Articole științifice de specialitate: dileme etice

IV.1 .Ingineria genetică

Clonarea

Clonarea reprezintă procesul prin care se creează o copie identică genetic cu o persoană existentă, prin reproducere asexuată. În prezent există două direcţii mari ale clonării umane: clonarea reproductivă şi clonarea terapeutică. Scopul clonării reproductive este de a crea un organism, printr-o tehnică denumită transferul nuclear al celulelor somatice. Clonarea terapeutică presupune crearea unui embrion cu scopul de a-i recolta celulele stem.

Clonarea umană, indiferent de forma acesteia, încalcă demnitatea şi respectul faţă de persoana umană. Clonarea reproductivă șterge și complică relațiile interumane și pe cele parenterale pentru copilul creat, care ar putea avea doar un părinte în mod legal (persoana din care a fost creat/creată).

Sfârşitul secolului XX avea să fie martorul primului caz de clonare a unui mamifer, acesta având loc la Institutul Roslin din Edinburgh, prin transplantarea nucleului unei celule care aparţinea unei oi din rasa Finn Dorsett în ovulul denuclearizat al unei mame-gazdă din rasa de oi scoţiene cu faţa neagră. S-a stimulat apoi artificial diviziunea celulară, iar uterul respectivei oi cu faţa neagră a fost purtătorul viitoarei clone.

Dolly reprezintă copia fidelă a unei oi Finn Dorsett. După Dolly a urmat clonarea de vaci, porci, maimuţe şi şoareci. Prin clonare se pot obţine organisme cu calităţi „programate”. De exemplu, la Institutul Roslin s-au desfăşurat experimente pentru a se ajunge la vaci care să producă lapte foarte apropiat, din punct de vedere al compoziţiei, de cel uman. Savanţii au luat în calcul şi posibilitatea ca prin clonare să fie înlocuite animalele de casă care au murit sau să fie refăcute speciile ameninţate. Şi de la donarea animalelor, atenţia oamenilor de ştiinţă s-a îndreptat în mod firesc spre clonarea umană.

Până acum s-au întreprins experienţe cu cinci specii de animale, iar rata foarte mare de eşecuri a dat naştere multor semne de întrebare privind succesul donării umane. Doar 1% din clonările animale efectuate până în prezent au avut un rezultat pozitiv, dar şi dintre acestea covârşitoarea majoritate a suferit serioase disfuncţii: ficatul nu funcţiona bine, sângele nu avea o presiune normală, plămânii erau nedezvoltaţi, apăreau grave deficienţe ale sistemului imunitar. Concluzia specialiştilor este că, pentru nivelul actual al tehnicii, clonarea umană este foarte periculoasă. Antinori şi Zavos susţin însă că pot depăşi aceste handicapuri, aflând din timp care sunt embrionii „bolnavi”, pentru ca astfel să le fie stopată creşterea, dar lumea ştiinţifică a negat posibilitatea concretă a acestui control: noi nu dispunem actualmente de nici un mijloc sigur de a şti dacă „imprimarea” genelor a decurs normal. Este vorba de un proces încă insuficient descifrat. Acceptând totuşi reuşita clonării, nu ştim cât şi cum va evolua clona. Viaţa adultă a acesteia s-ar putea să nu fie decât un şir de probleme medicale, mai cu seamă datorită faptului că, cel mai probabil, sistemul imunitar va fi foarte slăbit.