Antologie

La vorbele lui Baddredin, Sett El-Hosn fu cuprinsă de o bucurie până peste poate; începu a zâmbi cu gingăşie şi a râde şi mai gingaş; pe urmă, deodată, nemaiputând să se stăpânească:

— PeAllah! Iubitule! Ia-mă! Ia-mă! Ia-mă! Strânge-mă! Pi-roneşte-mă în poala ta!

Şi, cum Sett El-Hosn îşi scosese hainele cele de pe dedesubt, se vădi a fi cu totul goală pe sub rochie, încât, rostind vorbele acelea „Pironeşte-mă în poala ta!” îşi sumese lesne rochia până la înălţimea pârdalnicei şi îşi dezveli astfel în toată strălucirea lor picioarele şi durduleţul cel de iasomie. La priveliştea aceea, şi la vederea nurilor acelui trup de hurie, Baddredin simţi cum dorinţa îi dă ocol prin trup şi-i trezeşte pruncul cel adormit! Şi pe dată se ridică zorit, se dezbrăcă şi se descotorosi de şalvarii cei largi şi plini de creţuri fără de număr; scoase punga în care se aflau cei o mie de dinari, pe care i-o dăduse evreul din Bassra, şi o puse pe divan, deasupra şalvarilor; pe urmă îşi scoase turbanul cel frumos şi îl puse pe un scaun, şi îşi acoperi capul cu o cealma de noapte uşoară, care fusese rânduită acolo pentru cocoşat; şi nu mai rămase îmbrăcat decât cu cămaşa cea subţire făcută din mătase de la Mossul chindisită cu zamfir, şi cu izmenele-i cele largi de mătase albastră, legate la brâu cu un brăcinar cu ciucuri de aur.

Baddredin desfăcu brăcinarele şi se năpusti la Sett El-Hosn, care îi întindea toată făptura ei; şi se înlănţuiră; şi Baddredin o săltă pe Sett El-Hosn şi se prăbuşi asupră-i; şi atunci aţinti ber-becele-i, şi gata întru totul, spre cetate, şi împinse acel berbece voinic afundându-l în spărtură; şi pe dată spărtura se rupse. Iar Baddredin nu mai putea de bucurie pricepând că mărgăritarul fusese nestrăpuns, şi că nici un alt berbece înaintea celui al său nu-l străpunsese, şi nici baremi nu-l atinsese cu vârful nasului! Şi se încredinţa de asemenea că acel durduleţ al binecuvântării nu mai fusese vreodată împovărat de năpasta vreunui călăreţ!

Încât, voios până peste poate, îi răpi fecioria şi se desfată în deplina lui voie cu gustul acelei tinereţi. Şi, cui pe cui, berbecele bătu de cincisprezece ori la rând, intrând şi ieşind, fără curmare; şi nu se simţi cât de cât rău.

Încât, în ceasul acela, fără nici o îndoială, Sett El-Hosn purcese grea, precum vei vedea în cele ce urmează, o, emire al drept-credincioşilor.

Cum Baddredin isprăvea de împlântat cel de al cincisprezecelea ic, îşi zise: Pesemne este destul, deocamdată. Şi atunci se întinse alături de Sett El-Hosn, îi puse binişor mâna sub cap, iar Sett El-Hosn îl împreună şi ea cu braţele; şi amândoi se înlănţuiră strâns.

MONTESQUIEU (1689-l755)

SCRISORI PERSANE

(fragment)

(Traducere de IULIA BODNARI)

Charles Louis de Secondat, baron de la Brede şi de Montesquieu, unanim recunoscut drept părintele legislaţiilor democratice, a fost deopotrivă atras de rigoare şi de frivolitate. Aşa se face că seriosul autor al tratatului Despre spiritul'legilor (M'48) a găsit resurse şi pentru a elabora esenţiale teorii de guvernare, şi pentru literatură cu iz exotic şi intrigi de serai, cum sunt Scrisorile persane. Publicată anonim în 1721, cartea a generat o modă care a prins tot Parisul. Au început să apară tot felul de replici calchiate după formula lui Montesquieu, care se dovedise câştigătoare la publicul avid după picanterii exotice şi ironii acide la mersul împiedicat al lucrurilor în propria ţară. După libertăţile de licenţă pe care şi le-a luat în scrisori Scrisori, filosoful dedulcit la uşurătatea poveştilor fără perdea a recidivat cu un nou roman, Le Temple de Cnide (1725), „apocalipsă a galanteriei”, cum a fost descris în epocă.

Cu toate că Spiritul legilor, în care teoretizează principiul separării puterilor în stat, e considerată opera de greutate majoră, contribuţia lui Montesquieu pe terenul rezervat creatorilor de ficţiuni nu e deloc neglijabilă. Mai mult, umorul şi degajarea rar întâlnite printre cei care au călcat pragul Academiei Franceze îi servesc şi când ticluieşte aforisme, şi când compune scene de alcov cu recuzită şi apucături levantine. Curiozitatea şi interesul pentru tot ceea ce-i era străin l-au mânat în şirul de călătorii la care s-a încumetat chiar în anul în care a fost ales membru al Academiei Franceze, 1728. În vizită în Anglia, unde a rămas pentru doi ani, Montesquieu i-a cunoscut pe Swift şi Alexander Pope, gânditori cu care împărtăşea claritatea argumentelor şi ascuţimea replicii. Nici titlul de membru al Academiei şi nici trecerea pe care filosoful o avea printre cele mai strălucite minţi ale Occidentului nu au intimidat prelaţii Bisericii Catolice să-i pună la index multe dintre scrieri, inclusiv Spiritul legilor, carte care i-a influenţat decisiv pe părinţii Constituţiei SUA. Anglia i-a adus, în schimb, justa recunoaştere, invitân-du-l să se alăture membrilor din Royal Academy.

Scrisorile persane au drept pretext o călătorie în care se însoţesc Usbek şi Rica, buni tovarăşi care părăsesc Persia şi lasă în urmă cinci soţii, un serai cu intrigi, eunuci şi rivalităţi. Scenele pentru care Montesquieu a fost apostrofat de moralişti şi copiat apoi de epigoni sunt gradate de o privire pricepută şi să dezvăluie, şi să insinueze.

SCRISOAREA IX CĂPETENIA EUNUCILOR CĂTRE IBBI.

La Erzeron.

Tu îţi urmezi vechiul stăpân în călătoriile lui; parcurgi ţinuturi şi împărăţii; necazurile nu te pot afecta; fiecare clipă îţi descoperă lucruri noi; tot ce vezi te bucură, şi timpul trece fără să-ţi dai seama.

Nu acelaşi lucru se întâmplă cu mine, care, închis într-o temniţă îngrozitoare, sunt mereu înconjurat de aceleaşi obiecte şi devorat de aceleaşi necazuri. De cincizeci de ani gem copieşit de povara grijilor şi neliniştilor; într-o viaţă întreagă de om, nu pot să spun că am avut o zi senină, sau un moment liniştit.

Atunci când primul meu stăpân a făcut crudul plan de a-mi încredinţa soţiile sale şi m-a obligat, prin făgăduieli însoţite de mii de ameninţări, să mă despart pentru totdeauna de mine însumi, obosit de a sluji în locurile cele mai groaznice, am hotărât să-mi sacrific pasiunile în schimbul liniştii şi bogăţiei. Nefericitul de mine! Sufletul meu îngrijorat mă făcea să văd despăgubirile, şi nu pierderea; speram că voi fi eliberat de chinurile iubirii prin neputinţa de a le satisface. Vai! Au stins în mine efectul pasiunilor, nu şi cauza; şi, departe de a mă simţi mai uşurat, m-am trezit înconjurat de obiecte care mă chinuiau fără încetare. Am intrat în serai, şi acolo totul mă făcea să regret ce pierdusem; eram înfierbântat la fiecare pas; mii de farmece fireşti păreau să se descopere vederii mele doar pentru a mă chinui; ca o cuhne a nenorocirii, aveam mereu în faţa ochilor un bărbat fericit, în timpurile acestea de tulburare, nu am condus niciodată o femeie în patul stăpânului meu şi nu am dezbrăcat-o niciodată fără să mă întorc în odaia mea cuprins de furie, cu inima cufundată într-o deznădejde de moarte.

Iată cum mi-am petrecut nefericita tinereţe: nu mă aveam decât pe mine drept confident. Cuprins de apăsare şi necazuri, trebuia să mă stăpânesc; şi femeile pe care eram ispitit să le privesc cu ochi atât de iubitori, trebuiau înfruntate cu priviri aspre; aş fi fostjpierdut dacă m-ar fi citit; ce avantaj ar fi avut asupra mea!

Îmi amintesc că într-o zi, când ajutam o femeie să facă baie, m-am simţit atât de înfierbântat, că mi-am pierdut în întregime judecata, şi am îndrăznit să pun mâna într-un loc neîngăduit. Am crezut, în primul moment, că aceea era ultima mea zi. Am fost totuşi destul de norocos ca să scap de chinurile morţii; dar frumuseţea care mi-a văzut slăbiciunea şi-a vândut foarte scump tăcerea; mi-am pierdut cu totul autoritatea asupra ei, şi ea m-a obligat după aceea la compromisuri care m-au expus de mii de ori la pierderea vieţii.

În cele din urmă, focul tinereţii a trecut; sunt bătrân, şi mă aflu, în privinţa aceasta, la adăpost de orice; privesc femeile cu indiferenţă, şi le întorc tot dispreţul şi toate chinurile pe care m-au făcut să le sufăr, îmi amintesc întotdeauna că m-am născut ca să le comand, şi mi se pare că redevin bărbat în ocaziile în care le poruncesc. Le urăsc de când le privesc cu sânge rece, şi de când raţiunea îmi îngăduie să le văd toate slăbiciunile. Deşi le păzesc pentru altul, plăcerea de a mă face ascultat îmi dă o bucurie tainică; când le lipsesc de toată libertatea, mi se pare că o fac pentru mine, şi că am parte întotdeauna de o satisfacţie indirectă; mă simt în serai ca într-un mic imperiu, şi ambiţia mea, singura pasiune care mi-a rămas, este satisfăcută într-o oarecare măsură. Văd cu plăcere că totul trece prin mâna mea, şi că sunt necesar în orice clipă; mă cufund de bună-voie în ura tuturor acestor femei, care mă întăreşte în datoria mea. Astfel, nu au de-a face cu un neputincios: mă văd întotdeauna deasupra celor mai nevinovate planuri ale lor, mă aşez întotdeauna în faţa lor ca o barieră de netrecut; ele fac planuri, şi eu le opresc dintr-odată: mă înarmez cu refuzuri, mă înfăşor în scrupule; am întotdeauna pe buze datoria, virtutea, sfiala, modestia. Le aduc la disperare vorbindu-le mereu despre slăbiciunea tagmei lor, şi despre autoritatea stăpânului; mă plâng apoi că sunt obligat să fiu atât de sever, şi mă prefac că nu am altă motivaţie decât propriul lor interes, şi un mare devotament faţă de ele.

Nu vreau să spun că nu am şi eu, la rândul meu, nenumărate neplăceri, şi că femeile acestea răzbunătoare nu încearcă în fiecare zi să-mi vândă scump ceea ce le dau; plata lor este teribilă. Există între noi un flux şi un reflux de stăpânire şi supunere: ele mă fac întotdeauna să îndeplinesc muncile cele mai umilitoare; îmi arată un dispreţ de negrăit; şi, fără să ţină cont de bătrâneţea mea, mă trezesc de zece ori pe noapte pentru cel mai neînsemnat fleac; sunt copieşit fără încetare de ordine, de porunci, de slujbe, de capricii; mi se pare că se înlocuiesc una pe alta ca să mă dreseze, şi fanteziile lor nu mai au capăt. Uneori le face plăcere să-mi dubleze grijile; îmi fac false mărturisiri; o dată vin să-mi spună că a apărut un tânăr în dosul zidurilor, altădată că au auzit un zgomot, sau că trebuie să duc o scrisoare; toate acestea mă tulbură, şi ele râd de tulburarea mea; sunt încântate să vadă că mă chinuiesc singur. Altădată mă leagă de uşile lor, şi mă fac să stau acolo zi şi noapte. Ştiu foarte bine să simuleze boli, ieşinuri, spaime; nu duc lipsă de pretexte ca să mă aducă unde vor ele. Am nevoie, în ocaziile acestea, de o ascultare oarbă, şi de o bunăvoinţă fără margini: un refuz în gura unuia ca mine ar însemna ceva nemaiauzit; dacă aş şovăi în ascultarea mea, ar avea dreptul să mă pedepsească. Mi-ar place mai mult să-mi pierd viaţa, dragul meu Ibbi, decât să mă cobor la o asemenea umilinţă.

Şi încă nu e totul: nu sunt niciodată sigur că mă bucur de favoarea stăpânului meu; am atâtea vrăjmaşe la curtea sa, care nu se gândesc decât la pierderea mea: ele au sferturi de oră în care eu nu sunt ascultat deloc, sferturi de oră în care nu li se refuză nimic, sferturi de oră în care eu nu am niciodată dreptate. Duc în patul stăpânului meu femei înfuriate: crezi că ele lucrează spre binele meu, şi că eu sunt mai puternic? Am toate motivele să mă tem de lacrimile lor, de suspinele lor, de îmbrăţişările lor şi chiar de plăcerile lor: ele sunt pe terenul biruinţei; farmecele lor sunt teribile: serviciile prezente şterg într-o clipă toate serviciile mele trecute, şi nimic nu poate să mă scape de un stăpân care nu mai este el însuşi.

De câte ori nu mi s-a întâmplat să mă culc încărcat de favoruri, şi să mă trezesc în dizgraţie! În ziua în care am fost alergat cu biciul într-un mod atât de nedemn în jurul seraiului, ce făcusem? Am lăsat o femeie în braţele stăpânului meu; când a văzut că el s-a aprins, a început să verse un şuvoi de lacrimi; s-a plâns, şi şi-a mânuit atât de bine plângerile, că au crescut pe măsură ce se năştea dragostea lui. Cum m-aş fi putut apăra într-un moment atât de critic? Am fost pierdut atunci când mă aşteptam cel mai puţin; am fost victima unui târg amoros, şi al unui tratat încheiat cu suspine. Ce fericit eşti tu! Grijile tale se mărginesc la persoana lui Usbek. Ţi-e uşor să-i faci pe plac, şi să te menţii în graţiile sale până la sfârşitul zilelor tale. Seraiul din Ispahan, ultima zi a lunii Şafar, 1711.

JOHN CLELAND (1709-l789)

FANNY HILL

(fragment)

(Traducere de DANA COVĂCEANU)

John Cleland este responsabil de paternitatea primului roman erotic din literatura severului Albion, Fanny HUI, memoriile unei femei uşoare. Deşi e autorul unei vaste şi pestriţe opere, în care au intrat şi romane, şi piese de teatru, dar şi studii lingvistice şi medicale, aventurile neortodoxei Fanny Hill sunt cele care i-au asigurat posteritatea. Cleland a scris romanul între zidurile închisorii Fleet, unde fusese aruncat pentru datorii care depăşeau 800 de lire sterline. Imediat după publicare, în 1749, cartea a stârnit un previzibil scandal: editorul şi tipograful au fost arestaţi, iar autorul a scăpat doar pentru că s-a dezis de carte, căindu-se în faţa celor însărcinaţi să apere moravurile supuşilor regelui.

Chiar dacă a fost retras din librării, romanul a circulat în nenumărate ediţii piratate şi cum autorul pierduse controlul asupra propriului text, un anonim a completat antologia picanteriilor la care se dedulcise tânăra eroină a lui Cleland cu scene de sodomie. Un an mai târziu, acesta a oferit o versiune mai cuminte a romanului, din care eliminase scenele decoltate, fără să convingă însă oamenii legii, în afară de cartea care l-a adus în vizorul cenzorilor, dar şi al amatorilor de curiozităţi de budoar, John Cleland a mai scris alte două romane: Memoirs of a Coxcomb (1751), The Woman ofHonour (1768) şi un volum de povestiri, The Surprises of Love (1764). Toate au trecut neobservate în epocă, şi nu altă soartă au avut-o cele trei piese de teatru cu care a încercat să-şi atragă succesul în 1755: Titus Vespasian, o tragedie, şi comediile The Ladies Subscription şi Tombo-Chiqui or the America Savage.

Bun cunoscător al câtorva limbi străine şi animat de elanuri de etimo-log, Cleland a elaborat câteva tratate de lingvistică, ce trec azi, ca şi atunci, drept fanteziste şi cu totul nefrecventabile. Cu o convingere greu de domolit, autorul încerca să demonstreze că limbile celtice sunt nucleul din care s-au desprins toate celelalte. A cochetat şi cu medicina şi, la fel de convins de pertinenţa în această nouă sferă de cercetări, îl asigura pe bunul său prieten Boswel că ştie despre nervi mai multe decât orice medic din Anglia. A murit singur, fără să fi fost vreodată căsătorit, şi e înmormântat în cimitirul Bisericii Margaret din Londra. Existau zvonuri în cercurile pe care le frecventa că ar fi fost homosexual, înclinaţie prin care s-ar fi plasat din nou în afara normelor vremii.

Biografia lui abundă în exemple care să-l califice printre excentricii care au făcut literatură în Anglia. S-a născut în Kingston upon Thames, în comitatul Surrey, fiul unei familii prospere, care frecventa cele mai onorabile cercuri. A crescut la Londra, în acelaşi mediu select, şi s-a bucurat de prietenia lui Alexander Pope şi a altor scriitori şi artişti, în 1721 şi-a început studiile la Westminster School, dar după doi ani a fost eliminat, motivul fiind şi azi trecut sub tăcere. A intrat apoi în Compania Indiilor de Est şi din 1728 până în 1740 a trăit la Bombay.

Spre deosebire de Moli Flanders, uşuratica eroină a lui Defoe, sau de Pamela, personaj din aceeaşi familie inventat de Richardson, Fanny Hill nu se căieşte după ce cade în păcat. Aventurile ei, care încep la 15 ani, când e aruncată într-un bordel, adună căderi după căderi în tot atâtea păcate şi plăceri.

Scrisoarea întâi.

Doamnă, M-am aşezat să scriu pentru a vă aduce o dovadă de netăgăduit a faptului că pentru mine dorinţele dumneavoastră sunt ordine indispensabile. Oricât de lipsită de graţie ar fi sarcina mea, voi evoca acele etape scandaloase din viaţa mea, peste care am reuşit să trec cu bine cât eram încă în floarea tinereţii şi nu prea târziu pentru a mă putea folosi, în linişte şi pace de răgazul primit, pentru a cultiva o înţelegere, desigur nu una vrednică de dispreţ, înţelegere ce, chiar şi în mijlocul vârtejului de plăceri libertine în care am fost aruncată, mi-a deschis ochii mai degrabă asupra personajelor şi manierelor lui, iii decât asupra celor ce aparţin nefericitei mele profesii, care privesc orice gând sau reflecţie ca pe duşmanul lor, ţinându-le la distanţă, sau distrugându-le fără milă.

Detestând, ca toată lumea, introducerile lungi şi nenecesare, voi intra direct în subiect, şi nu voi mai folosi scuze pentru a vă pregăti să vedeţi partea desfrânată a vieţii mele, aşternută pe hârtie cu aceeaşi libertate cu care am trăit-o.

Adevărul! Adevărul gol şi complet, acesta este cuvântul; şi nici măcar nu voi încerca să cosmetizez acest adevăr, ci voi zugrăvi situaţiile exact aşa cum s-au întâmplat în realitate, indiferent că voi încălca acele legi ale decenţei ce niciodată nu au fost făcute pentru o intimidate fără rezerve precum a noastră; iar dumneavoastră aveţi prea multă minte, cunoaşteţi prea bine chiar Orginalele însele pentru a vă sfii în faţa Tablourilor evocate de mine. Bărbaţii măreţi, cei cu un bun gust desăvârşit, nu vor avea scrupule în a-şi decora camerele private cu nuduri, deşi, în conformitate cu prejudecăţile vulgare, ar putea să nu le considere decoraţiuni decente pentru a împodobi casa scării sau salonul.

Pornind de la această premiză, ce este şi suficientă, mă avânt în istoria mea personală. Numele meu de domnişoară a fost Frances Hill. M-am născut într-un mic sat de lângă Liverpool, în Lancashire, din părinţi foarte săraci, şi, după cum am crezut înainte, foarte cinstiţi.

Tatăl meu, care suferise o mutilare a membrelor din cauza căreia nu a putut să facă muncile mult mai grele de la ţară, a primit, făcând plase, un salariu nu prea mult îmbunătăţit de poziţia de profesoară a mamei mele, care ţinea câteva ore de şcoală, ziua, pentru fetele din vecinătate. Au avut mai mulţi copii, dar niciunul nu a trăit până la o anumită vârstă în afară de mine, care primisem de la natură o sănătate perfectă.

Până după vârsta de paisprezece ani, educaţia mea a fost una ce lăsa foarte mult de dorit; cititul, sau mai degrabă silabisitul, o mâz-găleală iligibilă şi puţin lucru de mână simplu şi comun compuneau tot sistemul; şi atunci, toată fundaţia mea privind virtutea nu a fost alta decât o totală ignoranţă a viciului, şi timiditatea sfioasă caracteristică genului nostru, din acea etapă delicată a vieţii când obiectele alarmează şi sperie mai mult prin noutatea lor dăcât prin orice altceva, însă, aceasta este o teamă adesea vindecată cu preţul inocenţei, atunci când o domnişoară, de diferite vârste, începe să privească bărbatul ca pe un prădător care o va devora.

Biata mea mamă şi-a împărţit complet timpul între elevii ei şi micile ei griji domestice, păstrând foarte puţin pentru instruirea mea, căci propria ei inocenţă o făcea oarbă în faţa a tot ce era rău, negândindu-se, nici măcar o clipă, să mă ferească pe mine de acest rău.

Intram în cel de-al paisprezecelea an al vieţii mele, când cel mai mare rău s-a abătut asupra mea prin pierderea dragilor şi iubitorilor mei părinţi, care au fost răpuşi de variolă la câteva zile unul de altul; tatăl meu murind primul, şi prin aceasta grăbind moartea mamei mele, astfel că acum rămăsesem o orfană nefericită şi fără prieteni (căci tatăl meu se stabilise în satul nostru din întâmplare, el fiind originar din Kentish). Acea boală crudă care s-a dovedit a le fi fatală mă cuprinsese şi pe mine, dar manifestându-se prin simptome uşoare, m-am aflat în afara pericolului şi nu mi-au rămas cicatrice, lucru a cărui valoare nu o cunoşteam atunci. Nu voi povesti aici durerea şi suferinţa normale pe care le-am simţit cu acea ocazie. După puţin timp însă, nechibzuinţa vârstei a spulberat, mult prea curând, toate gândurile mele referitoare la pierderea de neînlocuit pe care o suferisem, dar nimic nu a contribuit mai mult la a mă împăca cu această pierdere ca ideea ce-mi venise imediat în minte, de a merge la Londra, şi de a-mi căuta o slujbă, demersuri pentru care mi se promisese ajutor şi sprijin din partea unuei anume Esther Davis, o tânără femeie care venise să viziteze nişte prieteni, şi care, după o şedere de câteva zile, trebuia să se întoarcă la ea acasă.

Pentru că acum în sat nu mai aveam în viaţă pe nimeni care să fie interesat de ce se va întâmpla cu mine şi care să aibă obiecţii faţă de planul meu, şi cum femeia care avusese grijă de mine după moartea părinţilor mei chiar mă încuraja să îmi urmez planul, curând am luat hotărârea de a pleca în lumea largă, la Londra, pentru A-mi Căuta Norocul, o propoziţie care, întâmplător, mai mult a distrus decât a ajutat aventurile tinerilor sau tinerelor de la ţară.

Esther Davis m-a intrigat şi m-a impulsionat pentru a pleca împreună cu ea, trezindu-mi curiozitatea copilărească prin povestirile sale despre locurile frumoase ce puteau fi vizitate în Londra: Mormintele, Leii, Regele, Familia Regală, Piesele şi Operele frumoase, şi, pe scurt, toate distracţiile la care lua ea parte; ale căror detalii pur şi simplu mi-au sucit minţile.

Nu pot să nu îmi amintesc, fără să râd, admiraţia inocentă, fără urmă de invidie, cu care noi, fetele sărace, ale căror haine pentru mersul la biserică nu erau mai mult decât nişte cămăşi de noapte şi rochii din stofă, priveam rochiile din satin ale lui Esther, bonetele sale cu tiv de dantelă, panglicile stridente şi pantofii acoperiţi cu argint: toate lucruri ce noi ne imaginam că se găsesc peste tot în Londra, şi care îmi întăreau hotărârea de a încerca să am şi eu parte de ele.

Totuşi, ideea de a se afla în compania unei fete de la ţară, era neînsemnată, şi motivele care au determinat-o pe Esther să se ocupe de mine în timpul călătoriei spre oraş, au fost, după cum mi-a spus chiar ea, în stilul ei: „cum mai multe fecioare de la ţară şi-au asigurat lor şi rudelor lor o viaţă bună, pentru totdeauna: au reuşit asta păstrându-şi Virtutea, pe care apoi au dăruit-o stăpânilor lor, iar aceştia s-au căsătorit cu ele, şi au trăit fericite şi în lux, iar unele dintre ele, cumva, au ajuns chiar Ducese; norocul era totul, şi de ce nu aş putea şi eu să ajung ducesă, la fel ca oricare alta?”; astfel aveam încă un scop care mă motiva să încep această călătorie plină de promisiuni, şi să las în urma mea un loc ce, deşi era cel unde mă născusem, nu mai avea nimic ce aş fi putut regreta, şi ce devenise de nesuportat datorită aerului rece de milă cu care eram întâmpinată chiar şi în casa singurei prietene pe care o aveam acolo, şi de la care aveam cele mai mici aşteptări de a mă proteja şi de a avea grijă de mine. Totuşi, s-a purtat cinstit cu mine, căci a reuşit să transforme în bani puţinele lucruri care îmi rămăseseră după ce datoriile şi costul înmormântării au fost plătite, şi la plecarea mea mi-a înmânat întreaga mea avere; care a constat dintr-o garderobă foarte sărăcăcioasă, împachetată într-un cufăr portabil, şi opt guinee cu şaptesprezece şilingi de argint aranjaţi într-un săculeţ, ceea ce era o avere mai mare decât văzusem vreodată la un loc, şi care nu concepeam că s-ar putea termina; şi, într-ade-văr, eram atât de acaparată de bucuria de a mă vedea stăpâna unei sume atât de mari, încât nu am dat atenţie sfaturilor bune ce mi-au fost date o dată cu acei bani.

Apoi, fiind luate locuri la poştalionul de Londra pentru mine şi pentru Esther, am trecut printr-o scenă ireală de despărţiri, la care mi-au curs câteva lacrimi de bucurie şi tristeţe, şi tot pentru că nu este important, voi sări peste tot ce mi s-a întâmplat pe drum, cum ar fi privirea indecentă a vizitiului, schemele plănuite pentru mine de unii dintre pasageri, scheme ce au fost desfiinţate de vigilenţa peţitoarei mele Esther, care, pentru a fi corectă faţă de ea, a avut o grijă maternă pentru mine, dar în acelaşi timp m-a taxat pentru protecţia oferită punându-mă pe mine să plătesc toate cheltuielile de călătorie, lucru pe care l-am făcut cu multă veselie şi chiar m-am considerat datoare faţă de ea.

Într-adevăr, a avut foarte multă grijă să nu fim încărcate la preţ, să nu fim deranjate şi să ne descurcăm cât mai frugal posibil, căci nu era o fire cheltuitoare.