Aripi de zăpadă

Grupul Atenei nu întîmpinase mari obstacole, dar nici nu găsise vreo urmă care să-i dea speranţă sau să-i insufle groaza că prin locurile acelea trecuseră cireşarii. Nimic. Nici o urmă, nici un semn. Nici un schi. Nici un băţ măcar. Grupul ajunsese la Vadul Lupilor, la îngrozitoarea prăpastie de acolo, cînd sosi din urmă vestea ― oare prin ce miracol? ― că se dă­duse de urmele cireşarilor. Veştile curgeau cu duiumul. Cincizeci de lupi fuseseră ucişi de cireşari... Poate nu chiar cincizeci, dar douăzeci şi cinci fuseseră număraţi de Tibe­riu... Apoi, după cîteva minute numai, cea mai fantastică şi mai aşteptată veste: Unul dintre cireşari fusese găsit viu! Apoi imediat alta: Grupul lui Tiberiu se întîlnise cu Maria cireşarilor! Nu avea decît cîteva zgîrieturi...

Dar chiar cînd sosi ultima veste, Atena zări sus, pe panta de gheaţă a masivului care se înălţa în cealaltă parte a pră­pastiei, o siluetă care se mişca... Nu, care aluneca vertiginos pe schiuri, spre prăpastie. Ţipătul ei îi făcu pe toţi să se uite într-acolo. Era un schior care se lăsase spre prăpastie pe o platformă de gheaţă, sclipitoare ca oglinda. Atena îi înţelese într-o clipă intenţia, dar mai înţelese că aterizarea lui, din di­recţia în care venea, se va face printre stînci, pe un alunecuş mai dur decît cremenea. Şi-şi dădu drumul mai la vale, într-o zonă plină de zăpadă. Dacă ar mai avea timp să-i atragă în partea aceea săritura. Se opri acolo şi începu să urle şi să facă semne disperate. Imediat o imitară şi ceilalţi. Corul de urlete ajunse probabil la urechea schiorului, pentru că îl văzură schimbînd direcţia în ultima clipă. Săritura îi reuşi şi ateriza la cîţiva metri de Atena. Şi bucuria lui era atît de mare, dar şi bucuria ei, încît se pomeniră unul în braţele celuilalt. Şi era bineînţeles şi un fotograf printre salvatori, care după ce imor­talizase fantastica săritură a lui Victor, imortalizase şi scena îmbrăţişării dintre Victor şi Atena. Noroc că printre martori era şi Tiberiu, care tocmai atunci sosise, împreună cu întreg grupul lui, dar mai ales împreună cu Maria.

Şi fără prea multe cuvinte, fără nici o explicaţie, la sem­nalul lui Victor se lansară toţi, ca nişte năluci, spre Mitiş.

Şi poposiră chiar la casa lui Petrişor, prima casă cu telefon care le ieşi în cale. Maria rămase cu ceilalţi afară. Şi ca să nu-l stînjenească pe Victor, porni într-o plimbare fără ţintă cu cei mai buni prieteni ai ei de pe meleagurile acelea: Tiberiu, Atena şi toţi ceilalţi care îi urmau, sau îi înconjurau. Şi erau mulţi... Victor ceru Bucureştiul şi legătura i se dădu aproape instanta­neu. Pentru că Petrişor avusese grijă să spună nu numai instituţia care era chemată, ci şi numele celui care cheamă. Şi după numele lui Victor mai adăugase el un cuvînt.

Trei sferturi de oră mai tîrziu se auzi deasupra staţiunii bîzîitul unui elicopter. Undeva ateriza. Iar schiorii salvatori se dovediră destul de bine crescuţi ca să nu dea buzna la locul aterizării.

Victor şi Maria izbutiră să scape din insula vie, după ce împărţiră tot felul de promisiuni, una din ele însă sfîntă: tot ceea ce li se întîmplase în fantastica lor aventură va fi cunoscut de fiecare. Ştiau ei cui să se adreseze pentru asta. Mai ales că zăriseră coborînd din elicopter un bărbat cu zîmbet cam ciudat, cu faţa lunguiaţă şi bărbia pătrată, ba avea şi capul gol, parcă anume pentru a i se vedea părul, odată blond, rărit, şi foarte rar spre creştet. Avea alura unui bărbat puternic, bine clădit, spre deosebire de cel de lîngă el, mai scund şi mai în vîrstă, cu o figură obosită, teribil de obosită, parcă nu dormise de multe nopţi. Cel pe care-l cunoşteau veni lîngă ei pentru a-l prezenta pe bărbatul mai în vîrstă cu figura foarte obosită:

― Doctorul Alexandru Tudor... Victor... Maria...

Cei doi cireşari tresăriră. Mai ales Victor:

― Chiar dumneavoastră? Doctorul Alexandru Tudor? Atunci înseamnă că această cutie albastră e ceva foarte important.

― Nu foarte, dragul meu Victor, spuse cealaltă voce. Nu există calificativ. Dar mai bine să urcăm în elicopter.
4
Atacul începu mai devreme. Un atac calculat, decisiv. Ve­neau cu sania după ei. Şi sania era încărcată cu tot felul de proiectile. Drugi uriaşi de fier care puteau să pătrundă prin orice obstacol de tablă sau care puteau să dărîme orice obsta­col, dacă erau împinşi, cu putere, butuci de lemn care trebuiau să spargă toate geamurile, cocoloaşe de carton şi smoală bă­gate în petrol, care trebuiau să ardă mocnit, sticle cu benzină şi torţe care trebuiau aruncate prin geamurile sparte.

Liviu Iordan, cu pistolul în mînă, proteja înaintarea cărău­şilor. Sania fu oprită la vreo zece metri în faţa antreului. Se pregăteau să atace lateral, pentru a avea în raza vederii toate uşile şi ferestrele prin care se putea evada.

Toţi cireşarii priveau prin crăpături înaintarea convoiului de atac. Tic nu se mai duse la catapultă ca să-i întîmpine de la distanţă cu proiectile fără prea mare efect. Deşi Ursu era foarte calm, foarte liniştit, toţi simţiră cum îi cotropeşte groaza, spaima. Abia după ce sania se opri în faţa antreului, Ursu spuse în şoaptă:

― Voi să rămîneţi înăuntru orice s-ar întîmpla. Nu ieşiţi decît dacă vă chem eu. Altminteri nu! înţelegeţi? Orice s-ar întîmpla, nu aveţi voie să ieşiţi afară din cabană. Dacă nu sînt sigur că se va întîmpla aşa, nu cred că-mi va reuşi planul...

― Ba da! Rămînem înăuntru! îşi uniră toţi şoaptele.

Grupul de la Izvoarele se pregătea de atac. Liviu Iordan, ferit de sanie şi de trupurile celor doi coloşi, supraveghea cu pistolul în mînă intrarea cabanei. Parcă aştepta ceva. Şi văzu un băţ cu o batistă în vîrf strecurîndu-se afară prin deschiză­tura uşii. Le spuse celorlalţi să se dea la o parte şi făcu un gest de invitaţie, cu mîna stîngă. Ursu ieşi. În clipa cînd ieşi afară, dădu drumul băţului şi ridică mîinile sus.

― Lipeşte-le de creştet! porunci Liviu Iordan. Şi să nu faci mai mult de trei paşi. Spune ce vrei!

― Vă dăm cutia albastră dacă ne lăsaţi în pace... spuse Ur­su cu vocea tremurîndă şi cu priviri speriate.

― Mai întîi spune de ce ai ieşit dumneata afară cu vestea asta? întrebă foarte atent Liviu Iordan.

― Ştiam că primul care iese este cel mai periclitat. Am tras la sorţi. Şi sorţii au căzut pe mine...

― Da... Asta e o posibilitate... Dar mai întîi vreau să te asigur că sorţii te-au favorizat. Pe dumneata te voiam primul. Trebuie să vă predaţi toţi. Iar cutia albastră o voi lua eu după ce veţi ieşi toţi, cu mîinile pe creştet, din cabană. Îmi vei spune unde e şi o voi lua eu. Anunţă-i să iasă afară...

― Le voi spune... se supuse Ursu. Dar cutia albastră nu e înăuntru. E afară... Dar nu v-o putem oferi fără nici un...

― Asta o hotărăsc eu, nu dumneata! îl întrerupse Liviu Ior­dan cu dispreţ. Dumneata vei pieri chiar aici, în faţa uşii.

― Numai eu şi celălalt cunoaştem locul unde e ascunsă cu­tia albastră, spuse Ursu. Şi nici celălalt nu va spune. Aşa că ne veţi măcelări fără să daţi de cutia albastră...

Din nou o mască de dispreţ şi superioritate se suprapuse pe faţa lui Liviu Iordan:

― Aici aţi greşit... Aţi destăinuit, fără să vă daţi seama, ideea ascunzişului. Hm. Dacă ascunzişul e afară, nu poate fi decît bolovanul ăsta ciudat.

Şi arătă sigur de el cu ţeava pistolului spre bolovanul gău­rit în zeci de locuri, ca un fagure de miere, ca un şvaiţer.

Atunci se petrecu acel miracol pe care nimeni nu-l va putea dezlega. Erau aproape şapte metri între Ursu şi Liviu Iordan. Ursu nu avea nevoie decît de fracţiunea de secundă în care ţeava pistolului va fi îndreptată în altă parte, ca şi atenţia celui cu arma. Sări ca din arc, ca din catapultă, ca un proiectil. Iar în timpul fantasticului salt, îşi schimbă direcţia printr-o smucitură neverosimilă. Glontele trecu pe lîngă el. Ateriză la mai puţin de un metru de Liviu Iordan, dar mîna lui se pre­lungi în săgeată şi lovi mîna care ţinea pistolul. Arma zbură cîţiva metri în aer. Ca un cangur, Ursu porni într-un nou salt. Luă arma de jos şi o aruncă departe peste prăpastie. Se întoarse apoi spre cei trei coloşi care încă nu-şi reveniseră din miracol. O ură sălbatică se citea pe faţa lui.

― Acum să vă văd! Poate că mai vreţi ceea ce voiaţi...

Nu mai avură vreme să-şi ia arme din sanie. Ursu poposi ca un bolid în mijlocul lor. Şi începu o bătaie cumplită, în care se trăsnea, nu se lovea. Era un vălmăşag de trupuri acolo, o încîl­ceală. Ursu voia să fie lovit ca să-i crească furia, ca să-şi ierte cîndva că izbise cu atîta violenţă şi ură. Zece să fi fost acolo, zece să fi fost, nu trei, şi i-ar fi sfărîmat pe toţi. Auzea cum trosnesc şi simţea cum se rup oasele la fiecare lovitură de pumn pe care-o dădea. Se lupta pe viaţă şi pe moarte acolo. Toţi ştiau şi toţi îşi mai găseau puteri şi rezistenţe. Nimeni nu mai auzea şi nu mai vedea nimic. Se băgau toţi ca nebunii în încîlceala albă. Şi pocneau maxilare, şi pocneau oase, şi se auzeau gemete înfundate şi icnituri. Şi Ursu se băga ca să simtă lovituri grele, să simtă că i se rup şi lui oasele. Şi pumnii lui loveau scurt, dar ca nişte ciocane, în maxilare şi-n pomeţi, în nas şi-n gură, peste dinţi. Era un pumn de plumb, care zdrelea şi zdrobea. Scurt. Din orice poziţie. Şi numai la faţă, ca să rămînă urme şi amin­tiri pentru toată viaţa. Dacă i-ar fi lovit în alte locuri, de mult se termina lupta. Dar trăgea numai la faţă, unde durea şi unde rămîneau urme. Scurt şi năprasnic. Ca un ciocan de oţel. Pînă cînd simţi o mînă zgîlţîindu-i umărul. Cine putea să fie? Cei trei coloşi gemeau în zăpadă sub el.

Era Victor. Şi Ursu, beat, îl îmbrăţişă, mînjindu-l cu sînge. Scutură din cap şi se trezi într-o clipă:

― Nu e sîngele meu, Victor. I-am zdrobit. I-am sfărîmat.

Cei trei încercau să se ridice din zăpadă. Erau zdreliţi toţi trei, nu puteau. Nu-i ţineau genunchii. Îi ajutară alţii. Cei care veniseră cu Victor şi cu Maria în elicopter. Nici unul nu scosese arma. Tîrau nişte zdrenţe în urma lor.

― Trebuia să-i bat... se scuză el în faţa bărbatului solid, cu păr rar şi cu zîmbet ciudat. Vă rog să mă iertaţi, dar dacă aţi şti ce gînduri aveau cu noi!

― Vom şti imediat... îi zîmbi bărbatul cu păr rar şi începu să spele faţa lui Ursu cu zăpadă. Te-am urmărit şi noi de multă vreme. Am văzut cum căutai pumnii lor. Se va şti şi asta.

Se adunară toţi în Casa Iulia. Toţi cireşarii. Ursu abia era zgîriat şi parcă atunci se sculase din somn, atît de odihnit părea. Şi împreună cu ei erau şi cei doi bărbaţi care coborî­seră primii din elicopter: prietenul lor şi doctorul Alexandru Tudor.

― Ei, Victor! sări de undeva cireşarul cu părul de aur şi cu nasul cîrn. Acum poţi să ne spui şi nouă unde e ascunsă cutia albastră. Dar să le urăm mai întîi oaspeţilor noştri: BI E AŢ ENIT la Casa Iulia!

Victor se simţea stingherit:

― Nu a fost deloc complicat. Mai întîi m-a frapat că la ata­cul convoiului au participat doi spărgători renumiţi care pe urmă au fost ucişi...

― Cuplul Negrupop... părea că-şi aminteşte doctorul Tu­dor. S-a crezut tot timpul că a fost accident sau sinucidere.

― Şi una şi alta, spuse Victor. Eu am căutat să creez o altă cutie albastră, nu aceea care era căutată de Liviu Iordan, o al­tă imagine a cutiei albastre, mult mai adevărată, nu aceea care-l fascina pe Liviu Iordan. Era o casetă. O cutie mică. Nu puteau să se ascundă acolo valori grele: lingouri de aur sau de platină, sau cine ştie ce pachete cu acţiuni fabuloase greu de manipulat. M-am gîndit la conţinutul cutiei albastre... pentru că la atac au participat şi doi spărgători. Pentru ce? Ca să des­chidă cutia albastră. După aceea şi pentru aceea au murit. Nu m-am mai gîndit la cutia albastră, ci la conţinutul cutiei al­bastre, care putea fi ascuns mult mai uşor şi mai ales fragmentar. Nu într-un singur loc, ci în mai multe locuri. Şi unde sînt în casa asta mai multe locuri, aranjate simetric, locuri făcute de un zidar, în care puteau fi ascunse frag­mentele care constituiau cutia mea albastră? Unde, Ticuşor? Într-o singură zonă. În antreu. În literele mari care ne-au urat: Bl E AŢ ENIT. De ce lipsesc cîteva? Ca să dea senzaţia vechimii şi autenticităţii. N-au căzut literele acelea. Nici n-au fost puse vreodată. Împreună cu data, dădeau un fel de sigiliu în timp ascunzişului. Cred că acolo se află cutia albastră...

― V-aş ruga ceva... se auzi vocea doctorului Alexandru Tu­dor. Şi eu cred că acolo se află cutia albastră. Raţionamentul e strălucit, aşa cum i se potriveşte lui Victor. Dar n-ar fi bine să se vorbească despre cei care au găsit cutia albastră. Sînt mulţi oameni la noi şi în alte părţi, care, auzind că s-a găsit cutia albastră, ar fi capabili să se răzbune groaznic pe cei care au descoperit-o. Nici voi nu trebuie să ştiţi ce se află aco­lo. E absolut tulburător... De aceea ar fi bine să-l rugaţi pe cel care vă povesteşte isprăvile să nu pomenească niciodată numele orăşelului vostru... Şi atunci nu vă va găsi nimeni. Sînt atîţia tineri care vi se aseamănă în ţara asta! Mi se pare că unii dintre ei vă şi aşteaptă jos, la Mitiş.

Cui îi fusese teamă o clipă că isprava asta nu va fi cunoscută?

Sfîrşit