.

„Wubul, Sir”, spuse Peterson. „Vorbeşte”.

Priviră cu toţii spre wub.

„Ce-a zis? Ce-a zis?” „A sugerat să vorbim despre alte lucruri”.

Franco merse către wub. Îi dădu ocol, examinându-l din toate părţile. Apoi se întoarse înapoi şi li se alătură celorlalţi.

„Mă întreb dacă nu e un băştinaş înăuntru”, zise el cu un aer gândi tor. „Poate ar trebui să-l despicăm şi să aruncăm o privire”.

„Oh, dumnezeule!”, strigă wubul. „Astea sunt singurele lucruri la care vă puteţi gândi, să ucideţi şi să tăiaţi?”

Franco îşi încleştă pumnii. „Ieşi afară de acolo! Orice ai fi, ieşi afară!”

Nu se mişcă nimic. Oamenii stăteau la un loc, cu feţele palide, uitându-se către wub. Wubul îşi mişcă coada. Deodată, râgâi.

„Vă cer scuze”, spuse wubul.

„Nu cred că este cineva înăuntru”, spuse Jones cu voce înceată. Se uitară unii la alţii.

Intră bucătarul.

„M-ai chemat, căpitane?”, zise el. „Ce-i chestia asta?”

Asta e un wub„, spuse Franco. „E pentru mâncat. Vrei să-l examinezi şi să-ţi taci o părere?”

Cred că trebuie să avem o discute„, spuse wubul. „Aş vrea să discut cu dumneavoastră, căpitane, dacă se poate. Văd că dumneavoastră şi cu mine nu cădem de acord asupra unor chestiuni fundamentale”.

Căpitanului îi trebui un lung răstimp ca să răspundă. Wubul aştepta cu naturaleţe, lingându-şi apa de pe bot.

„Vino în biroul meu”, spuse căpitanul în cele din urmă. Se întoarse şi ieşi din încăpere. Wubul se ridică de jos şi se luă după el. Oamenii îl urmăriră cu privirea, ieşind. Îl auziră urcând scările.

„Mă întreb cum se va sfârşi”, zise bucătarul. „Ei bine, voi fi în bucătărie. Anunţaţi-mă de îndată ce aflaţi”.

„Sigur”, spuse Jones. „Sigur”.

Wubul se tolăni pe jos, într-un colţ, cu un suspin. „Să mă iertaţi, zise, „mi-e teamă că sunt împătimit diverselor forme de relaxare. Când cineva e aşa de mare ca mine.”

Căpitanul încuviinţă nerăbdător din cap. Stătea la birou şi îşi frământa mâinile.

„în regulă”, spuse el. „Hai să începem. Eşti un wub? E corect?”

Wubul ridică din umeri. „Aşa cred. Aşa ne numesc ei, băştinaşii, vreau să spun. Noi avem propriul nostru termen”.

„Şi vorbeşti engleza? Ai mai fost în contact cu pământeni?

„Nu”.

„Atunci cum faci asta?” „Să vorbesc engleza? Vorbesc engleza? Nu sunt conştient că vorbesc ceva, în particular. V-am examinat mintea.” „Mintea mea?” „Am studiat conţinutul, în special depozitele semantice, şi când mă refer ta acestea.” „Înţeleg”, spuse căpitanul. „Telepatie Bineînţeles”.

„Suntem o rasă foarte bătrână”, spuse wubul. „Foarte veche şi foarte greoaie. Eşte dificil pentru noi să ne mişcăm. Vă puteţi da seama că ceva atât de lent şi greu ar fi fost la discreţia unor forme de viaţă mai agile. Nu ne-ai fi folosit să ne bizuim pe apărarea fizică. Cum am fi putut învinge? Prea greoi pentru a fugi, prea blânzi pentru a lupta, prea cumsecade pentru a vâna în joacă.” „Cum trăiţi?” „Plante. Vegetale. Putem mânca aproape orice. Suntem foarte toleranţi. Toleranţi, electici, lipsiţi de prejudecăţi. Trăim şi lăsăm să trăiască. Astfel am us-o”.

Wubul îl privi pe căpitan.

„Şi de aceea am obiectat atât de violent în problema fierberii mele. Am putut vedea imaginea în mintea dvumneavoastră – o parte din mine în congelator, ceva în oală, o bucată pentru pisică.” „Deci, citeşti în minţi?”, spuse căpitanul. „Ce interesant. Altceva? Vreau să spun ce altceva mai poţi face?” „Puţine lucruri neobişnuite”, spuse wubul, absent, privind cu ochii măriţi prin cameră. „Frumos apartament aveţi aici, căpitane, a păstraţi întru totul îngrijit. Respect formele de viaţă care sunt ordonate. Unele păsări marţiene sunt extrem de ordonate. Aruncă, obiecte din cuiburile lor şi le mătura.” „Într-adevăr”, dădu din cap aprobator căpitanul. „Dar să ne întoarcem în problemă.” „Chiar aşa. Vorbeaţi despre a mă mânca. Gustul, mi s-a spus, este bun. Puţin cam uleios, dar fraged. Dar cum ar putea fi stabilit un contact trainic între poporul dumneavoastră şi al meu dacă recurgeţi la asemenea atitudini barbare? Să mă mâncaţi? Mai degrabă ar trebui să-mi puneţi întrebări, despre filosofie, arte.”

Căpitanul se ridică în picioare. „Filosofie. Poate te interesează să afli că vom fi siliţi să căutăm ceva de mâncare, pentru luna viitoare. O nefericită alterare a alimentelor.” „Ştiu”, încuviinţă wubul. „Dar nu ar fi oare mult mai în acord cu principiile dumneavoastră democratice dacă noi toţi am vota, sau ceva în genul acesta?! N definitiv, rolul democraţiei este tocmai de a proteja minoritatea faţă de asemenea abuzuri. Deci, dacă fiecare dintre noi şi-ar da votul.”

Căpitanul păşi spre uşă.

„îţi lipseşte o doagă”, spuse. Deschise uşa. Îşi deschise gura.

Râmase încremenit, cu gura larg deschisă, cu ochii holbaţi, cu degetele încă pe mânerul uşii.

Wubul îl privi. Ieşi din încăpere, strecurându-se prin spatele căpitanului. O luă în josul culoarului, adâncit în gânduri.

Încăperea era liniştită.

„Vedeţi deci”, spuse wubul, „avem un mit comun. Minţile dumneavoastră conţin numeroase simboluri mitice familiare. I'ştar, Odiseu.”

Peterson şedea tăcut, privind ţintă în podea. Se foi în scaun.

„Continuă”, spuse el. „Te rog continuă”.

„Găsesc în Odiseu al vostru o figură comună mitologiei celor mai multe rase conştiente de sine. Aşa cum îl interpretez eu, Odiseu pribegeşte ca un individ conştient de sine însuşi. Aceasta este ideea separării, a separării de familie şi de ţară. Procesul individualizării”.

„Dar Odiseu se reîntoarce acasă”. Peterson privea afară prin' hublou, către stele, îndepărtatele stele, arzând cu intensitate în universul gol. „În cele din urmă se duce acasă”.

„La fel ca cea mai mare parte a creaturilor. Mo: mentul separării este o perioadă temporară, o scurtă zi a sufletului. Începe, se sfârşeşte. Pribeagul se reîntoarce la ţară şi neam.”

Uşa se deschise. Wubul se opri, întorcându-şi capul mare.

Căpitanul Franco intră în încăpere, cu oamenii în urma lui. Aceştia ezitară la uşă.

„Eşti teafăr?”, spuse Franco.

„Eu, ce vrei să spui?” zise Peterson surprins. „De ce eu?”

Franco îşi lăsă arma în jos. „Vino aici”, îi spuse lui Peterson. „Ridică-te şi vino aici”.

Era linişte.

„Du-te, „spuse wubul. „N-are imporanţă”.

Peterson se ridică în picioare. „Pentru ce?” „E un ordin”.

Peterson merse către uşă. French îl prinse de braţ.

„Ce se înttâmpâă?” Peterson se smulse ca să scape. „Ce se petrece cu voi?”; Căpitanul Franco merse către wub. Wubul privea în sus, de acolo de unde stătea, în colţ, rezemat de perete.

„Este interesant”, spuse wubul, „că sunteţi obse dat de ideea de a mă mânca. Mă întreb de ce.” „Ridică-te”, spuse Franco.

„Dacă doriţi”. Wubul se înroşi, grohăind., Aveţi răbdare, e dificil pentru mine”. Stătea gâfâind, în picioare, cu coada atârnându-i în mod ridicol.

„împuşcă-l acuim”, spuse French.

„Pentru Dumnezeu!”, exclamă Peterson, Jones se întoarse cu rapiditate, cu ochii întunecaţi de teamă.

Tu nu l-ai văzut-stând acolo, ca o statuie, cu gura deschisă. Dacă nu am fi coborât, ar mai fi (ost încă acolo”.

„Cine? Căpitanul?” Peterson privi uimit în jur. „Dar acum este teafăr”.

Priviră spre wub; acesta stătea în mijlocul încăperii, cu pieptul său mare ridicându-se şi coborând.

„Haide”, spuse Franco. „La o parte din cale”.

Oamenii se traseră deoparte, înspre uşă.

„Sunteţi complet. Înfricoşaţi, nu-i aşa?”, spuse wubul. „V-am făcut eu ceva? Sunt împotriva ideii de rănire. Tot ceea ce am făcut este că am încercat să mă apăr. Aşteptaţi oare de la mine să mă năpustesc cu nerăbdare spre propria-mi moarte?

Sunt o fiinţă sensibilă, ca şi voi înşivă Am fost curios să vă văd nava, să învăţ despre voi. I am sugerat băştinaşului.”

Arma se smuci.

„Vedeţi”, spuse Franco. „M-am gândit eu”.

Wubul se aşeză jos, gâftind. Îşi întinse labele, ţinându-şi coada lângă ele.

„E foarte cald”, spuse wubul. „Am înţeles că suntem aproape de reactoare. Energia atomică. Aţi realizat multe lucruri minunate cu aceasta – din punct de vedere tehnic. În mod aparent ierarhia dumneavoastră ştiinţifică nu este înzestrată pentru a rezolva moral, etic.”

Franco se întoarse către bărbaţii care se înghe suiau în spatele lui cu ochii holbaţi.

„O voi face. Puteţi privi”.

French dădu aprobator din cap. „Încearcă să lo veşti – creierul. Nu e bun de mâncat. Nu ţinti pieptul 7 Dacă se sfărâma cuşca toracică, va trfebuî-să îndepărtăm ciolanele”.

„Ascultaţi”, spuse Peterson, umezindu-şi buzele„ A făcut ceva? Ce rău a făcut? Vă întreb. Şi ori cum, este încă ai meu. Nu aveţi dreptu? Să-l împuşcaţi. Nu vă aparţine”.

Franco îşi înălţă arma.

„Eu ies afară”, spuse Jones, cu chipul palid şi bolnav. „Nu vreau să văd”.

„Şi eu”, spuse French. Bărbaţii se împrăştiară, murmurând. Peterson zăbovi. Lângă uşă.

„îmi vorbea despre mituri”, spuse el. „N-ar fi făcut rău nimănui”.

Ieşi afară.

Franco se îndreptă către wub. Wubul privi în sus cu încetineală. Înghiţi în sec.

„Un lucru foarte nebunesc”, spuse el. „Îmi pare râu că vreţi să faceţi asta. Era o parabolă, pe care o relata.”

Se opri, uitându-se ţintă la armă.

„Puteţi să mă priviţi în ochi şi să o faceţi?”, întrebă wubul. „Puteţi face asta?”

Căpitanul privi îndelung în jos. „Te pot privi în ochi”, spuse el. „Acasă la fermă aveam porci pentru îngrăşat, porci murdari pentru cuţit. O pot face”.

Privi ţintă în jos. Către *i*i: b. În ochii lumiroşi, umezi, apăsă pe trăgaci.

Gustul era excelent.

Stăteau posaci în jurul mesei, unii dintre ei ne mâncând deloc. Singurul dintre ei care părea să se simtă bine era căpitanul Franco.

„Mai vreţi?”, spunea ei, privind în jur. „Mai vreţi? Şi puţin vin, poate?” „Mie nu”, spuse French. „Cred că mă voi întoarce în camera hărţilor”.

„Şi eu”. Jones se ridică în picioare, împingându-şi scaunul înapoi. „Ne vedem mai târziu”.

Căpitanul îi privi pleeând. Câţiva dintre ceilalţi se scuzară şi ei.

„Care crezi că e problema?”, întrebă căpitanul. Se întoarse către Peterson. Peterson stătea uitându-se ţintă în farfurie, la cartofi, la mazăre şi la felia slabă, fragedă, fierbinte, de carne.

Îşi deschise gura. Nu ieşi nici un sunet.

Căpitanul îşi puse mâna pe umărul lui Peterson.

„Acum este doar o chestiune organică”, zise el. „Esenţa vieţii s-a dus'/Mânca, punând bucata de friptură cu furculiţa, pe. Pâine.

„Mie însumi îmi place să mănânc. Acesta este unui din cele mai mari lucruri de care o fiinţa vie se poate bucura. Mâncare, odihnă, meditaţie, discutarea problemelor”.

Peterson încuviinţă. Alţi doi bărbaţi se ridicară şi ieşiră afară. Căpitanul bău puţină apă şi oftă.

„Bun”, spuse el. „Trebuie să spun că a fost o masă foarte plăcută. Toate cele pe care le-auzisem erau întrutotul adevărate. Gustul wubului, foarte plăcut. Dar am fost împiedicat de la aceasta în vremurile trecute”.

Îşi tampona buzele cu şervetul şi se lăsă pe spate în scaun. Peterson privea deprimat masa.

Căpitanul îl urmări cu atenţie. Se apleca spre el.

„Haide, haide”, spuse el. „Curaj! Hai să discutăm”.

Zâmbi.

„Aşa cum spuneam înainte de a fi fost întrerupt, rolul lui Odiseu în mituri.”

Peterson sări brusc în sus, cu ochii holbaţi. „Ca să continui”, spuse căpitanul, „Odiseu, aşa cum l-am înţeles eu.”.

Traducere: GÂRBACEA RADU.

BOGDAN FICEAC şi MIRCEA IOAN.

JUNGLA

(premiul II schiţa) la consfătuirea anuală a cenaclurilor de anticipaţie – cluj-napoca, 15 „4

Trebuia să ajungem înaintea Lor. Era singurul nostru gând. Valurile de ploaie inundaseră întrgtg cuprinsul şi ştergât oarele de parbriz deveniseră aproape inutile. Spărtura de claritate pe care o creau era aproape instantaneu acoperită de şuvoaie de apă. Pe şosea se învolburau torente şi doar pe mijloc asfaltul negru strălucea spălat şi rece. Maşina înainta cu greu. Era ora cenuşie dinaintea nopţii sau cel puţin aşa bănuiam. Cerul întreg era căptuşit de nori groşi îngreunaţi până la refuz de apă. Vântul spulbera în rafale picăturile de ploaie, iar noi îl bănuiam tăios şi rece. Toamna venise mai devreme. A trebuit să aprindem farurile, dar lumina lor pătrudea cu greu prin perdeaua lichidă. Pe marginea şoselei, plopii luceau şi ei de atâta apă, iar pe măsură ce înaintam, parcă se îndeseau. După alţi kilometri, printre plopi îşi făcură apariţia tot felul de plante şi mare ne fii mirarea văzând chiar ferigi şi liane. Vrejuri subţiri şi neliniştite se căţărau pe trunchiuri şi creau adevărate punţi verzi între arbori. Frunzele deveneau din ce în ce mai mari, mai cărnoase, amestecându-se între ele şi cu ploaia. Întunericul se aşternu în curând pretutindeni şi doar lumina farurilor noastre mai tulbura pădurea, căci, pe nesimţite, intraserăm într-o pădure cu totul şi cu totul neobişnuită.

Tot privind la ciudăţeniile de pe margine, nici nu ne-am dat seama când am pătruns într-un veritabil tunel verde alcătuit din liane care se încolăceau pretutindeni, din ce în ce mai strâns şi mai ameninţător, alcătuind o perdea printre spărturile căreia cascadele de ploaie abia îşi făceau loc.

Altădată am fi întors de mult, dar acum n-aveam încotro: trebuia să ajungem înaintea Lor! Tunelul verde se îngusta mereu şi în curând smocuri de iarbă uriaşă îşi făcură apariţia şi pe asfalt. Pentru prima dată am simţit teama. Da, teama de a nu mai putea înainta. Am dat atunci ordin şoferului să mărească viteza. Maşina trecea acum ca un bolid prin tunelul verde, dar pneurile începură să piardă aderenţa pe frunzele strivite şi ude, şi şocurile provocate de izbirea vreunui trunchi mai zdravăn ne aruncau din ce în ce mai des spre parbriz.

De-a lungul maşinii treceau scrâşnete şi scârţâituri pe toate tonurile posibile. Erau cioturi şi tulpini şi spini care-i zgâriau nemilos caroseria. Cu siguranţă că la întoarcere, dacă ne vom întoarce vreodată, va trebui s-aruncăm maşina la gunoi. Păcat, fiindcă ne slujea cu devotament de foarte muiţi ani.

La un moment dat şoferul frârt* violent mă mă făcu o piruetă. Valsa pe frunzele şi pe iarba udă ce invadaseră şoseaua aco perind în întregime asfaltul, şi când, în fine, se opri, întoarsi aproape la o sută optzeci de grade, şoferul ne arătă cu degetul spre ceea ce se putea vedea prin lunetă spate. Ferigi gigantice, cu trunchiuri groase cât omul, strâns lipite uria de alta, baraseră definitiv drumul. Şi nici de o parte sau alta a şoselei pet sajul nu era mai puţin straniu. Ne-am uitat unii la alţii şi când am văzut cum efectiv ferigile şi plopii şi naiba mai ştie ce buru ieni gigantice veneau încet dar sigur peste noi, să ne închidă din toate părţile ca-ntr-un sac, am urlat îngrozit la şofer să accelereze. Strângând spasmodic volanul cu mâinile lui mari şi deosebit de puternice, n-a mai aşteptat un alt îndemn şi în scrâşnete de pneuri maltratate a ţicnit prin deschizătura îngusta a tunelului, singura cale de scă pare. Eram nervoşi, crispaţi, căci trebuia să ne întoarcem înfrânţi deocamdată de iadul verde şi poate şi de Ei. Da, de Ei” care s-ar putea să fi ajuns deja.

În vreme ce maşina se chinuia din răsputeri să se smulgă din acel infern verde, umed şi lipirioşi ne exprimăm o rând. Ca neşte autom – ţa r os? Şi Ei au fost nevoiţ: s sr întoarcă din cauza inexpitcao. T i explozii vegetale.