Aripi de zăpadă

― Asta nu înseamnă că sîntem mişei, sări Dan. Sîntem şi noi curioşi. Asta e... Am luat un portofel străin de la un poate-hoţ... nu e stăpînul lui... Am fi nişte tîmpiţi să nu ne uităm în el...

― Nu tîmpiţi, spuse Maria. S-ar putea să fim nişte crimi­nali. Dacă în portofel se află o reţetă urgentă... sau o chemare disperată... sau o adresă foarte importantă... sau cine ştie ce S.O.S.?

― Vedeţi?! se îmbăţoşă Ionel. Tu de ce taci, Ursule? Tu n-ai nici o părere?

Ursu se uită spre Victor. Părea foarte încruntat, aproape distrus. Dar masca i se destrămă repede. Şi un hohot de rîs cumplit umplu încăperea.

― Nu ştiu ce mai aşteptăm, spuse el printre sughiţuri. De vreme ce majoritatea a hotărît un anumit lucru, gata! Avem timp de sfadă mai tîrziu. Ne irosim forţele ca nişte... mişei. Zău, parcă am fi furat portofelul şi vrem să-l păstrăm pentru noi... Să nu găsim înăuntru vreo listă de bucate...

Atmosfera se mai învioră. Ionel se hotărî să înceapă ritua­lul. Scoase portofelul de sub un ziar şi începu:

― După cum vedeţi: patru foiţe de plexiglas cu marginile de piele... Probabil piele artificială sau meşină... Aşa! Acum să-l deschidem. Am impresia că ne-am certat degeaba... Nu se află absolut nimic în portofel... doar o bucată de hîrtie... Aşa! O bucată de ziar... Ba chiar o jumătate de foaie de ziar... Cam galbenă şi roasă... ceea ce înseamnă că e ruptă dintr-un ziar cam vechi. Cine ştie ce documente au fost ascunse în ea... Ceea ce înseamnă că domnul cabanier e mult mai abil decît ne închipuiam noi... Am absorbit un portofel gol...

― Tu crezi că signorul de jos a golit portofelul? întrebă foarte furios Dan.

Ionel era foarte dezolat. Tocmai se pregătea să pună la loc, în portofel, foaia gălbejită şi cu miros de mucegai, dar îl opri vocea Mariei:

― Vreau s-o văd şi eu. Voi nu?

― Cred că mai avem şi altceva de făcut decît să ne pierdem vremea cu cercetarea ambalajelor şi pungilor de hîrtie, spuse Lucia cu vehemenţă.

Dar Ionel n-o ascultă. Plimbă prin faţa tuturor, întorcînd pe o parte şi alta sărmana jumătate de foaie de ziar. Una din feţe era aproape albă. Doar cîteva cuvinte uriaşe, care ter­minau, probabil, un apel:

VECHI

NU UITAŢI CETĂŢENI!

E UNA DIN DATORIILE

CEASULUI DE FAŢĂ!

Pe cealaltă jumătate de pagină, sub un titlu care se întin­dea pe toate coloanele:
FAPTE DIVERSE DIN CAPITALĂ
abia de puteau descifra, din cauza ştersăturilor şi rosă­turilor, literele şi cuvintele unor articole. Pe alocuri nu se putea citi nimic. Hîrtia era plină de găuri şi de pete nedefinite.

― Ştiţi de cînd e ziarul ăsta de ambalaj? întrebă Ursu cînd foaia ajunse în dreptul lui. Mi se pare că din timpul războiu­lui... Uitaţi-vă! O ştire despre bombardamente... Ce păcat că nu se poate citi mai nimic...

― Te rog, Ursule... se auziră cîteva voci răscolite de închi­puiri dureroase.

― Dacă tata avea vîrsta mea, pe vremea aceea, încercă Dan o glumă, cine poate să-mi spună ce vîrstă aveam eu cu trei ani în urmă...?

― Aceeaşi vîrstă!... se repezi Tic. Tu de la şapte ani n-ai mai crescut deloc... Păcat... Zău, Ursule...

Vlăjganul, renumit pentru ascuţimea privirilor sale, se chinuia să descifreze literele şi jumătăţile de litere care alcă­tuiau jumătăţi de cuvinte, să le găsească sensuri şi legături. După o repetiţie mută, care nu prea îl satisfăcuse, se hotărî, în sfîrşit, să adune în fraze cuvintele presupuse:

― ... "... În ciuda numărului mare de avioane, au fost mai puţine decît săptămîna trecută... imediat la faţa locului probabil că e vorba de echipele de salvare... eroismul popu­laţiei merită toate laudele, dar cele mai frumoase... aici iar lipsesc cîteva cuvinte... se cuvin medicilor, neobosiţi, mereu la datorie, uimind cu rezistenţa şi spiritul lor de sacrificiu... Şi în luna iunie, Capitala a avut cel mai mult de suferit..." Parcă ar fi un fel de bilanţ al bombardamentelor...

― Exact! spuse Victor. Cred că e comentariul unui comuni­cat oficial... Şi după cele cuprinse, s-ar părea că ziarul e din iulie 1944, dintr-o zi de la începutul lunii...

Toţi cireşarii se strînseseră ca un buchet în jurul lui Ursu. Toţi voiau să citească, toţi voiau să privească, să afle cît mai multe din acea zi îndepărtată şi încă nedefinită a unei luni şi a unui an de pustiire şi pîrjol.

― Dacă vă înghesuiţi aşa, nu mai pot să citesc nimic, se apără Ursu. Şi dacă mai rupeţi şi foaia... Mai sînt nişte ştiri care par mai uşor de descifrat...

Promisiunea vlăjganului îi readuse pe toţi la locurile pe care le ocupaseră mai înainte. Încercau să călătorească în trecut, dar nu erau în stare. Îi durea ceva, striga în ei, amar şi surd, durerea unui trecut pe care nu puteau să-l vadă în imagini. Era ascuns de flăcări şi de fum şi de vaiete şi de bubuituri. Şi nu trecuse prea mult timp de atunci, încă nu se împliniseră două decenii şi jumătate, acel sfert de secol care separă generaţiile. Sau poate că trecuse prea mult...

― Nu mai e nimic cu războiul, spuse Ursu. Numai întîmplări din Capitală... Probabil că e un ziar de Capitală: Un furt... o crimă... o evadare... o dispariţie... Şi cel mai des cuvînt din titluri şi din cuprins, cuvîntul senzaţional.

― Hai, nu mai fi atît de răutăcios! îl rugă Maria. De ce nu ne citeşti şi nouă?

― Zău, Ursule!... Hai, să vedem şi noi cum a fost atunci.

― Bine... se lăsă Ursu înduplecat. Să încep cu...

― Cu evadarea senzaţională! propuse Ionel.

― ... O evadare ca-n filme! O evadare demnă de eroul lui Leslie Charteris. În plin proces, poate în cel mai mare proces al anului. Cine nu-şi aminteşte de arestarea senzaţională de la începutul lunii februarie? Nu fusese făgăduită cu o zi mai înainte? Nu se ajunsese la un adevărat duel între... Păcat! Aici lipsesc cîteva rînduri... Îi declarase avocatului că va eva­da atunci cînd nimeni nu se va aştepta. Şi iată că s-a ţinut de cuvînt... Iar sînt şterse literele... Cineva din sală a strigat: Foc! şi chiar în acea clipă s-a auzit şi sirena de alarmă, atît de aproape că-ţi vîjîiau urechile. O panică de nedescris, zgomotul unei explozii chiar la uşa sălii de judecată... Scuzaţi, vă rog. Două rînduri şterse... ...nici urmă de acuzat... până s-au dezmeticit gărzile... Şi totul n-a fost decît o înscenare: şi focul, şi alarma, şi explozia! O înscenare fantastică, neverosimilă, ca-n filmele cu James Cagney, şi astfel a scăpat... supranumit "Prinţul"... pe care... Îl socoteau cel mai... Imposibil! se dădu Ursu învins. Nu se mai poate descifra nici o literă. Şi pînă acum mi-am ucis ochii...

― Formidabil! se agită Tic. Exact ca-n filme!... Dar oare cine-o fi fost individul ăsta, supranumit "Prinţul"? Cel mai mare: ce?

― În orice caz: un ticălos! îl tempera Lucia. Un bandit, un tîlhar, un spărgător...

― Probabil un şef de bandă, spuse Victor. Cel puţin patru oameni l-au ajutat să evadeze: cel cu sirena, cel care a stri­gat: "Foc!", altul care a provocat explozia la uşa sălii de judecată şi, în mod sigur, un şofer care îl aştepta în stradă, cu maşina pregătită... Numai într-o bandă se poate pregăti o asemenea eva...

― Un moment! îl întrerupse Ursu. A mai găsit cîteva rînduri care ţin de ştirea asta... aşa mi s-ar părea... În capul coloanei următoare... de-aceea nu le-am dat atenţie... Voi ce spuneţi? Sună cam aşa... "...În ultima cli...pă, am aflat dintr-o seri...soare... so.. .sită la red...acţie că evadarea ar fi fost orga­nizată de banda rivală "Mănuşile Negre"... pentru a smul.. .ge de la... teribilul sec...ret..." Asta-i tot! Urmează altă ştire...

― Mamă dragă, ce film! se entuziasmă şi Dan. Regele ban­diţilor se crede liber. Maşina cu un şofer mut şi necunoscut trece ca un fulger pe străzi, undeva spre un loc sigur... Şi cînd colo, ajunge la altă închisoare, şi mai cumplită, plină de unelte de tortură. În faţa lui se află celălalt rege, sau candi­datul la tronul bandiţilor... De-aici cum mai evadează?...

― Poate că s-au înţeles între ei... spuse Maria.

― Sau poate că s-au luat la bătaie, sări cîrnul, şi cel care a învins şi-a pus coroana pe cap...

― ...Şi a primit felicitările sfetnicilor şi chiar pe ale celui învins... Îl strîmbă Lucia. Tot nu-ţi dai seama că e vorba de nişte bandiţi? Doamne! Credeam c-ai terminat cu basmele...

― Şi eu credeam c-ai terminat cu răutăţile şi cu oasele. Nu cauţi decît oase şi sîmburi. Cînd te uiţi la mine mi se pare că vrei să vezi dacă e bine prinsă clavicula... eu cînd mă uit îţi văd toată răutatea... Şi ai buzele ca nişte aţe... Aşa! Nu te supăra, Ursule, că ea m-a provocat...

Lucia ar fi trecut cu vederea izbucnirea lui Tic... dacă n-ar fi fost ultima frază. Îi aruncă o privire de gheaţă, căutînd în acelaşi timp un gest crud sau cîteva vorbe rele. Din fericire, Maria i se alătură imediat:

― Nesuferitule! Numai la bandiţi te gîndeşti! Ce te-aş mai da afară, dacă n-ar fi frig... Hai, Ursule! Citeşte mai departe, să aflăm şi noi ce se mai întîmpla în Bucureşti pe vremea a...

― Stai! o opri Tic supărat la culme. Tu să mă dai pe mine afară? Dacă nu te fac eu să cazi de trei ori, mîine, la concurs, şi ultima dată chiar la sosire, să-mi spui "cuţu" sau cum vrei tu!

― Şi după toate astea, asupra mea vor cădea toate trăs­netele. .. oftă Dan. Parcă nu ştiu!... Vă iertaţi, apoi vă antrenaţi puterile cu mine, pînă ce vă săturaţi de ameninţări şi promisi­uni... Numai eu rămîn în pagubă. Parcă vă aud mîine: Ticuşorule! Nesuferitule! Hai, Măriuţa, zău...

― Idiotule! şoptiră în aceeaşi clipă Maria şi Tic.

― Nu v-am spus eu! Hai, Ursule! Citeşte-ne! Uite, ştirea asta: "O dispariţie fără urme!"

Tic se strecură totuşi lîngă Dan pentru a-i şopti la ureche că i-a plăcut "chestia cu Măriuţa", dar şi pentru a-l ciupi într-un loc dureros, atît de dureros, că-i amuţi strigătul pe buze. Bineînţeles, cireşarul cel cîrn îi zîmbea ca un înger.

Ursu profitase de ceartă: aproape că se familiarizare cu tex­tul ciuntit. Vocea lui era mai sigură, iar pauzele mult mai rare:

― "... Am informat la timp cititorii noştri despre cele trei scrisori de ameninţare primite în cursul lunii trecute... şi ne putem mîndri cu faptul că am fost primul ziar care am atras atenţia despre primejdia care planează asupra vieţii cunos­cutului nostru industriaş... Aoleu! Ce gramatică! ... Şi iată că timpul cel drept şi neînduplecat ne dă dreptate, spre disperarea tragică a aceluia care poate fi supranumit, pe drept cuvînt, speranţa industriei româneşti. În ultima scrisoare primită cu zece zile în urmă, ameninţarea era foarte vehementă. Abia acum putem da în vileag brutalul ei conţinut. « Dacă în seara zilei de 3 iulie nu veţi depune, la ora 10,30 la locul indicat în prima scrisoare, suma pe care v-am cerut-o şi planul prototipului B 12 (n.r. e vorba de una din cele mai secrete şi mai importante invenţii ale concernului industrial, care poate avea grave implicaţii pe întreaga piaţă europeană) ne vom vedea nevoiţi să punem în aplicare, fără milă şi întîrziere, un plan diabolic, de furie şi răzbunare, care va aduce mult sînge şi multe lacrimi în familia dum­neavoastră. Numai hotărîrea noastră de a nu şovăi şi de a trece imediat la consecinţe sîngeroase şi, bineînţeles, nevoia de a para eventualele măsuri ale autorităţilor ne obligă să trecem sub tăcere şi să nu dezvăluim represaliile crunte pe care le-am pregătit. Ar fi păcat să simţiţi pe propria piele că ştim să ne ţinem cuvîntul. Orice măsuri de apărare se vor dovedi zadarnice. Noi ştim cînd şi unde să lovim şi mai ales sîntem hotărîţi să lovim fără nici o milă! Atenţiune! E ulti­mul avertisment! Buboiul...»"

― Brrrr! exclamă Tic înfiorat. Ce semnătură, Doamne! şi ce ameninţări! Oare cum de nu le-a dat nimeni crezare?

― Aşteaptă, Ticuşorule, îl rugă Dan. Zi-i, Ursule!

Şi Ursu continuă lectura, parcă şi el impresionat, deşi nu citea pentru prima dată textul:

― "...Din păcate, autorităţile şi chiar unii confraţi au consi­derat totul o glumă de prost gust. Autorităţile s-au mulţumit să posteze un detectiv în civil în preajma vilei cunoscutului industriaş, şi aceasta după mari presiuni din partea opiniei publice pe care cu cinste o reprezentăm. Dar, vai! Măsura s-a dovedit cu totul ineficace. Detectivul a fost găsit, ziua în amiaza mare, legat fedeleş şi cu căluş în gură, pe jumătate mort, într-un boschet din grădina vilei, iar pe pieptul lui, prins într-o agrafa, un carton cu următorul conţinut: «Luaţi aminte! E doar prima măsură de represalii. Vor urma altele şi mai sîngeroase. Buboiul...». Şi pentru că detectivul nu era rănit şi n-avea nici o urmă de sînge, anchetatorii s-au gîndit la ceva mai rău. Şi într-adevăr, dînd alarma, au descoperit dispariţia unicului fiu al industriaşului, un tînăr de mare vii­tor, proaspăt bacalaureat. În camera lui de dormit s-a găsit o scrisoare cu acest emoţionant apel, scris cu sînge, nu cu cerneală roşie, aşa cum insinuează un jurnal de dimineaţă: «Tăticule drag, salvează-mă. Nu mă lăsa pradă unei morţi crîncene.» În afară de urmele unei încleştări violente, în dor­mitor, nu s-a mai găsit nici o altă urmă care să ajute la elucidarea dispariţiei. Respingem cu indignare insinuările provocatoare ale unor confraţi, din presa de dimineaţă, care încearcă să fluture ideea, inadmisibilă, că toată întîmplarea ar fi un truc pus la cale de însuşi marele nostru industriaş cu triplu scop: punerea la adăpost a unei mari părţi din averea sa lichidă, disimularea celebrului prototip şi salvarea fiului de la încorporare. În ultima clipă, aflăm că bandiţii, folosind cheile luate de la fiul dispărut, au pătruns în locuinţa cele­brului industriaş, sustrăgînd din casa de fier celebrul plan (unic) al prototipului B 12. Vom reveni în numărul de mîine cu toate amănuntele..."

Nici nu terminase Ursu lectura, adică nici nu apucase să răsufle ca lumea, că Victor se şi văzu asaltat de privirile întrebătoare ale celorlalţi cireşari. Ce putea să le spună? Oare nu era mai bine să ridice din umeri şi să rămînă în con­tinuare mut? Parcă ghicindu-i gîndul, Ionel tăbărî asupra lui:

― Nu te lăsăm pînă nu ne spui ce crezi!

― Dar e stupid! răspunse Victor. Ce să cred? Înainte de orice, cred că Lucia are dreptate. Avem şi alte lucruri de făcut decît să comentăm, în neştire şi la nesfîrşit, nişte fapte petre­cute cu aproape un sfert de secol în urmă.

― Totuşi... mi se par interesante, recunoscu Lucia, cu roşeaţa sincerităţii pe faţă. Ca un fel de joc mai neobişnuit.

― Adevărat... acceptă Victor. Dacă n-ar fi mîine concursul şi dacă n-ar trebui să fim odihniţi şi preocupaţi de un singur lucru: "Ce vom face?" am putea să ne jucăm şi de-a trecutul...

― Dar eu mă odihnesc de minune cu acest joc, protestă Maria. Şi mai ales nu vreau să mă gîndesc la ceea ce se va întîmpla mîine la concurs... Dacă încep să mă gîndesc... nu mai dorm toată noaptea...

― Asta-i cam aşa... interveni şi Ursu. E ca o boală, cu spaimă şi sudoare. Mai rea ca frigurile. Bîţîi toată noaptea şi simţi cum te sufoci, şi gata somnul! Friguri... Nu-s bune...

― Probabil... spuse Victor. Dar mi se pare atît de inutilă vor­băria asta despre nişte fapte pe care nu le cunoaştem! Mai mult decît în ziar ce am putea spune? Şi la ce ar folosi supoziţiile noastre? Am mai putea să îndreptăm ceva?... Ce s-ar întîmpla dacă am începe să comentăm fiecare bucată de ziar? Ne ocupăm de ea în măsura în care interesează sau foloseşte unui scop, cum s-a întîmplat altă dată, în drum spre Castelul celor două cruci... Vă mai amintiţi bucăţile de ziar pe care le-am găsit în cele două scobituri?... Doar ne-am aruncat ochii pe ele ca să ştim cînd s-au adăpostit acolo ultimii vizita­tori. Altceva n-am căutat...

― Fiindcă aveam altele pe cap, îşi aminti Dan. Mai ales eu. Mamă dragă! Cum mă mai dureau picioarele!

― În sfîrşit! nu scăpă Tic prilejul. Ai recunoscut şi tu cam pe unde-ţi porţi capul...

― Şi dacă ziarul ăsta îngălbenit şi mucegăit se va lega în­tr-un fel de viaţa noastră? se auzi vocea tremurîndă a Mariei.

O clipă de spaimă, apoi replica Luciei:

― Asta e o provocare, o aţîţare!

― Ba nu! se apără Maria. E o presimţire...

Şi iarăşi cîteva clipe de spaimă, de care nimeni nu scăpă, apoi din nou Lucia:

― Nu presimţiri! Dorinţe! Fantezii! Te cunosc eu foarte bine. Nimeni nu te obligă să renunţi la ele, dar înainte de a le preface în vorbe ar fi bine...

― Poate ai pretenţia ca fiecare, înainte de a deschide gura, să ceară voie de la tine! luă Tic apărarea Mariei. Atunci, te rog să-mi dai voie să-ţi spun că eşti ca o gheaţă băgată cu forţa în sîn. Mereu mă faci să tremur... Brrrrr! Şi-ţi mai cer voie să mă laşi să spun că presimt şi eu exact ca Maria. Na!

― Presimţiri negre? se interesă Dan pe şoptite.

― Tu poţi să te duci dracului... că de tine nu mi-e teamă! îi răspunse Tic. Presimţiri albastre şi violete, e bine?

― Am spus eu că asupra mea se vor abate toate trăsnetele, începu Dan să bocească. Şi cam ce legătură ar putea, mă rog, să aibă cu noi evadatul şi dispărutul de acum douăzeci şi nu ştiu cîţi de ani? Sau Buboiul, sau Mănuşile Negre?

― Aha! se prefăcu Tic că pricepe. De pe acum a început să te încolţească frica.

― Dacă tot am ajuns pe făgaşul ăsta, îi trezi vocea lui Ursu, măcar să citim ziarul pînă la capăt. Putem să amînăm puţin­tel sfada, ce ziceţi?

Nu răspunse nimeni, aşa că Ursu îşi reluă lectura:

― ... "... Senzaţionale amănunte despre senzaţionalul furt învăluit în tăcere... Asta e titlul. Şi începe tare!... Au trecut trei zile de la senzaţionalul şi misteriosul furt săvîrşit în plin centrul Capitalei, în plină zi, sub privirile îngrozite a zeci de cetăţeni, şi cu toate acestea nu am auzit încă o părere autori­zată, lăsîndu-se să se răspîndească zvonul că tot ceea ce s-a întîmplat a fost repetiţia unei scene de film... Unii dintre citi­torii noştri poate că-şi mai amintesc... chiar pe strada... Vodă..., în spatele... Fir-ar să fie! Lipsesc cam multe rîn­duri... În urma străduinţei întregii noastre redacţii, astăzi sîntem în măsură să dăm cele mai sigure amănunte. Iată cum s-au desfăşurat lucrurile: Ultima maşină a convoiului, o camionetă de fabricaţie germană, a fost oprită brusc de o altă maşină care stopase în mijlocul străzii. Imediat, cinci indivizi înarmaţi cu pistoale obişnuite şi cu pistoale mitralieră au atacat camioneta. Toţi agresorii purtau pălării de paie şi ochelari de soare. Doi dintre ei au imobilizat şoferul şi gar­dianul din faţă, iar ceilalţi trei s-au năpustit asupra uşii din spate a camionetei, aducînd în stare de nesimţire, doar în cîteva clipe, pe cei doi gardieni care nici n-au avut vreme să-şi scoată armele. S-a sustras din camionetă o singură casetă de fier, cam de mărimea unei maşini de scris Reming­ton, semiportabilă, care a fost transportată în goană spre o altă maşină ascunsă într-una din străzile laterale. Pînă să se dea alarma, toate cele trei maşini cu ajutorul cărora s-a comis nemaipomenita agresiune s-au făcut nevăzute. Cei trei gar­dieni şi şoferul, loviţi toţi cu tocul pistoalelor în ceafa, se află internaţi în spital în stare gravă, însă nu disperată. În ciuda insistenţelor repetate ale ziarului nostru, autorităţile nu vor să dea nici un amănunt: cu privire la scopul şi valoarea fur­tului, cu privire la stadiul în care se află cercetările şi ancheta, cu privire la persoanele fizice sau juridice care vor suferi de pe urma acestui furt, unic la noi, prin temeritatea şi precizia cu care s-a săvîrşit. În două minute, o camionetă misterioasă, făcînd parte dintr-un convoi misterios, protejat însă de autorităţi, a fost devalizată în ciuda unei paze ex­cepţionale. Care e misterul acestui atac senzaţional? De ce atîta tăcere? Dacă redactorii noştri n-ar fi văzut cu ochii lor rănile hidoase ale celor loviţi şi dacă n-am avea la redacţie scrisorile atîtor martori oculari, am crede şi noi că sîntem vic­tima unei halucinaţii, sau că pur şi simplu am asistat la repetiţia unei scene dintr-un film de groază. Faptele însă sînt fapte... În ultima clipă aflăm alte amănunte senzaţionale, pe care ne grăbim să le comunicăm cititorilor noştri. Convoiul atacat era un convoi oficial care dispersa depozitul uneia din cele mai mari instituţii bancare din ţara noastră. Caseta sus­trasă conţinea bijuterii de o valoare nepreţuită, printre care trei coliere princiare şi celebra diademă "Dulcineea" pentru care, cu cinci ani în urmă, s-a oferit, de către un colecţionar, o vilă cu 14 camere la Monte Carlo. După toate probabilităţile, la săvîrşirea furtului au participat doi spărgători cu renume, celebrul cuplu Negrupop, a căror arestare e o problemă de ore, dacă nu de minute... Aflăm în ultima clipită, ultimissi­ma, un zvon care circulă în brigada judiciară: cei doi necunoscuţi ale căror cadavre, oribil mutilate, au fost desco­perite pe calea ferată, la punctul Buda, şi despre care am relatat în numărul de ieri al ziarului, au fost identificaţi: Nae Pop şi Mihai Negru, adică Negrupop."..,

― Nu mai pot suporta! spuse Dan. Nu găseşti nimic vesel?... Numai crime, jafuri...

― Ba mai e ceva! încercă Ursu să-l liniştească: "Bombarda­mentul de ieri"... Cred c-ar fi timpul să plecăm...
4
Cireşarii porniseră spre cabana-mamă, unde obişnuiau să ia cina şi să-şi petreacă serile. Grupul nu era complet. Lipsea Ţombi, care primise misiunea ingrată şi primejdioasă de a transporta sub tejghea, într-un anumit loc, bineînţeles fără să fie văzut, portofelul de plexigas, şi mai lipsea Tic, care plecase cu vreo zece minute mai devreme, grăbit nevoie-mare şi atît de înfofolit, că nici nasul nu i se vedea.

― Mi se pare că ţi-ai pierdut nasul, Ticuşorule... îi spusese Dan în loc de "la revedere".

― Atunci e foarte bine îi răspunsese prompt păgubaşul. Dar să nu-ţi fie teamă, că ştiu eu unde şi cînd să-l găsesc...

Se lăsase întunericul, un întuneric blînd, aproape cald, cu iradieri şi cu reflexe ciudate, şi mai ales cu fulgi mari, care te făceau să scoţi limba, pe furiş, şi să încerci să topeşti cîte unul. Poteca strîmtă obligase grupul să se despartă în perechi. În frunte erau Victor şi Ursu; undeva în urmă: Dan şi Ionel, iar fetele la mijloc; la început una în spatele alteia, pînă ce Lucia o apucă pe Maria de braţ, obligînd-o să-şi încetinească mersul:

― Eu ar trebui să fiu supărată, nu tu! Pentru că te-ai pur­tat ca o neghioabă. Ce ţi-a venit să scorneşti presimţirile alea tîmpite? Am venit aici să petrecem o vacanţă liniştită, toţi ne-am înţeles... Poate că ar fi fost bine să nu ne înscriem nici la concursuri... Şi tu...

― Sigur c-ar fi fost bine! se enervă Maria. Voi m-aţi obligat, voi mi-aţi mîncat toată liniştea! Mai ales tu...

― Dar eu te-am rugat... răspunse Lucia foarte mirată. Te-am rugat... gîndindu-mă ce bine o să-mi pară dacă o să cîştigi tu concursul... Eu ştiu? S-ar putea să ai dreptate... Poate că am fost puţintel egoistă... M-am gîndit la mine, nu la tine...

― Zău, Lucia... tremură Maria, înnorată de mărturisirea prietenei sale. Nici nu poţi să-ţi închipui prin ce chinuri trec. Nu mă gîndesc decît la concurs... Oare de ce? îmi dau seama cît de stupid e totul... Ce-o să se întîmple dacă n-o să cîştig?... Ni­mic. .. N-o să se schimbe nimic... O să fim la fel de buni prieteni, poate chiar mai buni... Şi cu toate acestea parcă mă îngheaţă ce­va la gîndul că n-o să ies prima... Ufffl Şi cît mă zbat să scap de ideile astea idioate şi rele: citesc, vorbesc, spun tot felul de aiu­reli. .. Şi nu pot... Undeva mă frămîntă gîndul cel rău...

― Prin urmare tot eu te-am nenorocit...

― Nu! Nuuuu... Dac-ai şti cît mă rugam să mă rugaţi... Bine că se termină totul mîine!... O să ies ultima, absolut ultima... Adică de ce ultima? Nu! Prima o să ies! Auzi, Lucia?

― Nu vreau altceva decît să treacă şi ziua de mîine... Pot să-ţi spun şi eu, dacă e vorba să ne spunem totul, că trec prin aceleaşi chinuri ca şi tine... Ştii ceva, Maria? Hai mai bine să ne gîndim la ce-o să facem începînd de mîine seară! Ne mai rămîn şase zile, nu? Ce-ar fi să vizităm fiecare orăşel din împrejurimi? Să pornim cu schiurile pe lîngă şosea, sau fără schiuri, pe jos, şi să poposim în fiecare orăşel. Sînt chiar şase: două dincoace şi patru dincolo de munţi. Rămînem cîte o zi şi o noapte în fiecare... Toată lumea spune că-s cele mai fru­moase localităţi din ţară... Ce zici?