Angela Furtuna

Acest raţionament, şi nu altul, a stat la baza genocidurilor europene: cel nazist, cel comunist sovietic, dar să nu-l uităm nici pe cel armenesc comis de guvernul junilor turci în 1915, pentru a cărui re-dezvăluire a fost asasinat acum o săptămână încă un jurnalist şi scriitor turc: Hrant Dink.

În Holocaust au murit nu numai şase milioane de evrei, dar şi cultura lor, tipul lor de comunitate care a fost ştetl-ul, precum şi tipul lor de comunicare. În Gulagul sovietic din ţările europene răsăritene au murit fizic şi/sau spiritual, deşi prin alte mecanisme decât ale Shoah, nu numai sute de milioane de oameni de diverse etnii, inclusiv evrei, dar şi culturile lor – prin distrugerea perfidă a vetrelor rurale ori de oraş, de ştetl şi de burg tradiţionale, ca şi a intelighenţiei lor, a tradiţiilor religioase şi spirituale. Noi, românii, avem la rândul nostru dureroase amintiri din Holocaustul nazist şi Gulagul comunist de care istoria ne-a legat în secolul trecut, cu energii imense ce pun în pericol şi identitatea şi supravieţuirea culturii noastre.

După aceste experienţe apocaliptice, şi evreii lucizi, ca şi românii lucizi sunt conştienţi de faptul că presiunii civilizaţiei globale, ce se înfiripă în aceşti ani, de comun acord şi în conformitate cu nişte strategii politice precise, nu i se poate face faţă adăugând noi conflicte, create artificial. De aceea m-a mirat în mod sincer interpretarea pe care a dat-o în diverse ocazii, şi în revista Die Stimme a Bukovina Jews World Union, domnul Bondy Stenzler, angajat onest în disputa pentru patrimoniul material al comunităţii evreieşti din Rădăuţi, al cărui cimitir l-a şi cartografiat recent cu profesionalism. Nu onestitaea e în chestiune, însă, ci mijloacele folosite de domnia sa, despre care cred că poate nu sunt bine alese. Discursul acestuia ţinteşte, în media şi public, mai ales de la începutul anului 2005, înspre o învinovăţire a statului român în chestiunea unor morminte evreieşti care au îmbătrânit. Găsesc că această interpretare este, din două puncte de vedere, eronată: 1. Există Legea 598/2002, care acordă chiar comunităţilor cinstea de a gestiona propriile interese; 2. Astăzi, a pune problema într-o astfel de manieră prea hiperbolizată, mai ales în România, este delicat: aici a existat Holocaustul de sub dictatura lui Antonescu şi ne aflăm în contextul european al creşterii discursului antisemit. Cu toate că afirmaţia lui Stenzler nu este tocmai adevărată, mediatizarea ei asiduă generează împotriva României un nou val de antipatie şi reputaţia de ţară din nou accentuat antisemită. La valul de antisemitism mai vechi, nişte aserţiuni ca acestea adaugă un nemeritat diez în plus de intensitate, precum şi un nou val de antiromânism care nu foloseşte nimănui, inclusiv evreilor cu dublă cetăţenie, una fiind cea română. Iată cum, în lipsa dialogului şi a bunei credinţe, cu un principiu al dominoului mediatic accelerat, ne putem bate singuri cuie în talpă. Căci discuţii de acest gen nu fac decât să ne popularizeze (de data asta chiar fără motiv) ca ţară unde principiile şi legile privind minorităţile ar fi, chipurile, încălcate mai mult decât sunt – în contextul democraţiei încă firave.

Însăşi amintirea frumoasă a ştetl-ului românesc suferă atunci când rufele legate de îngrijirea mormintelor nu sunt spălate în familie. Domnul Stenzler ar trebui să mediteze la faptul că la ora actuală cimitirele evreieşti din România sunt adesea mici ştetl-muzee de faimă internaţională având un bun renume mondial pentru frumuseţea lor, şi că vizitarea acestora îmbogăţeşte experienţa culturală a celor ce încă mai privesc cu înţelepciune în trecut, dar nu pentru a dezgropa securea războiului ci pentru a construi împreună un viitor mai optimist.

Îmi place cimitirul evreiesc din Rădăuţi: un ştetl de morminte cu deschidere la inima civilizaţiei.

Despre produsul şcolilor în care elevii pot fi educaţi să devină chiar cetăţeni anti-sistemul gazdă. Coran versus maimuţele şi porcii?

Şcoala King Fahd Academy, fondată în 1985 la Londra, este destinată copiilor diplomaţilor saudiţi şi musulmani care locuiesc în capitala engleză. Fondarea instituţiilor de educaţie din Anglia nu se poate face fără respectarea legilor antidiscriminare. Să fi fost acesta doar un mit?

Dezvăluiri recente, şocante prin natura şi consecinţele lor, invită la o meditaţie serioasă. Profesorul Colin Cook a predat limba engleză timp de 18 ani la King Fahd Academy. La vârsta de 57 de ani, în decembrie anul trecut, el a fost concediat. Apoi a dat în judecată şcoala pentru „abuz şi discriminare”, conform cotidianului „The Times”. Mai departe, profesorul englez, dat afară în chiar ţara lui dintr-o şcoală londoneză, a declarat pentru acelaşi cotidian „că manualele şcolare demonstrează că şcoala aceea este „rasistă„ [.], iar cadrele didactice de la această şcoală londoneză fondată de guvernul saudit învaţă elevii că evreii sunt „maimuţe„, iar creştinii sunt „porci„!”

Apariţia unor astfel de ştiri şi scandaluri în media din ultima vreme devine o regulă şi trebuie să fie analizată prin prisma a două perspective.

1. Perspectiva discriminării negative invită la următoarea interpretare: într-o societate bazată pe principii democratice, s-a putut, vai! Permite înfiinţarea şi funcţionarea de şcoli în care elevii sunt educaţi să dispreţuiască majoritatea ce i-a primit cu braţele deschise pe teritoriul său.

2. Perspectiva discriminării pozitive, însă, conduce la o altă interpretare: valorile democraţiei sunt atât de largi, încât într-o societate deschisă cetăţenii recent asimilaţi pot beneficia, iată! De şcoli în care pot fi educaţi să devină chiar cetăţeni anti-sistemul gazdă.

Între aceşti poli se manifestă mai toate disputele din ultimul timp, cele care tind să reformuleze limitele democraţiei, ale visului american, ale visului european, cât şi necesitatea supravegherii punctelor slabe, în contextul mişcărilor anti-radicale, anti-fundamentaliste şi a războiului anti-terorist.

Paul Virilio, cu a sa tentativă de a duce mai departe, la rece, perspectiva pesimistă oferită de teoriile lui MacLuhan, ar citi o ştire ca cea despre profesorul Colin Cook într-o cheie mult mai puţin pragmatică decât mine, definind-o ca pe unul din miile de fenomene ce antrenează colosul democratic multicultural şi globalizant către accidentul final, prin adăugarea imploziei conflictelor identitare şi religioase la explozia tehnicilor de manipulare media şi de booom nuclear.

Eu ştiu bine că evreii nu sunt maimuţe, cum nici noi, creştinii, nu suntem porci. Dar oare se îndoieşte vreun adult normopsihic de acest lucru? Asumându-mi şi constrângerea interioară a adevăratei libertăţi, nici nu mi-aş permite vreodată să folosesc în public astfel de sintagme calomniatoare. Nu suntem decât colecţii de identităţi culturale diverse.

Dacă l-aş întâlni, însă, pe profesorul Colin Cook, l-aş întreba de ce a acceptat să lucreze optsprezece ani într-o şcoală unde se încalcă cele mai elementare drepturi, şi unde elevii sunt educaţi în spiritul abuzurilor şi discriminării? De ce abia în momentul în care a fost concediat a început să facă presei dezvăluirile citate mai sus? Nu cumva tăcerea sa anterioară s-a bazat pe un salariu extrem de motivant, ce i-a anihilat conştiinţa profesională şi pe cea cetăţenească, anesteziindu-i şi conştiinţa profilaxiei mecanismelor ce implementează amorsarea discriminării şi totalitarsimelor? Şi atunci, în cazul în care povestea lui ar fi adevărată, este evident faptul că şi vina sa personală ar fi cu mult mai mare, pentru că el a participat aşadar timp de optsprezece ani la educarea şi livrarea pe piaţa engleză (o democraţie de care profită din plin şi cetăţenii musulmani) a unor tineri educaţi în spiritul rasismului şi al fundamentalismului musulman (valabil şi în cazurile oricăror ideologii extremiste, fie ele musulmane sau nu, şi care nu sunt valori europene recunoscute sau acceptate, tocmai din cauza spiritului lor fundamentalist, totalitar, rasist). Prin urmare, unii cetăţenii rezultaţi din astfel de şcoli-fabrici de creat identitate culturală sunt, de fapt, deşi englezi cu acte, şi nişte veritabili anti-englezi. Iar acest caz se poate cita şi pentru diverse alte state europene. Fenomenul a început să reprezinte peste tot una din limitele democraţiei.

Chestiunea este, aşadar, foarte complexă. A fi antisemit şi chiar anticreştin a devenit pentru mulţi cetăţeni europeni de astăzi o strategie de a focusa din nou ura şi agresivitatea, ca mijloace de camuflare a unor interese mult mai perfide. Iar acest trend este dezvoltat în mod subtil de către cercuri politice care ţin de neofascismul stângilor şi dreptelor europene reunite între ele dar reunite şi cu fascismul islamic, şi, mai mult, unificate chiar în Europa, care este o civilizaţie obosită, de origine iudeo-creştină şi greco-latină. Cumva, Europa se stinge.

Ei bine, a contribui sau a fi martor, ca dascăl englez, sau ca dascăl european, la formarea de caractere şi de identităţi anti-europene chiar în Anglia sau în ţările europene, a devenit certamente o formă de abuz periculos. Englezii de rând pot înţelege acum de ce bombele pot fi puse în metroul propriei capitale chiar de către cetăţenii englezi aflaţi la a doua generaţie educată în Anglia în spiritul Coranului versus maimuţele şi porcii.

Când am înfiinţat la Biblioteca Bucovinei un Centru de Educaţie Antidiscriminare ca organism al societăţii civile, am avut în vedere lecţia simplă a respectului faţă de ceilalţi pe care trebuie să o predăm generaţiilor ce vin în istorie, inocente Ba, poate că şi celor ce ies din istorie, tot cu apucături extremiste, cu discurs de macho ideologici, cu convingeri bolşevice sau naziste încă puternice, încă irepresibile.

A trăi în spiritul democraţiei înseamnă să vrei să construieşti o lume pe care tot tu o proiectezi şi o creezi prin elementele valorilor occidentale. Imaginaţia e mai importantă decât cunoaşterea, îmi repetă Einstein din fotografia păstrată de pe vremea studenţiei. Trecând prin încercări excepţionale şi rămânând echilibraţi. Donald Trump numea aceasta o „suavitate în mijlocul adversităţilor”.

Cel ce priveşte mai curând în inimă decât în vis. De dulce, de amar…

Tocmai mă pregăteam să încep un nou serial, intitulat Dinastii de Tranziţie. Cauza? Nu numai ţarii şi împăraţii vecini sau exotici se bucură de puteri nelimitate asupra supuşilor lor, lăsându-şi mai departe puterea discreţionară ca moştenire progeniturilor. Mascată sau la vedere, desfăşurându-se însă pe bani publici, această perversiune egolatră este o boală ce a lovit şi încă loveşte leaderii români, de la cei micuţi locali şi până la cei din Cupolă. Evident, maladia îşi are rădăcini în valurile otomane, asiatice, ruse migratoare, fanariote, comunistoide, precum şi în recentele ideologii extremiste şi totalitare ale secolului XX, ce au spălat, toate, succesiv sau în paralel, cu râvnă, de-a lungul secolelor, plaja unui popor lipsit de scutul de apărare dat de o civilizaţie fortificată.

Prin urmare, deşi recentele eseuri despre dinastii şi despre tirani locali de tranziţie îmi dădeau ghes, iată că mi se întâmplă ceva mai puţin obişnuit: am primit, ca pe o madlenă din opera lui Proust, cartea de reţete culinare aparţinând doamnei Dina Rolling, „Poftă bună”, apărută la Editura Isro-Press, Haifa, 2006. Elanul polemic mi s-a evaporat, ca şi îndârjirea etică, pentru câteva zile, de dragul câtorva feluri de mâncare ce urcă din trecut, din copilărie, de pe vremea când mergeam la şcoală cu Amada Rimer sau cu Frida Moscovici, iar în pauze mâncam împreună, pe aceeaşi bancă, felurile gătite de mamele noastre, evreice şi românce.

Cel ce priveşte mai curând în inimă decât în vise, spunea Carl Jung, se va trezi. M-am trezit cu acest dor de gusturile care ne fac viaţa simplă şi bună.

Aici voi deschide o paranteză. A fi femeie presupune a avea multe avantaje, contrar restricţiilor practicate în societatea românească actuală (care este mai ales una de macho misogini): aşadar, unul din avantajele vieţii de femeie este şi acela de a oferi celor din jurul tău nu numai înţelepciune, intuiţie şi frumuseţe, dar şi laptele şi grija maternă, pâinea, identitatea culturală originară, sarea, gusutl, bucuria şi fructele vieţii. Este specialitatea femeilor de a hrăni umanitatea şi cu bucate sănătoase, dar şi cu mierea privirilor pline de iubire, ceea ce reprezintă forma cea mai spirituală de comunicare. Să nu uităm că întreaga istorie a artei iudeo-creştine a celebrat privirea feminină ca fiind adevărata punte şi scară de argint către Dumnezeu. Radiaţia iubirii: privirea Măicuţei, privirea Fecioarei, care este evreica nemuritoare ce luminează icoanele din casele tuturor creştinilor.

Cartea de bucate la care fac referire a fost editată în memoria mamei sale Dina Rolling de către Uzia Galil, care trăieşte acum în Israel şi care a moştenit de la mama lui gustul şi dorul bucatelor din România, pe care le-a transmis cu mândrie şi copiilor: „Publicarea acestei cărţi constituie pentru mine un prilej emoţionant de a-mi reaminti copilăria şi viaţa frumoasă trăită împreună cu părinţii mei în România până la vârsta de 16 ani şi reunirea cu ei în Israel la Haifa, zece ani mai târziu, când mama mea a continuat să folosească reţete aduse din România. Chiar şi fiicele mele au beneficiat de gustul mâncărilor bunicii şi, câteodată, şi de mămăliguţa făcută de tatăl meu, bunicul lor.”

Răsfoind cu interes cartea, redescopăr şi retrăiesc amintiri din copilărie. Această lume de gusturi şi de arome a fost şi lumea mea, a bunicilor şi a străbunicilor. În jurul acestor bucate s-a trăit româneşte, evreieşte, nemţeşte, ucrainean, ungureşte, armeneşte, ruseşte., oamenii s-au bucurat împreună şi au comunicat. Iar oamenii obişnuiţi, se ştie, se hrănesc cu alimente – care atrag prieteni şi emoţii pozitive, precum şi răbdătoarea înţelegere a semenilor –, iară nu cu ideologii şi doctrine ce maschează doar dorinţa de putere şi mărire deşartă.

Aşadar, prăjituri, torturi, creme, salate, unele dulciuri specifice iddish, altele, moldoveneşti tradiţionale, sau din sud. Încă de la mama acasă, şi mie îmi place teribil Fisch-Filet, pentru realizarea căruia nu trebuie decât file de peşte, o ceapă, 2 linguri de untdelemn, câteva felii de roşii, puţină zeamă de lămâie, piper şi pătrunjel verde: „se căleşte puţin ceapa, se adaugă şi câteva felii de roşii, apoi deasupra se adaugă şi fileul de peşte (anterior spălat cu apă şi uscat), apoi peste el se adaugă zeamă de lămâie. Peştele trebuie să fie încă îngheţat când se pune înăuntru. Se condimentează. Se acoperă, nu se adaugă deloc apă şi se lasă să fiarbă la foc mic (eventual pe un azbest) vreo 20 de minute. Înainte să fie gata se pune mult pătrunjel verde tăiat mărunt”. Parcă văd şi acum platoul de sticlă, gata de a fi „atacat”.

Tot din volumul „Poftă bună”, mi-am reamintit de Crema pentru Cremeschnitte, foarte la modă, cândva, şi în Bucovina. Cu 4 gălbenuşuri, 1 pahar de zahăr, 4 plicuri de zahăr vanilat, 4 linguri de făină, 3/4 litri de lapte şi 150 gr. unt se putea prepara o minune în fiecare familie de altădată, când produsele de supermarket şi de patiserie industrială nu erau încă în vogă: „întâi se freacă bine gălbenuşurile cu zahărul, se adaugă făina şi încet laptele. Toate se amestecă bine, să nu aibă cocoloaşe. Se pune totul la foc mic şi se învârteşte cu lingura tot timpul până se îngroaşă puddingul. Când se ia de pe foc, se freacă toată compoziţia laolaltă cu untul”, descrie doamna Dina Rolling. Îmi imaginez câte Shabaturi şi duminici româneşti sau israeliene a îndulcit pentru familie, prieteni şi rude, autoarea – mamă şi soţie clasică; în prefaţa cărţii, cunoscuta scriitoare Luiza Carol reaminteşte că aceste „cărţi de bucate şi-au câştigat demult statutul pe deplin meritat de evenimente de cultură. Ceea ce face însă deosebită cartea Dinei Rolling este caracterul ei de document istoric şi uman”.

Mă mai gândesc, aşadar, dacă merită să părăsesc aşa de repede bunul simţ şi gustul bun adus de reţetele Dinei Rolling.

E timpul să mă îndulcesc cu nişte prăjituri. De data asta, evreieşti. Altădată, italiene sau nemţeşti. Să meditez la condiţia de a fi pur şi simplu, uman şi normal, de a trăi clipa, nu de a o privi şi judeca.

Oricum, Dinastiile de Tranziţie şi analizele mele politice vor mai rămâne încă pentru multe decenii atât subiecte fierbinţi de presă, cât şi teme politice sau de DNA, pentru că noi trăim totuşi într-o realitate macabră prelungită şi într-o societate în care dreptul la o viaţă întâmplătoare şi politic atroce concurează mereu libertatea de a muri lipsit de demnitate.

Îndârjirea care sparge clişeele ratării. Deasupra forţei şi a inteligenţei. A avea un vis.

În ultima vreme, la câteva manifestări culturale la care am participat (pe unele organizându-le) – al căror caracter din ce în ce mai european e incontestabil – am avut ocazia să revizitez câteva tipuri de opinii privind iudaismul şi românismul din Bucovina, din Moldova, din România.

Tensiunile şi sensibilitatea faţă de subiect sunt mai subtile decât altădată, însă mai interiorizate şi nu atât de politizate, ceea ce mi se pare că reprezintă un indice de progres al barometrului nostru public.

Istoricii români, cu argumentele ştiute şi cu documentele pe masă, reamintesc cu oarecare năduf despre politicile din alte secole, detestate azi pentru „eficienţa” orientărilor ce au cultivat tendinţa de rămânere în ruralitate a Bucovinei şi a bucovinenilor. În tot acest timp, unele grupuri etnice ce au colonizat acest teritoriu au clădit în Bucovina civilizaţie urbană datorită înseşi elementelor civilizaţiei lor, venite în completarea civilizaţiei româneşti.

Mi se pare contraproductivă atitudinea de a rămâne cantonaţi numai în acest palier constatativ, explicativ şi contemplativ al istoriei trecutului. Ea nu poate creea decât adâncire şi amploare, rafinare şi resuscitare resentimentelor, rescriind şi pentru prezent sau viitor un model de comportament intolerant faţă de identitatea celui de lângă noi, reiterând între indivizi o vindicativitate nejustificată şi nesincronizată cu timpul prezent. Iar dacă în trecut au existat tensiuni punctuale – astăzi rezolvate – între români şi evrei, germani, ucraineni etc., să admitem că acestea nu se mai justifică în prezent, când celor 18 minorităţi etnice din Bucovina li se adaugă rapid şi altele, noi şi surprinzătoare, ca cea chineză, cele musulmane, cele franceze, belgiene, irlandeze s.a.

Poate că mai important ar fi ca elitele culturale româneşti să abandoneze politicile inutil energofage, să lase cearta şi irosirea, să se aştearnă pe lucrul ziditor, în cadrul consolidat politic al multiculturalităţii şi diversităţii. Orice renaştere îşi obligă cetăţenii să se implice, atunci când sunt conştienţi de importanţa dialogului şi a acţiunii.

În ultimele două decade ale ceauşismului, când naţionalismul românesc îşi atinsese culmea, straturile de „elite româneşti” de partid, au deţinut controlul asupra întregului mecanism politic, instituţional, economic şi cultural al societăţii româneşti; puterile nelimitate ale ceauşismului au coincis şi cu atingerea unui vârf în ceea ce priveşte demagogia (statală şi partinică), lenea colectivă (cultivată ca instrument de consolidare a societăţii socialiste multilateral dezvoltate), anomia şi deprofesionalizarea generalizată a societăţii, pe măsură ce opera de construire ideologică a imbecilului „om de tip nou” (prototip de demenţă totalitară abolută) îşi atinsese, la rândul ei, o culme fără precedent. Cum emanaţii ce au preluat puterea şi conducerea în România în decembrie 89 au fost, prin predarea de ştafetă făcută fără lustraţie, oameni care s-au maturizat în acelaşi climat „românesc pur sânge” dar deturnat de la valoarea sa culturală etnică benignă înspre una ideologică rasială, aceştia nu au mai reuşit în timp util nici să-şi redefinească identitatea socială în limitele juridice ale normodemocraţiei, nici să achiziţioneze un mecanism de gândire mai suplu şi un sistem deschis, soft, de relaţionare cu celelalte culturi.

Putem observa cum, la vârf, falsele elite actuale, definite îndeobşte prin selecţie politică şi oligarhică, şi nu prin competenţă profesională, fiind aproape la fel de rupte de realitate ca şi predecesorii lor ceauşişti, perpetuează condamnarea României la o precaritate definită de lipsa de competenţă şi de absenţa deontologiei liderilor. Sunt multe „elite” ce creează în ţară o atmosferă irespirabilă, o dictatură media condusă de procesomani care au şters definitiv din memoria publică ideea de dialog şi de limbaj civilizat. Accelerarea degradării e maximă, căci în tot acest timp, mulţi români fug efectiv de acasă, dintr-o lume ce pare condusă de nebuni cverulenţi. O bună parte a populaţiei moare nejustificat de foame şi de boli, într-o manieră de neexplicat nici de către liberalismul cel mai blând, cum nici de socialismul cel mai cosmetic, iar în tot acest timp o mână de privilegiaţi oligarhici se duelează pentru avantaje, deţinând în acelaşi timp un monopol economic şi de putere care foarte greu ar putea fi justificabil printr-o logică de principii şi de legislaţie a statului de drept. Aceasta este menajeria publică naţională actuală din care nu avem cum scăpa decât prin proiectul de viaţă al fiecăruia, conjugat cu al vecinului, întreprinzător şi el, şi aşa mai departe. Un neocomunism oligarhic de inspiraţie rusă induce de fapt cel mai ultraliberal sistem românesc cu putinţă: fiecare face ce poate, la limita legii sau mult peste ea, şi cu toţii sunt la discreţia unei clase politice antiromâneşti, lipsită de patriotism sau de responsabilitate.

Trebuie să rămânem cu picioarele pe pământ măcar noi, oamenii care scriem istoria numai cu vieţile noastre, neînsemnate şi dispreţuite de tirani, dar care sunt însă adevăratele cărămizi ale civilizaţiei. Oamenii reali nu sunt oamenii de tribună, identificabili adesea numai printr-un discurs electoral, ci aceia care opun realităţii un proiect pragmatic pe care îl susţin zilnic prin muncă şi tenacitate, dar şi într-un anonimat prietenos. În fond, îndârjirea – mai mult decât forţa şi inteligenţa – spunea şi Winston Churchill, eliberează potenţialul omenesc de orice zăgaz. Istoria unei comunităţi este, de fapt, istoria fiecăruia dintre anonimii ce au dat culoare unei epoci şi unui peisaj social comunitar.

România este deja o colonie în satul global, dar o colonie unde a început să se înregistreze totuşi o creştere economică însemnată. Ea are nevoie de elite culturale şi profesionale competente, curajoase, care respectă munca şi implicarea. Energia societăţii actuale nu se va mai canaliza de acum înainte către eforturile de aderare la Uniunea Europeană (scop deja atins), ci către dezvoltarea internă, instituţională, economică, democratică. Copiii noştri au nevoie de şcoli bune şi de optimism. Ei trebuie să înveţe să acceseze fonduri europene, să nu aibă complexe faţă de nimeni, să aibă curajul să proiecteze lumi şi să le construiască, să aibă curajul să lucreze dedicat şi competent cu parteneri din ţară şi din lume, să poată să-şi asume onorabil viitorul.

Există soluţii împotriva crizelor publice identitare susceptibile să atragă dezvoltări extremiste. Aceste soluţii sunt întotdeauna ancorate în elementele de progres şi de calitate a vieţii. Dar una dintre aceste soluţii, mai ales, este aceea de a avea un vis pentru care să mergi până la capăt.

Imaginaţi-vă lumea romanescă de mâine, în care salariul minim pe economie ar fi măcar de 1000 Eur. Casa, locuinţa, confortabilă şi curată, bine pusă la punct. Familia, asigurată. Şcoli bune, profesori competenţi, taxe rezonabile. Copiii, sub protecţia familiei şi a efortului propriu de a se civiliza. Oraşul, cu multe parcuri. Bibliotecile, aduse la zi. Muzee. Expoziţii. Teatre. Ambient arhitectonic agreabil. Aer curat. Industrie nepoluantă. Localităţi rurale prospere. Ferme şi mici întreprinderi productive şi competitive. Oameni mai sănătoşi. Biologic bogaţi. Speranţă de viaţă sporită. Pace socială. Străzi largi. Şoferi politicoşi. Oameni civilizaţi, manieraţi, empatici. Zâmbind. Şomajul, reglementat ca fenomen pasager, cu soluţii previzibile. Tehnologie, care pretinde individului să înveţe mereu. Cultură în expansiune.

Este România mea de mâine. Adică cea de peste cel mult 10 ani.

Cine mă împiedică să creez şi să muncesc pentru acest vis al meu? În nici un caz chinezul, evreul, arabul sau rusul de lângă mine. Acel tip de optică şovină, rasistă, bazată pe proiecţia ideologică discriminativă şi pe excluziuni, aparţine lumilor sărace şi fără speranţă. România nu mai este o astfel de lume. Sau nu ar mai trebui lăsată să fie.