Articole științifice de specialitate: dileme etice

Principiile generale de etică a cercetării sunt:

1. 
   Principiul beneficienţei şi anume: în urma cercetărilor trebuie să rezulte beneficii reale atât pentru participanţii la cercetare – pe cât posibil –, cât şi pentru societate, reflectând obligaţia etică de a maximiza beneficiile şi a minimiza riscurile (Vicol & Astărăstoaie, 2009);
   
2. 
   Principiul non-vătămării reprezintă obligaţia de a nu face rău prin practica cercetării nici subiecţilor implicaţi, dar nici altor categorii ce ar putea fi vătămate prin posibile implementări ale rezultatelor cercetării (Vicol & Astărăstoaie, 2009);
   
3. 
   Principiul justiţiei distributive sub forma distribuirii echitabile a riscurilor şi beneficiilor cercetării (Ioan & Stângă, 2009);
   
4. 
   Principiul confidenţialităţii subiecţilor şi protecţiei datelor are în vedere nedivulgarea informaţiilor cu privire la participanţii la cercetare şi caracterul anonim al informaţiei în prelucrarea datelor (Ioan & Stângă, 2009)
   

Unii prezintă Bioetica drept o mişcare de idei, schimbătoare din punct de vedere istoric sau istoricist; alţii o consideră mai degrabă o metodologie de confruntare interdisciplinară între ştiinţe biomedicale şi ştiinţe umane; alţii consideră gândirea bioetică o articulaţie a filozofiei morale şi cei care definesc această gândire ca o disciplină autonomă, care are un rol ce nu se identifică cu cel al deontologiei, nici cu medicina legală sau cu drepturile omului, chiar dacă are o conexiune cu aceste discipline şi puncte de confruntare, şi nici nu poate fi considerată o secţiune a celei mai cunoscute şi antici etici medicale.

Un grup de studiu a elaborat un document numit Documento di Erice, în care a fost precizat obiectul bioeticii şi raportul existent între această disciplină şi deontologia şi medicina legală, în urma unor polemici privind rolul bioeticii printre cei care au un cult pentru medicina legală. În acel document, care se bazează în mare parte pe ceea ce conţine ,,Encyclopedia of Bioethics” din 1978, competenţa bioeticii este recunoscută în următoarele patru domenii:

• 
  problemele etice ale profesiunilor sanitare;
  
• 
  problemele etice rezultate în cadrul cercetărilor pe om, chiar dacă nu în mod direct terapeutice
  
• 
  problemele sociale legate de problemele politicii sanitare (naţionale şi internaţionale), de medicina locurilor de muncă şi de alte politici de planificare familială şi control demografic;
  
• 
  probleme privind intervenţia asupra vieţii altor fiinţe vii (plante, micro-organisme şi animale) şi, în general, tot ce ţine de echilibrul ecosistemului.