Arcul de triumf

— Treizeci şi şapte cu cinci.

— Bun. Se aplecă mai tare peste faţa transpirată. Îi simţea răsuflarea. Nu mai avea miros de eter. Era o răsuflare proaspătă ca cimbrul. Cimbrul. Îşi aduse aminte. O poiană în munţii Pădurea Neagră şi el târându se pe brânci, gâfâind sub soarele arzător, iar undeva, mai jos, strigătele celor care îl urmăreau — şi mirosul îmbătător de cimbru. E ciudat, cum uităm totul afară de mirosuri. Douăzeci de ani de acum încolo mirosul cimbrului avea să smulgă din colţurile prăfuite ale amintirii lui viziunea acelei zile de fugă prin Pădurea Neagră. Nu douăzeci de ani, se gândi el — ci douăspre­ze­ce zile.

Mergea prin oraşul încins, către hotel. Când ajunse, era ora trei. Urcă scările. Când deschise uşa zări un plic alb. Îl luă de jos. Îi era adresat lui, dar nu purta nici o marcă şi nici o ştampilă. Joan, îşi zise el, şi l deschise. Din el căzu un cec Era de la Durant. Ravic se uită la cifră cu indiferenţă. Apoi se mai uită o dată. Nu i venea să creadă. Nu erau obişnuitele două sute de franci, ci două mii. Probabil că bătrânul se speriase rău. Două mii de franci, de bunăvoie, de la Durant — aceasta era a opta minune a lumii.

Puse cecul în portofel şi aşeză un teanc de cărţi pe masa de lângă pat. Le cumpărase cu două zile în urmă, ca să aibă ce citi în caz de insomnie. Era ceva ciudat cu cărţile — simţea nevoia lor din ce în ce mai mult. Nu pu­t­ea înlocui orice, dar atingeau sfere pe care nimic altceva nu le putea atinge. În primii ani nu pusese mâna pe nici o carte; păreau lipsite de viaţă în comparaţie cu cele întâmplate. Acum însă deveniseră un zid; chiar dacă nu te apăra, puteai măcar să te reazimi de el. Nu erau de mare ajutor; dar te păzeau de disperarea cea de pe urmă, într un moment când timpul fu­gea înapoi, în întuneric. Era destul. Gândurile care au fost odată gândite sunt astăzi dispreţuite şi ridicole; dar fuseseră gândite şi aveau să rămână vii, şi asta era destul.

Înainte de a începe să citească, sună telefonul. Nu ridică receptorul. Îl lăsă să sune mult timp. După câteva minute încetă. Ravic ridică receptorul şi l întrebă pe portar cine telefonase.

— Nu şi a dat numele, declară omul. Ravic îl auzea cum mănâncă.

— Era o voce de femeie?

— Da.

— Cu accent străin?

— Asta nu ştiu. Omul continuă să mănânce.

Ravic sună la spitalul lui Veber. Nu i telefonase nimeni de acolo. Nici de la spitalul lui Durant. Chemă hotelul Lancaster. Telefonista îi spuse că nimeni de acolo nu ceruse numărul lui. Prin urmare fusese Joan. Probabil că telefonase de la Şeherezada.

Peste o oră telefonul sună din nou. Ravic puse cartea pe masă, se scu­­lă şi se duse la fereastră. Se sprijini cu coatele de pervaz şi aşteptă. Vântul uşor al nopţii îi aducea miros de crini. Refugiatul Wiesenhoff în­lo­cuise garoafele veştede de la fereastră, cu crini. Hotelul mirosea acum ca o capelă funerară sau ca o grădină de mănăstire în nopţile calde. Ravic nu ştia dacă Wiesenhoff făcuse schimbarea ca un act de pietate pentru bătrâ­nul Goldberg, sau numai pentru că crinii creşteau mai bine în lădiţe de lemn. Telefonul încetă să mai sune. "Poate că în noaptea asta am să dorm", se gândi el, şi se urcă în pat.

Joan veni în timp ce el dormea. Aprinse imediat lumina din tavan şi rămase în picioare în dreptul uşii. Ravic deschise ochii.

— Eşti singur? întrebă ea.

— Nu, stinge lampa şi pleacă.

Joan şovăi o clipă. Se duse apoi şi deschise uşa de la baie. — M ai păcălit, zâmbi ea.

— Du te dracului. Sunt obosit.

— Obosit? De ce?

— Sunt obosit. Adio.

Joan se apropie. — Acuma ai venit acasă. Ţi am telefonat din zece în zece minute.

Se uită la el. Ravic nu i spuse că minte. Îşi schimbase rochia. "S a culcat cu tipul celălalt, l a trimis acasă şi acuma a venit să mă surprindă şi să i arate Katei Hegstroem, pe care o credea aici, că sunt un peşte ordi­nar pe care l caută femeile noaptea şi pe care e mai bine să l eviţi", se gân­di el. Zâmbi fără să vrea. Din nefericire orice acţiune perfectă îi atrăgea ad­miraţia, chiar dacă acţiunea era îndreptată împotriva lui.

— De ce râzi? îl întrebă Joan înţepat.

— Râd, şi gata. Stinge lumina. Arăţi ca o stafie. Şi pleacă.

Ea nu i dădu atenţie.

— Cine era cocota cu care te am văzut?

Ravic se ridică pe jumătate.

— Ieşi afară, sau îţi arunc cu ceva în cap.

— Hm! Îl studie atent. — Va să zică aşa stau lucrurile! Aţi ajuns atât de departe...

Ravic întinse mâna să ia o ţigară.

— Nu fi ridicolă. Trăieşti cu altul şi vii aici să faci pe geloasa. Du te înapoi la artistul tău şi lasă mă n pace!

— Asta e cu totul altceva.

— Sigur că da.

— Sigur că e altceva! izbucni ea deodată. Nu sunt eu răspunzătoare. Nu mi aduce nici o fericire. S a întâmplat, nu ştiu cum...

— Totdeauna se întâmplă fără să ştie omul cum...

Joan îl privea ţintă.

— Tu — tu ai fost atât de sigur de tine tot timpul. Înnebunea omul când te vedea aşa de satisfăcut de tine! Nimic nu te putea face să ţi pierzi controlul! Îţi uram superioritatea! Cât o uram! Aveam nevoie de entuziasm! Aveam nevoie de cineva nebun după mine? Aveam nevoie de cineva care nu poate să trăiască fără mine! Tu poţi să trăieşti fără mine. Totdeauna ai putut! N ai avut nevoie de mine. N ai fost niciodată al meu, tot! Te am minţit când ţi am spus că s a întâmplat ce s a intâmplat, fiindcă ai fost plecat două luni! S ar fi în tâmplat aşa chiar dacă stăteai aici! Nu râde! Văd deosebirea, ştiu tot, ştiu că celălalt nu e inteligent şi nu e ca tine, dar mi se dă, nimic afară de mine nu are însemnătate pentru el, nu se gân­deş­te la nimic altceva decât la mine, de asta am eu nevoie!

Stătea în faţa patului, răsuflând din greu. Ravic întinse mâna după sticla de calvados.

— Atunci de ce ai venit încoace? întrebă el.

Ea nu răspunse imediat.

— Ştii de ce, spuse ea încet, de ce mă mai întrebi? Ravic umplu un pahar şi i l întinse.

— Nu vreau să beau, declară ea. Cine era femeia aceea?

— O pacientă. Ravic n avea de gând deloc să mintă. O doamnă foarte bolnavă.

— Nu i adevărat. Găseşte o minciună mai bună. Femeile bolnave stau la spital, nu în baruri de noapte.

Ravic puse paharul la loc. Adevărul pare adesea atât de neverosimil.

— Ăsta i adevărul, spuse el.

— O iubeşti?

— Ce te interesează pe tine?

— O iubeşti?

— În definitiv ce te interesează pe tine, Joan?

— Mă interesează! Atâta timp cât nu iubeşti pe altcineva. Şovăia.

— Adineaori i ai spus cocotă. Cum poate fi vorba de dragoste, atunci?

— Am spus numai aşa. Mi am dat seama imediat că nu este. De asta am şi spus. N aş fi venit încoace pentru o cocotă. O iubeşti?

— Stinge lumina şi pleacă.

Joan veni mai aproape. — Mi am închipuit. Am văzut.

— Du te dracului, spuse Ravic. Sunt obosit. Du te dracului cu com­ple­xul tău ieftin cu tot. Crezi că n a mai existat aşa ceva niciodată până a­cum — un bărbat pentru beţie, dragoste subită, carieră — şi celălalt, pe ca­re declari că l iubeşti mai profund şi în alt fel, ca un eden în pauze, în caz că dobitocului îi convine situaţia. Du te dracului; ai prea multe feluri de iubiri.

— Nu i adevărat, lucrurile nu sunt aşa cum le spui tu. E altfel. Nu i adevărat. Vreau să mă întorc la tine. Am de gând să mă întorc la tine.

Ravic îşi umplu din nou paharul.

— Poate că într adevăr ai vrea. Dar nu este decât o iluzie. O iluzie pe care ţi ai făcut o ca să ţi fie mai uşor. N ai să te întorci niciodată.

— Ba da!

— Ba nu. În cel mai bun caz, pentru scurt timp. Apoi are să apară u­nul care să nu vrea altceva decât pe tine, numai pe tine, şi aşa mai depar­te, tot timpul. Frumoase perspective de viitor mi se deschid.

— Nu, nu! Am să stau cu tine.

Ravic râse. — Joan, spuse el aproape duios, n ai să stai cu mine. Vân­tul nu se poate încuia. Nici apa. Dacă încerci să le închizi, fac ravagii. Aerul închis se mucegăieşte. Tu nu eşti făcută să stai într un loc.

— Nici tu.

— Eu? Ravic îşi goli paharul. De dimineaţă femeia cu părul auriu; a­poi Kate Hegstroem, cu moartea în pântece şi cu pielea ca de mătase, gata să se destrame; şi acum ceastălaltă, nesocotită, plină de poftă de viaţă, în­că străină ei însăşi şi totuşi mai familiară cu ea însăşi decât putea fi vreo­dată un bărbat, naivă şi pătrunzătoare, credincioasă într un fel ciudat şi necredincioasă ca mama ei. Natura, mânând şi fiind mânată, voind să ţină strâns şi dând drumul în acelaşi timp.

— Eu? repetă Ravic. Ce ştii tu despre mine? Ce ştii tu despre dragos­tea care intră într o viaţă în care totul a devenit problematic? Ce înseamnă beţia ta ieftină faţă de asta? Când căderile nenumărate se schimbă deoda­tă, când nesfârşitul De ce? devine finalul Tu, când, ca o Fata Morgana dea­supra deşertului tăcerii, apare deodată simţământul, prinde formă şi halu­cinaţia sângelui devine un peisaj faţă de care toate visurile par palide şi banale? Un peisaj de argint, o cetate în filigran şi cuarţ trandafiriu, strălu­cind ca răsfrângerea vie a sângelui aprins — ce ştii tu de asta? Crezi că se poate vorbi atât de uşor? Că o limbă volubilă poate s o toarne într un cli­şeu sau chiar în simţăminte? Ce ştii tu de mormintele care se deschid şi de groaza nenumăratelor culori ale nopţilor goale de ieri — şi totuşi mormin­tele se deschid, fără să vezi lucirea albă a scheletelor, ci numai pământ, pă­mânt, seminţe purtătoare de rod şi tremuratul celui dintâi verde. Ce ştii tu de asta? Tu iubeşti beţia, cucerirea, pe Celălalt Tu care vrea să moară în tine şi care nu va muri niciodată, iubeşti furtuna sângelui înşelător, dar inima ta va rămâne goală — fiindcă omul nu poate păstra nimic din ceea ce nu creşte dinlăuntrul lui. Şi n furtună nu poate creşte nimic. Cresc doar nopţile goale ale singurătăţii. Ce ştii tu?

Vorbise rar, fără să privească la Joan, ca şi când ar fi uitat de ea. A­cum îşi ridică ochii spre ea. — Ce tot vorbesc eu? spuse el. Prostii vechi. Am băut prea mult astăzi. Hai, bea şi tu un pahar şi pe urmă pleacă.

Joan se aşeză pe marginea patului şi luă paharul.

— Am înţeles, spuse ea. Faţa i se schimbase. Ca o oglindă, îşi zise el. Reflecta mereu ceea ce ţineai înaintea ei. Acum era liniştită şi frumoasă. — înţeleg, spuse ea. De multe ori am simţit la fel. Dar tu, Ravic, ai uitat ade­sea că eu sunt iubirea vieţii tale. Eu am fost punctul de plecare de la care ai pornit spre cetăţile tale de argint, fără să te mai gândeşti la mine.

Ravic o privi îndelung. — Se poate, spuse el.

— Ai fost atât de ocupat cu tine însuţi, ai descoperit atâtea lucruri în tine, încât eu am rămas la periferia vieţii tale.

— Se poate. Dar tu nu eşti fiinţa pe care să poţi clădi ceva, Joan. Asta o ştii şi tu.

— Voiai să clădeşti?

— Nu, spuse Ravic după un timp de gândire. Apoi zâmbi. Când eşti un refugiat, plecat de la tot ce este permanent, te găseşti uneori în situaţii foarte ciudate. Şi însăşi acţiunile tale par ciudate. Nu, sigur că n am vrut asta. Dar cine nu are decât un miel vrea să facă atâtea lucruri cu el...

Noaptea se umplu deodată de linişte. Semăna iarăşi cu una din acele nopţi, pierdută în eternitate, când Joan stătuse culcată lângă el. Oraşul era departe, un simplu zumzet la orizont; lanţul orelor se rupsese şi timpul era atât de tăcut de parcă se oprise în loc. Lucrul cel mai simplu şi tel mai de necrezut din lume se adeverise iarăşi: două fiinţe care şi vorbeau una alteia, fiecare pentru ea; şi sunetele, cuvintele, făureau aceleaşi imagini şi simţăminte în masa aceea cenuşie şi agitată dinăuntrul craniului, şi din vibraţiile fără de înţeles ale coardelor vocale şi din reacţiile inexplicabile ale circumvoluţiunilor vâscoase şi cenuşii, creşteau iarăşi ceruri în care se o­glindeau nori, pâraie, clipe trecute, creşterea şi decăderea înţelepciunii a­tât de greu câştigate.

— Mă iubeşti, Ravic — spuse Joan, şi era numai pe jumătate întreba­re.

— Da. Dar am să fac tot ce mi stă în putinţă să te smulg din mine.

O spusese calm, ca şi când nu i ar fi privit pe nici unul din ei. Ea nu i dădu atenţie.

— Nu pot înţelege ca noi doi să nu fim împreună. Pentru un timp da. Dar nu pentru totdeauna. Nu pentru totdeauna, repetă ea, scuturată de un fior. — Niciodată e un cuvânt îngrozitor, Ravic. Nu pot concepe să nu mai fiu niciodată cu tine.

El nu răspunse. — Lasă mă să stau aici, spuse ea. Nu vreau să mai plec niciodată. Niciodată.

— Ai să pleci mâine. Asta o ştii foarte bine.

— Când sunt aici nu pot concepe că aş putea fi şi în altă parte.

— E acelaşi lucru. Şi pe asta o ştii.

Golul din inima timpului. Aceeaşi cameră, luminată ca şi mai înainte, cu aceeaşi fiinţă pe care o iubeşti, şi, totuşi, ciudat, nu mai era aceeaşi fi­inţă, puteai să ntinzi mâna şi s o atingi, dar mâna nu mai putea niciodată s o prindă.

Ravic puse paharul pe masă. — Tu ştii că ai să mă părăseşti mâine, poimâine, într o zi — spuse el.

Joan îşi plecă încet capul. — Da.

— Şi chiar dacă te ai întoarce — ştii că m ai părăsi iar...

— Da. Îşi înălţă privirile. Ochii îi erau scăldaţi în lacrimi. — De ce, Ra­vic? De ce?

— Nici eu nu ştiu. Zâmbi scurt. Uneori dragostea nu e atât de veselă, nu i aşa?

— Nu, spuse ea uitându se la el. De ce dragostea noastră nu e veselă, Ravic?

Ravic dădu din umeri. — Nici asta nu ştiu, Joan. Poate fiindcă nu ne a mai rămas nimic de ce să ne agăţăm. Înainte aveam multe — sigu­ranţă, temei, credinţă, ţeluri, — balustrade solide de care ne puteam spriji­ni atunci când ne zguduia dragostea. Astăzi nu avem nimic — în cel mai bun caz puţină disperare, puţin curaj, iar încolo lucruri străine înăuntru şi în afară. Apoi, când dragostea ne aprinde, suntem ca nişte torţe de paie us­cate. Nu mai avem altceva decât dragostea — şi dragostea schimbă totul — ea face viaţa mai sălbatică, mai importantă, mai destructivă.

Ravic îşi umplu paharul.

— N ar trebui să ne gândim prea mult la lucruri de felul acesta, con­tinuă el. Nu suntem în situaţia de a gândî prea mult. Gândurile te fac să devii inutil. Şi noi nu vrem să devenim inutili, nu i aşa?

Joan scutură din cap. — Ba da. Cine era femeia aceea, Ravic?

— O pacientă. Am fost odată cu ea la Şeherezada, pe vremea când cântai acolo. Acum o sută de ani. Te ocupi cu ceva în prezent?

— Joc în nişte roluri mici. Nu cred că e ceva de capul meu. Dar câştig destul ca să fiu independentă. Vreau să am posibilitatea să mi dau demi­sia în orice moment. Nu am nici un fel de ambiţie.

Ochii i erau uscaţi. Goli un pahar de calvados şi se ridică. Părea obo­sită. — De ce toate astea, Ravic? De ce? Trebuie să existe un motiv. Altfel nu ne am întreba.

Ravic zâmbi gânditor. — E cea mai veche întrebare a omenirii, Joan. De ce — întrebarea de care s a sfărâmat până acum orice logică, orice filo­zofie, orice ştiinţă.

— Acuma plec, spuse ea fără să l privească. Îşi luă lucrurile de pe pat şi se îndreptă spre uşă.

Pleca. Pleca. Era la uşă. Ceva străfulgeră în Ravic. Pleca. Pleca. Se în­dreptă în pat. Deodată i se păru cu neputinţă, totul era cu neputinţă, încă o noapte, numai noaptea aceasta, să i mai simtă tâmpla adormită pe umă­rul lui, mâine putea să lupte, să i mai simtă o dată răsuflarea într a lui, să mai trăiască o dată iluzia duioasă şi decepţia dulce. "Nu pleca, nu pleca, ce altceva îmi rămâne mie? Ce mi foloseşte curajul meu rece? Încotro suntem mânaţi? Numai tu eşti reală! Vis luminos! Pajişte de asfodele a uitării! Încă o dată, încă o dată, scânteie a veşniciei! Pentru cine mă păstrez? Pentru ce tristeţe? Pentru ce atâta nesiguranţă întunecată? Îngropată, pierdută, via­ţa mea nu mai are decât douăsprezece zile, douăsprezece, şi la capătul lor nimic, douăsprezece zile şi noaptea aceasta, piele strălucitoare, de ce ai ve­nit în noaptea asta, smulsă din stele, plutind, înnourată de vise vechi, de ce ai străpuns forturile şi baricadele acestei nopţi în care numai noi sun­tem vii? — Joan! strigă el.

Joan se întoarse. Faţa i se lumină brusc de o iradiere sălbatică, fără suflare. Scăpă lucrurile din mână şi se aruncă spre el.

26
Automobilul se opri în colţul străzii Vaugirard.

— Ce s a întâmplat? întrebă Ravic.

— O manifestaţie. Şoferul nu întoarse capul. Comunişti, de data asta.

Ravic se uită la Kate Hegstroem. Mică şi firavă, stătea ghemuită în col­ţul maşinii, în costumul ei de doamnă de onare de la Curtea lui Ludovic al XlV lea. Era foarte pudrată pe faţă. Cu toate acestea, se vedea că este palidă. Oasele tâmplelor şi ale obrajilor erau proeminente.

— Nu i rău, spuse el, iulie, 1939, o manifestaţie fascistă a Crucilor de Foc acum cinci minute, acum una comunistă — şi noi îmbrăcaţi în costu­me din secolul al XVII lea. Nu i rău, Kate.

— Ce importanţă are, spuse Kate zâmbind.

Ravic se uită la pantofii ei esecarpin. Situaţia era impresionant de iro­nică. Nu trebuia să mai adauge şi reflecţia că orice poliţist putea să l ares­te­ze.

— Să încerc să ies pe altă stradă? întrebă şoferul Katei Hegstroem.

— N ai să poţi întoarce, spuse Ravic. Sunt prea multe maşini în urma noastră.

Manifestanţii treceau liniştiţi pe dinaintea lor. Purtau steaguri şi pan­carde. Nu cânta nimeni. Un mare număr de poliţişti escorta demonstraţia. Într alt colţ al străzii Vaugirard stătea, neobservat, alt grup de poliţişti, cu biciclete. Unul din ei patrula pe stradă. Se uită în automobilul Katei Heg­stroem. Trecu mai departe fără r.ă dea vreun semn de uimire.

Kate Hegstroem văzu expresia lui Ravic. — Nu l a surprins câtuşi de puţin. Ştie despre ce este vorba. Poliţia ştie tot. Balul de la Monfort este evenimentul verii. Casa şi grădina vor fi înconjurate de poliţie.

— Asta mă face să fiu complet liniştit.

Kate Hegstroem zâmbi. Nu cunoaşte nimic din situaţia lui Ravic.

— Atâtea bijuterii câte ai să vezi astăzi n au să se mai adune curând în Paris. Costume veritabile cu bijuterii veritabile. Poliţia nu vrea să rişte. Şi printre oaspeţi vor fi şi detectivi.

— Costumaţi?

— Posibil. De ce?

— E bine de ştiut. Îmi pusesem în gând să fur smaraldele Rothschild.

Kate Hegstroem lăsă geamul în jos. — Are să te plictisească, ştiu. Dar de data aceasta nu ai ce face.

— N am să mă plictisesc, Kate. Dimpotrivă. N aş fi avut nimic altceva de făcut. Are să fie băutură destulă?

— Cred că da. Dar pot să i arunc o vorbă lacheului. Îl cunosc destul de bine.

Se auzeau paşii manifestanţilor pe pavaj. Nu mergeau în cadenţă. Îna­intau în dezordine. Îţi făceau impresia unei turme.

— În ce secol ţi ar plăcea să trăieşti, Ravic, dacă ai putea alege?

— În cel prezent. Altfel aş fi mort şi un idiot mi ar purta costumul la balul acesta.

— Nu asta voiam să spun. În care secol ai vrea să ţi trăieşti din nou viaţa?

Ravic se uită la mâneca hainei lui. — Tot într acesta, spuse el. În se­co­lul nostru. E cel mai zgomotos, mai sângeros, mai corupt, mai lipsit de culoare, mai laş, mai murdar — şi totuşi...

— Eu nu. Kate Hegstroem îşi frecă mâinile de parcă i ar fi fost frig. Brocardul fin strălucea la încheieturile ei subţiri.

— Mie mi ar plăcea secolul acesta, al XVII lea. Sau şi mai înainte. În oricare — numai într al nostru nu. N am ajuns la sentimentul acesta decât de câteva luni. Înainte nici nu mă gândeam la aşa ceva.

Kate Hegstroem lăsă geamul în jos de tot. — Ce căldură! Şi ce ume­zea­lă! Nu s a terminat încă manifestaţia?

— Ba da, spuse Ravic, trec ultimele grupuri.

Se auzi o împuşcătură; venea din direcţia străzi Cambronne. Poliţiştii din colţ se suiră imediat pe biciclete. O femeie dădu un ţipăt. Mulţimea răs­punse cu un vaiet spontan. Oamenii o luau la fugă. Poliţiştii apăsară pe pedale şi se avântară în gloată, rotind bastoanele de cauciuc.

— Ce a fost asta? întrebă Kate Hegstroem, speriată.

— Nimic. A explodat un pneu.

Şoferul viră. Faţa i se schimbase. — Dacă...

— Mână înainte, îl întrerupse Ravic. Acuma poţi să treci. Răspântia era pustie, de parcă ar fi măturat o o rafală de vânt.

— Dă i drumul! spuse Ravic.

Dinspre strada Cambronne se auzeau ţipete. A doua împuşcătură. Şo­ferul îşi văzu de drum.

Stăteau pe terasa care dădea spre grădină. Peste tot se vedeau costu­me. În umbra deasă a pomilor, trandafirii erau în floare. Lumânările apă­ra­te de lampioane răspândeau o lumină caldă şi tremurătoare. Într un pa­vilion, câţiva instrumentişti executau un menuet. Tot tabloul părea un Watteau viu.

— Simpatici? întrebă Kate Hegstroem.

— Da.

— Serios?

— Da, Kate. Cel puţin de la distanţă.

— Haide să ne plimbăm prin grădină.

Sub copacii bătrâni şi înalţi se desfăşura un tablou ireal. Lumina in­certă a lumânărilor tremura pe argintul şi aurul brocardelor, pe catifelele bleu pal, roz şi verzi ca marea, lucirea lor slabă cădea pe perucile bogate şi pe umerii goi şi pudraţi, în jurul cărora vibrau acordurile delicate ale vio­rilor. Perechi şi grupuri se plimbau agale pe alei, mânerele spadelor scli­peau, un havuz arunca apa în sus, iar gardurile vii de glădice formau un decor întunecat, stilizat.

Ravic observă că servitorii erau în costume. Îşi zise că şi detectivii tre­buiau să fie la fel. Nu i ar fi făcut nici o plăcere să fie arestat de Molière sau de Racine. Sau de un pitic de la Curte, de pildă.

Se uită la cer. O picătură caldă şi grea îi căzuse pe mână. Cerul roşu se întunecase.

— Are să plouă, Kate, spuse el.

— Nu. Imposibil. Grădina...

— Plouă! Fuga!

O luă de braţ şi o trase pe terasă. De abia ajunseră, când începu să toarne cu găleata. Ploaia se revărsa, lumânările se stinseră în sfeşnice, du­pă câteva secunde feţele de masă atârnau ca nişte cârpe fără culoare, şi izbucni panica. Marchize, ducese şi doamne de onoare se îmbulziră spre terasă cu poalele rochiilor lor de brocard ridicate; duci, excelenţe şi mare­şali încercau să şi apere perucile şi se ciocneau unul de altul ca nişte pui multicolori, speriaţi. Apa curgea prin gulere şi decolteuri, spălând pudra şi rujul, şi un fulger palid inundă grădina cu o lumină imaterială, urmat de bubuitul puternic al tunetului.

Kate Hegstroem stătea nemişcată sub storurile terasei, lipită de Ravic. — Asta nu s a mai întâmplat până acum, spuse ea, contrariată. Nu s a mai întâmplat în nici un an.

— O ocazie minunată să pui mâna pe smaralde.

— Da. Doamne, Doamne...

Servitori în impermeabile fugeau prin grădină cu umbrele în mână. Ciorapii lor de satin contrastau izbitor cu cauciucul hainelor de ploaie. În­soţiră până la terasă pe ultimele doamne de onoare rătăcite şi apoi se du­se­ră să adune lucrurile pierdute de invitaţi. Unul din ei aducea o pereche de pantofi de aur. Ploaia se revărsa pe mesele goale. Răpăia pe storul în­tins ca şi cum cerul bătea toba deşteptării cu nişte beţe de cristal.

— Să intrăm înăuntru, spuse Kate Kegstroem.

Încăperile erau mult prea mici pentru numărul de oaspeţi. Nimeni nu se aşteptase la vreme rea. Zăpuşeala zilei întârzia încă prin camere. Aglo­meraţia de oameni făcea căldura şi mai insuportabilă. Toaletele bogate ale doamnelor erau în dezordine. Trenele de mătase fuseseră rupte de picioa­re­le care călcaseră pe ele. De abia te puteai mişca.

Ravic stătea lângă uşă cu Kate Hegstroem. În faţa lui, o veselă mar­chi­ză de Montespan, cu cozi, îşi recăpăta răsuflarea. În jurul gâtului cu porii măriţi, purta un pandantiv cu diamantul în formă de pară. Semăna acum cu o nevastă de băcan la carnaval. Lângă ea tuşea un bărbat chel, fără bărbie. Ravic îl recunoscu. Era Biancher, de la Ministerul de Externe, în costumul lui Colbert. Două doamne frumoase şi suple, cu profiluri de prepelicari, stăteau în faţa lor lângă un baron evreu, cu o pălărie brodată cu pietre preţioase, gras şi zgomotos, care le mângâia umerii plin de apre­ciere. Câţiva sud americani, îmbrăcaţi în paji, îi observau atenţi şi uimiţi. Între ei stătea contesa Bellin, deghizată în La Vallière, cu chip de înger de­căzut şi cu multe rubine. Ravic îşi aminti că i scosese ovarele cu doi ani în urmă, după diagnosticul lui Durant.