Aripi de zăpadă

― Aiurea, spuse Tic, deşi voia să aibă jar în mîini şi să i-l toarne ăluia. Soră-mea e o fricoasă fără pereche...

― Poftim!? sări Liviu Iordan de pe scaun chiar în clipa cînd Tic înţelese ce groaznică gafă a făcut. Va să zică e şi surioara dumitale acolo! Hopa!

― E soră vitregă... e soră de caritate... începu Tic să se bîlbîie, aproape să plîngă. Las-că...

― Era tot ce trebuia să mai ştiu! îşi reluă locul pe scaun Liviu Iordan. Toţi o să ajungeţi aici, în genunchi o să vă tîrîţi. Întîi sora dumitale şi după ea ceilalţi...

Nu soarta lui, ci soarta nesuferitei sfîşia inima lui Tic. Imaginile pe care şi le închipuia şi în care o vedea pe Maria terorizată, cu faţa. Brrrrr! Era o groază, un iad.

― Şi dacă vă dăm cutia albastră? spuse ciufuliciul în ulti­mul moment al groazei sale din imaginaţie, în care mai putea să-şi păstreze ceva omenesc în voce.

― Şi asta mai voiam să ştiu! ţîşni ca o goarnă de triumf glasul lui Liviu Iordan. Voiam să ştiu dacă aţi aflat despre cu­tia albastră... dar eram sigur de asta... pentru că individul care a dat drumul celorlalţi cînd s-a făcut spargerea a rămas tot timpul în sufragerie şi a auzit o discuţie foarte secretă... despre cutia albastră... Dar nu-mi închipuiam că aţi aflat locul în care se află cutia... Acum mi-ai spus... De unde dracu' ştiţi că acolo la voi a fost ascunsă cutia?... Numai dacă aţi găsit scrisă pe undeva denumirea veche al cabanei... Numai atunci aţi putut să faceţi o relaţie între testamentul verbal lăsat de frate-meu... şi denumirea cabanei voastre... Da! Mi-am închipuit, sau trebuia să-mi închipui mai devreme. Nu sînteţi deloc proşti... Numai că aţi dat peste cineva care vă întrece, aşa cum întrece muntele ăsta colinele din jur...

Raţionamentul lui Liviu Iordan îi impresionase pe Tic, dar lauda de la urmă îl cam necăjea şi-l cam aţîţa.

― Dar să ştiţi că un anumit lucru nu l-aţi ghicit. Na! Eu singur am făcut spargerea. Eu singur am cărat totul...

― Nu, domnule! Asta e o minciună. Nu ai făcut spargerea singur. Poate că ai stat singur ascuns aici, poate că ai cărat sau ai scos singur alimentele, dar asta e altceva. Ai avut com­plici, sus, complici care ne-au scos pe noi de aici...

― Ei bine, dacă vreţi să ştiţi...

Dar spre fericirea vieţii lui şi a atîtor altora, bravul cireşar se opri în ultima clipă. Doamne! Ce era să spună!

― Spune, domnule! Sau vrei să te ajut eu?... Cine a deschis geamurile? Cine le-a deschis cu sfoara? Cine a intrat sus în camera mea?... Degeaba îţi ascunzi complicele... Nu eşti la tribunal... Aceeaşi pedeapsă o va primi şi el, aceeaşi soartă o va avea, cu sau fără martori... Toţi veţi avea aceeaşi soartă!

― Chiar dacă vă dăm cutia albastră? insistă, terorizat, ciu­fuliciul. Chiar dacă v-o aducem aici neatinsă?

― Nu, domnule! Nu veţi putea găsi voi cutia albastră. Nu aveţi minte pentru ascunzişul ei... Şi nu aveţi, poate, nici mijloace, domnule...

― Şi dacă unul dintre noi o va găsi? întrebă Tic. Dacă va închide ochii şi va spune, după un ceas: "Uite! Acolo, sub a op­ta lespede din dreapta, e cutia albastră. Săpaţi!" Dacă unul dintre noi va face aşa?

Liviu Iordan îl ascultă aproape năucit. Dar îşi reveni:

― Asta nu se poate!... Nu poate nimeni să gîndească aşa, pentru că nu ştie că aşa trebuie să gîndească! Numai hazar­dul ar putea să vă ajute s-o găsiţi.

― Şi dacă hazardul ne va ajuta? continuă Tic.

― Atunci vom face schimbul, domnule. Mi se va aduce cutia albastră, pe cuvînt de onoare. Îţi voi da drumul dumitale, conform cuvîntului de onoare, şi-i voi lua ostatici pe cei care mi-o vor aduce. Nu-i voi împuşca pentru că îmi trebuie gloanţele. Îi voi ucide altfel. Pînă îţi va veni din nou rîndul...
3
Era jale mare în Casa Iulia, în casa care-i primise pe cireşari cu optimistul BI E AŢ ENIT. Urarea ştirbă de bun venit îi persecutase teribil pe tineri. Numai necazuri, şi spaime, şi nelinişti, şi teroare, iar acum lovitura cea mai mişelească: răpirea celui mai drag dintre ei.

― Ne-a hipnotizat! se înfioră Lucia. Cum de nu a bănuit ni­meni nici o primejdie? Cum de n-am presimţit capcana?

― Pentru că toată atitudinea şi mai ales gestul lui de a veni singur, cu pistolul în mînă, spre noi, erau ale unui haluci­nat... Uh! Dacă n-ar fi tras cu pistolul! Asta m-a indus în eroare, mărturisi Victor în continuare. Asta m-a făcut să cred că a înnebunit. Cum să-şi irosească gloanţele? Nu mi-am închipuit nici o clipă că a substituit pistolul. Mai ales cînd l-am văzut că descoperă pistolul pierdut şi aleargă după el... Dacă nu mi-o lua Tic înainte... Am sărit aproape în aceeaşi clipă cu el... Dar el a fost mai iute...

― Eu sînt de vină! bodogăni Ursu. Eu! Eu trebuia să sar primul. Şi chiar dacă ar fi avut pistolul adevărat şi ar fi tras toate gloanţele în mine, tot l-aş fi gîtuit...

― În tine ar fi tras! răspunse Victor. Nu ştiu dacă ar fi tras toate gloanţele, dar sînt sigur că ar fi tras... Iar pe mine cred că m-ar fi luat ostatic. Dar pe tine, nu! Dacă scăpa de tine, ne lua pe toţi!

― Eu tot nu-l las! se încăpăţînă Ursu. Tot voi pune mîna pe el. Chiar dacă o să aibă o mitralieră în mînă...

― Şi Tic? întrebă Dan. Ce facem? Cum îl scoatem de acolo? N-o să-l lăsăm în mîinile lor...

― Deocamdată lui Tic nu i se poate întîmpla nimic! spuse Victor. Pe Tic îl ţin ca ostatic. Pînă nu intră sau nu intrăm noi în tratative, cu ei, nu i se poate întîmpla nimic lui Ticuşor.

― Daa... îngînă Maria. Spui tu aşa...

― Nu! interveni Ionel. Nu spunem aşa, ci e chiar aşa. Vor încerca probabil un schimb. Precis. Vor cere cutia în schimbul eliberării lui...

― Numai să fie aşa... oftă Maria.

― Numai să fie aşa... repetă Victor. Dacă află că eşti şi tu aici, atunci vor fi şi mai răi, şi mai siguri. Să nu ceară în schimb pe altcineva dintre noi... Unul sau mai mulţi... Dacă fac un asemenea schimb, oricum va fi şi cutia în mîinile lor...

Toţi simţeau ghearele groazei scormonindu-le pînă în măruntaie. Cine nu se va duce dincolo dacă lupii de-acolo vor propune un schimb? Cine nu se va duce ca să-l scape pe Tic?

― Poate că nu le vine gîndul ăsta, spuse Ursu. Poate că sînt înnebuniţi de cutie şi se gîndesc numai la cutie...

Victor clătină încet din cap...

― El probabil că nu se gîndeşte decît la cutie. Altceva îl in­teresează cît negru sub unghie. Dar sînt ceilalţi, Ursule, brutele acelea cu ochii în flăcări. Şi chiar el. Siguranţa lui, siguranţa vieţii lui e în mîinile noastre. Ştim prea multe des­pre el ca să ne lase în viaţă... Singurul lucru pe care l-ar putea face ar fi acela de a ne lăsa condamnaţi la foame sau la îngheţ. Adică tot la moarte. Dar sînt ceilalţi pe care-i simt cum caută otravă.

― Niciodată n-am fost într-o asemenea situaţie, spuse in­validul. Dacă aş putea să fac ceva... Să mă duc eu în locul lui Ticuşor. Tot nu mai sînt bun la nimic...

― Ba ai fost foarte bun, încercă Victor să-l consoleze, cînd te-ai apucat să calculezi ascunzişurile posibile ale cutiei al­bastre. Nu înţelegi că singurul atu care ne-ar mai putea îmbunătăţi situaţia ar fi să găsim cutia albastră? Şi tu ai fă­cut foarte mult pentru asta. Toată suita ta de eliminări e o capodoperă, Dan. Numai de la ea putem să plecăm la teribila idee a ascunzişului propriu-zis...

― Cuvînt de ordine! se trezi imediat Lucia. Toată lumea să înceapă să caute cutia, adică ascunzişul cutiei albastre.

― Oare nu ni se poate întîmpla nimic? întrebă Ionel. Să nu fim luaţi prin surprindere, să nu pierdem totul...

― Deocamdată nu ni se poate întîmpla nimic, răspunse Victor. Cei de dincolo sînt prea stăpîni pe situaţie, cred că îşi fac un plan de acţiune şi aşteaptă iniţiativele noastre.

― Adică de ce crezi că aşteaptă iniţiativele noastre? întrebă Maria. De ce nu încep ei tratativele?

― Ţi-am spus numai o părere, continuă Victor. Poate că vor începe ei tratativele... Dar s-ar putea să le aştepte de la noi... dacă Tic le va spune ceva despre cutia albastră. De bună­voie sau de nevoie... Trebuie să ne aşteptăm la orice, să fim în gardă tot timpul... Dar primejdie imediată nu cred că va fi.

Tinerii începuseră căutările. Dan le conducea. Aprinseră ambele lămpi, cu flacără mică, şi căutau după indicaţiile pe care le dădea invalidul. Numai Victor rămăsese nemişcat, la fereastra care avea vedere spre cabana Izvoarele. Veghea şi se gîndea, era concentrat la intensitate supremă, gîndea cu atîta furie, încît uneori simţea cum nu mai poate, cum îi pier toate gîndurile. Auzea zgomotele făcute de ceilalţi, dar toate se inte­grau într-o partitură sonoră fără nici o identitate. Gîndurile îl fulgerau, i se întretăiau ca un roi de fulgere, trebuia să gîndească într-o oră pentru toate orele cumplite ale lumii.

― Am ajuns aici... Îl trezi vocea lui Dan. Ne-am oprit asupra cîtorva lespezi, vreo şase... Şi a mai rămas plafonul din sufragerie... şi o porţiune dintr-un perete... De fapt numai lespezile selecţionate devin interesante. Restul e mai mult din conştiinciozitate. Ca să nu lăsăm nimic necercetat... Şi ar mai fi ceva. Asta mă chinuie cel mai rău, Victor. E un bloc uriaş în faţa cabanei. Parcă ar fi fost o fundaţie sau aşa ceva. Dacă pe vremea cînd s-a ascuns cutia, blocul făcea parte din cabană? Nu ar fi bine să se ducă Ursu să-l miroasă puţintel?

Victor încuviinţă, clătinînd capul. Ursu era în spatele lui. Înţelese răspunsul lui Victor şi ieşi, precaut, afară. Abia atunci se apropie Ţombi de picioarele lui Victor şi începu să schelălăie încet, parcă rugîndu-se să fie luat şi el în seamă. Victor se aplecă şi începu să-l mîngîie blînd şi căţelul stătea nemişcat, cu trupul încordat ca o săgeată, parcă pentru a-şi arăta toată energia şi puterea.

Ursu se întoarse după vreun sfert de oră. Victor îl ur­mărise prin geam tot timpul. Întârzierea lui acolo, la bolovan, îl cam punea pe gînduri. Oare ce era cu şvaiţerul acela?

― E un bolovan foarte ciudat... îşi dădu el raportul. E plin de scobituri, ca un copac scorburos. Unele mici, că abia încape pumnul, altele prin care ar încăpea şi Tic, dacă nu şi Ionel. Dar nu mi se pare că a fost o fundaţie, ci mai degrabă o stîncă adusă sau găsită la locul acela şi ţinută ca ornament. Trebuie să fie foarte interesant vara, cu verdeaţă în jur...

― De asta mi-a fost teamă! spuse Dan cu un accent de triumf în glas. Tu nu crezi că acolo ar putea să fie ascunzişul?

― Mă gîndesc mai departe pe firul eliminării tale... Îi răspunse Victor. Va să zică, am rămas la şase lespezi şi la bolovanul-curiozitate de-afară. Trebuie s-o găsim...

― Numai să fi fost ascunsă aici, se rugă Ursu.

― Aici a fost ascunsă... spuse Victor aproape în şoaptă.

― Cum poţi fi atît de sigur! îl fixă Dan cu neîncredere. Nu­mai dacă ai şti unde se află cutia...

― Cred că ştiu... răspunse tot în şoaptă Victor. Tu m-ai ajutat cu eliminările tale şi cu chinul tău de a căuta. Nu ţi-a rămas nimic necercetat. Şi am făcut ultima eliminare, Dan... Din clipa asta avem un atu în mînă... Dacă am putea să-l folosim... Oare cum să-i convingem că ei nu vor găsi niciodată cutia?

― E chiar atît de bine ascunsă?! se miră Dan.

― N-o vor găsi niciodată, Dan. Aşa cum tu nu puteai s-o găseşti. Pentru că şi ei, ca şi tine, pleacă de la o premisă falsă. Şi cu premisa aceasta, cutia nu poate fi găsită decît printr-o pură întîmplare... Cum aş putea să-i conving că n-o vor găsi?

Discuţia fusese auzită şi de ceilalţi, dar nimeni nu îndrăzni vreun comentariu. Îl cunoşteau toţi pe Victor şi ştiau că are nevoie de linişte în asemenea clipe. Doar Maria se lipi de el şi-i căută mîna. Iar la picioare, ca şi cum ar fi presimţit ceva bun, Ţombi începuse să se mişte, gudurîndu-se.

― Din păcate, nu putem fi siguri pe nimic! reîncepu Victor. Dacă Tic nu l-ar fi auzit pe Iordan, singur, cînd îşi condamna la moarte complicii, poate că am fi sperat... Dar aşa, nu trebuie să avem încredere în nimic, în nici o promisiune. E prea vi­clean, prea inteligent, într-un fel e un geniu... Numai capcana pe care ne-a întins-o şi în care a căzut Tic... Nu! Trebuie să luăm toate măsurile... Nu trebuie să ne bazăm numai pe ideea schimbului: cutia albastră, contra Tic. Chiar dacă îl voi convinge că n-o va descoperi... Nu! Trebuie să atacăm din două... ba nu, din trei direcţii...

Victor era iarăşi cel dintotdeauna în momentul cheie. Dar era cel mai mare greu prin care trecuseră cireşarii vreodată. Niciodată primejdia nu fusese atît de cumplită, atît de groaznică. Victor părea în transă. Nu mai vorbea. Gîndea cu ochii închişi. Apoi îi ceru lui Ursu, cu voce calmă, harta. Şi o chemă pe Maria alături ca s-o studieze împreună. Apoi îi spuse lui Ionel să se pregătească pentru a porni împreună, la tratative, dincolo.
4
Parcă nu se schimbase nimic. Liviu Iordan stătea la aceeaşi masă, în aceeaşi atitudine de meditaţie şi concen­trare, iar Tic era legat de acelaşi scaun uriaş şi făcea aceleaşi mişcări regulate, reduse şi chinuitoare, pentru a nu-i amorţi membrele. La altă masă, parcă în faţa aceleiaşi sticle de vin, stăteau ceilalţi: Petric şi Bălan.

― Să nu puneţi la cale vreo prostie, îi avertiză Liviu Iordan. Veţi rămîne sub teroarea mea pînă cînd voi vrea eu. Auziţi? Să nu încercaţi nici o răzvrătire, nici o nesupunere. Chiar dacă voi rămîne cu un singur glonte în pistol şi tot veţi trăi sub teroare, pentru că nici linul dintre voi nu va şti cui îi este destinat. Cine îl va primi? Dumneata? Sau dumneata? De aceea vă avertizez. Ca să fie clar!

Cei doi se sculară de la masă. Nici nu le trecea prin gînd să se răzvrătească. Liviu Iordan îi hipnotizase, îi fascinase pe amîndoi. Aveau o groază cumplită de el, mai ales cînd tăcea nemişcat, cînd îl simţeau că gîndeşte. Se duseră amîndoi la fereastra care dădea spre cabana Iulia, parcă pentru a anunţa că se observă o mişcare. Cabanierul anunţă primul:

― Vin... Sînt doi... Şi parcă duc un băţ cu o batistă albă în vîrf. Da, da. Au un băţ cu o batistă albă.

Liviu Iordan tresări. Tic îl urmărea cu ochi de drac. Voia să-i surprindă orice mişcare, orice gest, orice clipire a pleoapelor. Îl văzu tresărind, aproape uimit, aproape neîncrezător. Dar nu­mai după cîteva secunde faţa i se destinse, transformîndu-se în aceeaşi mască impasibilă.

― Luaţi-l! porunci el celor doi. Duceţi-l sus imediat. Nu vreau să le facă vreun gest, vreun semn, chiar din ochi. Unul să-l păzească, să stea lîngă el cu cuţitul pregătit. Dacă aude semnalul convenit, să-i taie imediat beregata. Celălalt să rămînă lîngă uşa scării interioare ca să prelungească sem­nalul dacă va fi nevoie. Gata!

Cei doi coloşi îl transportară pe sus, cu tot cu scaun, pe pri­zonier. Cabanierul se întoarse chiar în clipa cînd începuse să se bată în uşă. Liviu Iordan îi făcu semn să rămînă lîngă uşa scării. Se duse el să deschidă.

Aşa cum îşi închipuise, vlăjganul rămăsese iarăşi de pază la cabana Iulia. Erau cei doi care fuseseră ultima dată cînd pregătiseră cambriolajul: Victor şi Ionel. Le deschise uşa şi o dată cu ei se strecură în antreu şi un căţel zgribulit şi speriat.

― Dumnealui rămîne aici! arătă Liviu Iordan spre căţel.

Apoi le indică scurt cu mîna, fără cuvinte, uşa sufrageriei. Zăvorî uşa, fără să mai pună drugul de siguranţă, ameninţă cîinele zgribulit printr-o încruntătură din ochi, apoi pătrunse în sufragerie. Cireşarii se opriseră undeva în mijloc.

― E un act de mare curaj din partea voastră că aţi venit aici! îi luă în primire Liviu Iordan. Dacă vă sechestrăm şi pe voi? La asta nu v-aţi gîndit? Credeţi că întotdeauna şi toţi respectă, în timp de război, consemnele de onoare? Dacă vă reţinem şi pe voi sau dacă vă ucidem, ni se uşurează misiu­nea... Pe ce vă bazaţi tot curajul?

― Pe un amănunt de mare importanţă pe care vi-l vom spune la momentul potrivit! răspunse Victor foarte calm.

― Nu e nevoie să mi-l spuneţi. Îl bănuiesc. Aţi aflat că în cabana în care staţi se află cutia albastră. Am aflat şi noi că aţi aflat taina asta. Dintr-o mică eroare sau indiscreţie a mezinului vostru, fratele uneia dintre fetele de la cabană, a celei negricioase, mi se pare...

Liviu Iordan voia să-şi arate întreaga putere şi Victor simţi în acelaşi timp cu Ionel furnici de gheaţă pe spate.

― După cum vedeţi, continuă Liviu Iordan, surpriza voas­tră nu mai este surpriză, atuul vostru e o mică eroare... Prin urmare, aţi venit să vă predaţi.

De acolo, de lîngă uşă, cabanierul nu putea să nu-şi ex­prime întreaga admiraţie. Dar văzu privirile de oţel ale lui Liviu Iordan fulgerîndu-l. Îşi duse mîna la gură, ca o babă.

― Am venit pentru tratative, spuse foarte calm Victor. În nici un caz ca să ne predăm. Şi în nici un caz gîndindu-ne că una dintre părţi va respecta codul onoarei...

― Domnule... începu nepăsător parcă Liviu Iordan, astea sînt vorbe. Oricît de frumoase şi oricît de demne ar fi, se transformă dintr-o dată în apă de ploaie atunci cînd se ridică un pumn de fier sau un simplu pistol, chiar dacă mai are numai patru cartuşe. Apă de ploaie, domnule. Nici nu tre­buie să trag. Pot să pun pe unul să-l ucidă pe celălalt, pentru a-şi salva viaţa, şi pe urmă să-l ucid şi pe el pentru că a fost atît de crud şi şi-a ucis prietenul. Nu fac joc de cuvinte, dom­nule! Ca să fie clar! Situaţia voastră adevărată e asta: aţi venit să vă predaţi!

― Poate că mai este un atu! ripostă Victor. Un atu mai pu­ternic, mai important. Cred că vă închipuiţi la ce mă gîndesc.

Liviu Iordan deveni dintr-o dată neliniştit, dar pe faţa lui încă nu se produse schimbarea. Numai pumnii îi scăpărau. Îşi dădea seama că nu-şi va putea ascunde tulburarea. De aceea îşi puse ochelarii, numai pentru o clipă. Descoperise imediat că făcuse sau că era să facă o primă eroare: îşi trăda starea de nelinişte în faţa unor prizonieri.

― Ştiam că nu veţi rămîne nepăsător! îl aţîţă Victor.

― Nu se poate, domnule! aproape răcni Liviu Iordan, dar iarăşi izbuti să se domolească. Aţi venit aici cu o născocire şi cu intenţia de a pregăti o nouă spargere cu un obiectiv mai mare.

― Vă înţeleg... îi spuse Victor cu compătimire în voce. Aţi dorit şi aţi visat şi aţi vrut să faceţi totul cu propriile dum­neavoastră mîini pînă la ultimul act, pînă la ultima scenă. Şi tocmai la sfîrşit, sînteţi scos de pe scenă, pentru ca altul să rostească replica finală, apoteoza...

Era fantastic! Cabanierul abia aştepta să se tragă cu pis­tolul asupra tânărului care provoca. Şi în loc de aceasta, Liviu Iordan se aşeză pe scaun, complet stăpîn pe sine.

― Mi-ai spus prea mult, domnule... încuviinţă el. Să sperăm că nu mi-ai spus foarte mult, domnule... Da... Nu puteai să vorbeşti astfel în faţa mea, dacă nu ai fi găsit cutia albastră. Nici un om de pe lume nu ar fi avut acest curaj. Nu pentru că i-ar fi fost frică de viaţa lui, ci pentru că i-ar fi fost frică de viaţă altuia, nevinovat.

Liviu Iordan arătă cu degetul spre plafon, spre etaj, unde Victor şi Ionel înţeleseră că se află Tic, supravegheat.

― Prin urmare, aţi găsit cutia albastră... Ar trebui să vă fe­licit... Şi chiar o fac... Da! Meritaţi felicitări. Probabil că se află într-un ascunziş extraordinar...

Dar nici unul din cei doi nu răspunse. Ionel pentru că nu ştia. Victor din alte motive.

― Nu, domnule... Să nu vă fie teamă că vă trădaţi... Sînteţi naivi... Nu se trădează printr-o tresărire un ascunziş care a dăinuit un sfert de secol. Nu, domnule... Şi cam ce tratative aţi vrea să încheiaţi?

― Vă dăm cutia albastră în schimbul eliberării prietenului nostru, spuse Ionel cu vocea tremurîndu-i de emoţie.

― Nu e scump, domnule... răspunse Liviu Iordan după o foarte scurtă pauză. N-ar fi fost scump... în alte împrejurări. Aţi fi meritat poate mai mult. Cutia albastră valorează de o mie şi de un milion de ori mai mult decît spărgătorul vostru...

― E un punct de vedere... spuse Victor politicos.

― Nu de un punct de vedere, accentuă Liviu Iordan. Se pare că ai uitat discuţia noastră anterioară, cam cifrată spre final. Nu e un punct de vedere. E un adevăr. Ai uitat, domnule, că adevărurile există în raport cu mine? Eu le impun! Cum vă închipuiţi, în condiţiile date, că mă puteţi invita la trata­tive? Încep să-mi schimb părerea despre inteligenţa voastră...

― Cred că faceţi o eroare... spuse Victor. Nu aţi ascultat pînă la capăt argumentul cu care ne prezentăm la tratative. Nu vă oferim numai cutia albastră. Vă oferim unica posibili­tate de a intra în posesia cutiei albastre. Dumneavoastră n-o veţi găsi niciodată!

― E un punct de vedere... zîmbi superior Liviu Iordan.

― Nu e un punct de vedere, răspunse Victor. E un adevăr care există în afara dumneavoastră, de astă dată. Un adevăr definitiv!

― Cum, domnule? se înfurie Liviu Iordan. Dumneata îţi închipui că nu voi fi în stare să găsesc cutia albastră?

― Absolut niciodată! îi răspunse foarte calm Victor. Pentru că tot raţionamentul dumneavoastră se bazează pe o premisă falsă. Din cauza construcţiei dumneavoastră. Nu sînteţi maleabil ca să puteţi descoperi altă premisă şi alt raţiona­ment. Sînteţi ca un puţ de petrol din care nu poate ieşi altceva decît petrol. Cu sistemul dumneavoastră de a raţiona nu veţi descoperi niciodată cutia albastră! Nu înţelegeţi că trebuie să descoperiţi o altă idee despre premisă? Asta în afara subiectului. Deci nu veţi putea niciodată să descoperiţi cutia albastră, ascunzişul cutiei albastre. Îmi pot pune viaţa!

Nu numai Liviu Iordan, dar şi ceilalţi care se aflau în cameră rămaseră uluiţi şi de vorbele lui Victor, dar mai ales de tonul pasionat, vibrant, aproape suprauman cu care le rostise.

― M-ai impresionat, domnule! recunoscu Liviu Iordan. Dar îmi vine foarte greu să te cred... M-ai impresionat şi pînă acum un singur om m-a impresionat în viaţa mea: cel care a ascuns cutia. Dar emoţiile trec, trec foarte repede, uneori cu un simplu drog, domnule. Eu nici nu am nevoie să caut droguri. Le posed la centură, în tocul ăsta de piele în care se află un pistol cu pa­tru cartuşe ucigătoare... Dumneata ai mizat pe o dispută a inteligenţei loiale, domnule, a unei inteligenţe de onoare, dom­nule. Iar eu mizez pe o inteligenţă de război! O inteligenţă susţinută de armă. Aici ai greşit dumneata!

― N-am greşit! răspunse Victor.

― Ai greşit, domnule. Să spunem că ai dreptate şi încep să cred că ai dreptate. Nu voi putea să găsesc cutia. Eu nu voi putea s-o găsesc. Dar ai uitat un singur lucru, domnule. Că voi aţi găsit-o. Înţelegi, domnule?

― Nu înţeleg, răspunse Victor.

― Scurt! se ridică Liviu Iordan în picioare. Vă voi face pri­zonieri. Vă voi duce legaţi în faţa cabanei Iulia. Şi acolo, în faţa cabanei, vă voi tortura. Pînă cînd cel mai slab... sau cea mai slabă dintre voi va începe să ţipe. Poate chiar sora celui care stă sus cu cuţitul la beregată. Va ţipa şi va spune unde se află cutia. Şi după ce va spune, nu vă voi mai tortura. Vă voi ucide! Asta ai uitat, domnule. Inteligenţa de război.

― Nu! răspunse Victor cu un calm care teroriza. Nimeni nu cunoaşte ascunzişul cutiei. Numai eu. Nu l-am spus şi nu-l voi spune nimănui. Acesta a fost atuul meu. Şi acesta rămîne atuul meu şi al nostru, al tuturor. Vă dau cutia dacă eliberaţi prizonierul. Altminteri puteţi să faceţi un măcel, dar cutia n-o veţi avea. Cred că vă daţi seama că nu voi scoate un cuvînt...

Liviu Iordan devenise livid. Răspunse fără vlagă:

― Să amînăm tratativele pînă mîine dimineaţă...
5
Prizonierul fusese coborît din nou, cu tot cu scaun, în sufragerie. Îşi reluaseră toţi locurile. Liviu Iordan singur la o masă, cu un pahar de coniac în faţă, ceilalţi despărţiţi parcă de aceeaşi sticlă de vin.

Prizonierului nu i se dăduse nimic, nici de mîncat, nici de băut. Nimeni nu se uita la el, dar nici el nu se uita la nimeni. Din cînd în cînd se foia în legături şi ciocănea cu degetele în lemnul scaunului. Uşile şi ferestrele fuseseră toate zăvorite, baricadate şi controlate. Nici o muscă nu putea să pătrundă în cabană. Tăcerea era apăsătoare şi nimeni nu îndrăznea s-o spargă.

― Nu se poate, domnule! se răzvrăti într-un tîrziu Liviu Iordan. Am avut o simplă clipă de ameţeală, de slăbiciu­ne... Nu trebuia să cedez! Nu înţelegi? I-am avut în mînă şi le-am dat drumul! Ba chiar eu am propus amînarea trata­tivelor! De ce, domnule, de ce?