Analele universităŢii din craiova

Interim [s.n.] e Vesuvio monte pluribus in locis latissimae flammae altaque incendia relucebant, quorum fulgor et claritas tenebris noctis excitabatur.

Întregul regim discursiv al celei de-a doua secţiuni epistolare subscrie unei strânse relaţionări cu situaţia de enunţare:

Tum [s.n.] se quieti dedit, et quievit verissimo quidem somno.

„Pe urmă s-a culcat şi a dormit – un somn adevărat – […]”.

In commune consultant, intra tecta [s.n.] subsistant, an in aperto [s.n.] vagentur.

„Ţin sfat cu toţii, dacă să rămână în casă, sau să iasă sub cerul liber”.

Jam dies alibi, illic [s.n.] nox omnibus noctibus nigrior densiorque; quam tamen faces multae variaque lumina solabantur. Placuit egredi in litus et ex proximo [s.n.] aspicere ecquid jam mare admitteret; quod adhuc [s.n.] vastum et adversum permanebat. Ibi [s.n.] super abjectum linteum recubans, semel atque iterum frigidam poposcit hausitque.

„Se făcuse ziuă în alte părţi, dar acolo era o noapte mai întunecoasă şi mai densă decât orice noapte, atenuată întrucâtva de flăcări multe şi de lumini de tot felul. El a hotărât să se ducă pe ţărm şi să vadă de aproape dacă se mai putea pleca pe mare; dar marea rămânea încă agitată şi ameninţătoare. Culcându-se pe un cearşaf întins acolo, unchiul meu a cerut de câteva ori apă rece şi a băut”.

Ubi dies redditus (is ab eo quem novissime viderat tertius [s.n.]), corpus inventum integrum, illaesum, opertumque, ut fuerat indutus: habitus corporis quiescenti quam defuncto similior.

„Când s-a făcut din nou ziuă (era a treia zi după aceea pe care o văzuse pentru ultima oară) corpul lui a fost găsit intact, nevătămat şi îmbrăcat cu hainele aşa cum fusese; aspectul corpului era mai degrabă acela al unui om care doarme decât al unui mort”.

Explicaţia riguros încadrată într-un regim determinist (cauză-efect) converge tendinţei de veridicitate şi precizie, proprii poeticii istoriei:

Nam meatus animae, qui illi propter amplitudinem corporis gravior et sonantior erat, ab iis qui limini obversabantur, audiebatur.

„[…] căci respiraţia, care la el era mai anevoioasă şi mai şuierătoare din cauza corpolenţei lui, putea fi auzită de cei care treceau prin dreptul uşii”.

Deinde flammae flammarumque praenuntius odor sulfuris alios in fugam vertunt, excitant illum. Innitens servulis duobus assurrexit, et statim concidit, ut ego colligo. Crassiore caligine spiritu obstructo clausoque stomacho, qui illi natura invalidus et angustus et frequenter aestuans erat.

„Apoi flăcările şi mirosul de sulf premergător flăcărilor îi pun pe fugă pe ceilalţi şi îl trezesc pe el. Sprijinindu-se de doi sclavi el se ridică şi cade imediat; după părerea mea, pentru că praful din aer i-a îngreunat respiraţia şi i-a provocat obstrucţia laringelui, de care a suferit întotdeauna, fiind strâmt şi de cele mai multe ori inflamat”.

4. În concluzie, Epistula VI, 16, trimisă de către Plinius cel Tânăr prietenului (şi reputatului istoric) Tacitus face să transpară jocul ambiguu al celor două/trei poetici (aceea epistolară, aceea a elogiului funebru şi aceea a istoriei), pe de o parte la modul explicit (prin enunţarea de obiective clare în fragmentele textuale-cadre, capetele epistolare de început şi de încheiere), pe de altă parte, la modul implicit, în interiorul textului (corpul epistolar suportă o secţionare în funcţie de predominanţa reluărilor anaforice, respectiv, a ancorărilor deictice în situaţia de enunţare (Sit₀). Această demultiplicare a funcţiei mesajului epistolar (un mesaj scris din amiciţie, pentru a-şi înştiinţa prietenul de moartea unchiului Plinius cel Bătrân, dar totodată un mesaj destinat proslăvirii memoriei acestuia şi integrării veridice a evenimentului morţii în historia) îşi află corespondentul, sub raportul situării în contextul cultural mai larg al secolelor I-II p.Chr., în starea generalizată de hibridare generică, tipică acestei epoci. De altfel, amestecul de tipare generice şi registre stilistice poate fi decelat şi sub aspectul alternanţei segmentelor dramatice (impregnate de acţiune, eroism, pericol), cu alură cvasi-ficţională, a punctelor de vedere oscilante (perspectiva unchiului se intersectează cu cea a nepotului în relatarea erupţiei), a descripţiilor riguros ştiinţifice (explicaţia savantă a erupţiei sau a patologiei unchiului), a notelor de afecţiune şi lirism, a tonalităţii pe alocuri familiale.

NOTE

¹ Vezi Mellet, S., Joffre, M.-D., Serbat, G., Grammaire fondamentale du latin. Le signifié du verbe (lucrare pentru care se va utiliza sigla G.F.L. vb.), Louvain-Paris, Éditions Peeters, 1994, p. 108.

² Din acest punct de vedere, scrisorile lui Plinius cel Tânăr oferă astfel de exemple, însă cu o frecvenţă redusă faţă de corespondenţa ciceroniană.

³ Vezi Mellet, S., Joffre, M.-D., Serbat, G., Op. cit., p. 61-62.

⁴ Traducerea exemplelor este extrasă din volumul: Plinius cel Tânăr, Opere complete, traducere, note şi prefaţă de Lia Manolache, Bucureşti, Editura Univers, 1977, p. 187-190.

⁵ Noţiune pentru care Émile Benveniste utilizează lexemul indicatori, iar Roman Jakobson propune termenii shifters şi embrayeurs.

⁶ Anafora este cunoscută şi ca deixis intratextual (vezi Orlandini, Anna, “Hic et iste chez Plaute: une analyse sémantico-pragmatique”, în Subordination and Other Topics in Latin. Proceeding of III-rd Colloquium on Latin Linguistics, Bologna, 1985, Gualtiero Calboli, (editor), p. 480), rezultând astfel ideea potrivit căreia deixis-ul este extratextual.

⁷ Vezi, Ducrot, Oswald, Schaeffer, Jean-Marie, Noul Dicţionar Enciclopedic al Ştiinţelor Limbajului (lucrare pentru care se va utiliza sigla DESL), Bucureşti, Editura Babel, 1996, p. 359.

⁸ Vezi Orlandini, Anna, Op. cit., p. 463-482, p. 464.

⁹ Ibidem, p. 471.

¹⁰ Ibidem, p. 473.

¹¹ Vezi paragraful 1.