Arturo Perez Reverte

Se oprise încă o dată şi o privea din nou. Până aici pot merge, spuneau ochii săi limpezi. Restul te priveşte.

— Rămân singură, Oleg.

Stătea tăcută în faţa lui, iar valurile de pe mal îi săpau nisipul de sub tălpi la fiecare retragere. El zâmbi prieteneşte, un pic absent.

— Ce ciudat e să te aud spunând asta. Credeam că întotdeauna ai fost singură.

Amici am la mine-n ţară, care-mi spun că mă iubesc.

Judecătorul Martinez Pardo nu era un tip simpatic. Am vorbit cu el în timpul ultimelor zile ale anchetei mele: douăzeci şi două de minute de conversaţie prea puţin plăcută, în biroul lui de la Tribunalul Naţional. A acceptat să mă primească scrâşnind din dinţi, şi numai după ce făcusem să-i parvină un voluminos raport cu starea investigaţiilor mele. Numele său figura acolo, fireşte. Pe lângă multe alte lucruri. Alegerea obişnuită era să rămână înăuntru într-un mod confortabil, sau să rămână afară. A hotărât să rămână înăuntru, cu propria sa versiune asupra faptelor. Veniţi şi stăm de vorbă, a spus în cele din urmă, când a venit la telefon. Aşa încât m-am dus la Tribunal, mi-a întins mâna sec şi ne-am aşezat să stăm de vorbă, de-o parte şi de cealaltă a mesei lui oficiale, cu drapelul şi cu portretul regelui pe perete. Martinez Pardo era scund, rotofei, cu o barbă albită ce nu reuşea să-i acopere întru totul o cicatrice care îi străbătea obrazul stâng. Era departe de a fi unul dintre judecătorii-vedetă care apăreau la televiziune şi în ziare. Cenuşiu şi eficient, se spunea. Dat naibii. Cicatricea provenea dintr-un episod vechi: asasini columbieni angajaţi de traficanţi gahcieni. Poate că asta îi înăcrea caracterul.

Am început prin a comenta situaţia Teresei Mendoza. Ce o dusese acolo unde era, şi cursul pe care avea să-l ia viaţa ei în următoarele săptă-mâni, dacă izbutea să rămână în viaţă. Asta nu ştiu, spuse Martinez Pardo. Eu nu lucrez cu viitorul oamenilor, decât ca să asigur treizeci de ani de condamnare, când pot. Treaba mea e trecutul. Fapte şi trecut. Delicte. Iar din acestea, Teresa Mendoza a comis multe.

— Probabil că vă simţiţi frustrat, atunci, am sugerat. Atâta muncă pentru nimic.

Era modul meu de a răspunde la prea puţina lui simpatie. M-a privit pe deasupra ochelarilor de lectură pe care îi ţinea pe vârful nasului. Nu părea un om fericit. Cu siguranţă, nu era un judecător fericit.

— O aveam, spuse.

Apoi rămase tăcut, cântărind parcă dacă acele două cuvinte erau oportune. Judecătorii cenuşii şi eficienţi au şi ei inimioara lor, mi-am spus. Vanitatea lor personală. Frustrările lor. O aveai, dar acum n-o mai ai. Ţi-a scăpat printre degete, întorcându-se la Sinaloa.

— Cât timp aţi umblat după ea?

— Patru ani. O muncă îndelungată. Nu era uşor să acumulezi fapte şi dovezi ale implicării ei. Infrastructura ei era foarte bună. Foarte inteligentă. Totul era plin de mecanisme de siguranţă, de compartimente. Demontai ceva şi totul murea acolo. Imposibil să dovedeşti conexiunile în sus.

— Dar dumneavoastră aţi făcut-o.

Doar în parte, admise Martinez Pardo. Aş fi avut nevoie de mai mult timp, de mai multă libertate de lucru. Dar n-am avut aşa ceva. Oamenii aceia se mişcau în anumite medii, inclusiv politica. Inclusiv al său, al judecătorului însuşi. Asta i-a permis Teresei Mendoza să vadă de departe cum veneau anumite lovituri şi să le pareze. Ori să micşoreze consecinţele, în cazul acela concret, adăugă, el mergea bine. Adjutanţii lui mergeau bine Erau pe punctul de a încununa o muncă îndelungată şi răbdătoare. Patru ani, îmi spuse, ţesând pânza de păianjen. Şi dintr-o dată totul s-a sfârşit.

— E adevărat că v-au convins cei de la Ministerul de Justiţie?

— Asta e ceva deplasat – se lăsase pe spate în fotoliu şi mă observa, deranjat. Refuz să răspund.

— Se povesteşte că însuşi ministrul s-a ocupat să facă presiuni asupra dumneavoastră, în acord cu ambasada Mexicului.

Ridică o mână. Un gest neplăcut. O mână autoritară, de judecător în exerciţiu. Dacă veţi continua pe drumul ăsta, avertiză, conversaţia noastră va lua sfârşit. Asupra mea n-a făcut presiuni nimeni, niciodată.

— Explicaţi-mi atunci de ce, până la urmă, n-aţi făcut nimic împotriva Teresei Mendoza.

Cântări un pic întrebarea mea, poate pentru a hotărî dacă nu cumva verbul „explicaţi-mi” implica desconsideraţie. In cele din urmă, hotărî să mă absolve. In dubio pro reo. Sau aşa ceva.

— V-am mai zis, răspunse. N-am avut timp să adun material suficient.

— Cu tot cu Teo Aljarafe?

Încă o dată mă privi ca mai înainte. Nici eu, nici întrebările mele nu-i plăceam, iar ultima nu îmbunătăţea lucrurile.

— Tot ce se referă la acest nume e confidenţial. Mi-am permis un zâmbet moderat. Hai, domnule judecător. Să fim serioşi.

— Şi e totuna, am spus. Presupun.

— Uite că pentru mine nu e.

Am meditat câteva clipe. Vă propun un pact, am conchis cu voce tare. Eu las afară povestea cu Ministerul de Justiţie, iar dumneavoastră îmi povestiţi treaba cu Aljarafe. Înţelegerea e înţelegere. Am schimbat zâmbetul moderat cu o mutră de solicitudine amabilă, în timp ce el reflecta. De acord, spuse. Dar îmi rezerv anumite detalii

— E adevărat că dumneavoastră i-aţi oferit imunitate în schimbul informaţiilor?

— La asta n-am să răspund.

Rău am început, mi-am zis. Am încuviinţat de două ori cu un aer gânditor, înainte de a ataca din nou:

— Se dau asigurări că l-aţi hărţuit mult. Că aţi adunat un dosar bun despre el şi mai apoi i l-aţi vârât sub nas. Şi că n-a fost nimic legat de traficul de droguri. Că l-aţi înşfăcat pe partea fiscală.

— Se poate.

Mă privea impasibil. Tu spui şi eu confirm. Să nu-mi ceri prea mult în plus.

— Transer Naga?

— Nu.

— Fiţi amabil, domnule judecător. Răspundeţi unui băiat bun cum sunt eu.

Din nou se gândi. La urma urmei, probabil că reflectă el, sunt implicat. Acest punct e mai mult sau mai puţin cunoscut, şi e rezolvat.

— Recunosc, spuse, că afacerile Teresei au fost întotdeauna impermeabile la eforturile noastre, deşi ştiam că mai mult de şaptezeci la sută din traficul de pe Mediterana trecea prin mâna ei. Punctele slabe ale domnului Aljarafe le reprezentau la banii personali. Numele lui a apărut în vreo două tranzacţii externe cam neclare. Exista material.

— Se spune că avea proprietăţi la Miami.

— Da. După câte ştiam noi, o casă de o mie de metri pătraţi pe care tocmai o cumpărase la Coral Gables, cu cocotieri şi cu chei propriu, şi un apartament de lux la Coco Plum: un loc frecventat de avocaţi, bancheri şi brokeri de pe Wall Street. Totul, pe cât se pare, fără ştirea Teresei Mendoza.

— Mici economii.

— Am putea spune astfel.

— Iar dumneavoastră l-aţi înhăţat de boaşe. Şi l-aţi speriat.

Iarăşi se lăsă pe spate în fotoliu. Dura lex şed lex. Duralex.

— E inadecvat. Nu vă tolerez acest limbaj, încep să mă cam satur, mi-am zis. De tâmpitul ăsta.

— Atunci traduceţi după gustul dumneavoastră.

— A hotărât să colaboreze cu justiţia. Pur şi simplu.

— În schimbul a ce?

— În schimbul a nimic.

Am rămas privindu-l. Lui mutu'. Asta să i-o spui lui mutu'. Teo Aljarafe riscându-şi beregata de amorul artei.

— Şi cum a reacţionat Teresa Mendoza când a aflat că expertul ei fiscal lucra pentru duşman?

— Asta o ştiţi şi dumneavoastră la fel de bine ca mine.

— Bun. Ştiu ce ştie toată lumea. Mai ştiu că ea l-a folosit ca momeală în operaţiunea cu haşişul rusesc. Dar nu mă refeream la asta.

Treaba cu haşişul rusesc înrăutăţi lucrurile. Cu mine să n-o faci pe isteţul, spunea faţa lui.

— Atunci, sugeră, întrebaţi-o pe ea, dacă puteţi.

— Poate că pot.

— Mă îndoiesc că femeia asta acceptă interviuri. Cu atât mai puţin în situaţia sa actuală.

Am hotărât să fac o ultimă încercare.

— Cum vedeţi dumneavoastră această situaţie?

— Eu sunt afară, răspunse cu o faţă ca la poker. Am văzut şi n-am văzut Teresa Mendoza nu mai e treaba mea.

Apoi rămase tăcut, frunzări distrat câteva documente de pe masă, şi m-am gândit că acea conversaţie se încheiase. Ştiu nişte feluri mai bune de a-mi pierde vremea, am decis. Mă ridicam iritat, gata să-l salut, însă nici măcar un funcţionar disciplinat al statului precum judecătorul Martânez Pardo nu se putea sustrage de la usturimea anumitor răni Ori de la a se justifica. Stătea în continuare aşezat, fără să-şi ridice privirea din documente. Şi atunci, dintr-o dată, mi-am scos pârleala cu interviul.

— A încetat să mai fie treaba mea după vizita acelui american, adăugă el înciudat. Tipul de la DEA.

Doctorul Ramos, care avea un simţ al umorului deosebit, atribuise numele codificat de Copilărie duioasă operaţiunii de douăzeci de tone de haşiş pentru Marea Neagră. Puţinele persoane care erau la curent plănuiseră totul vreme de două săptămâni, cu o minuţiozitate aproape militară; iar în acea dimineaţă, din gura lui Farid Lataquia când îşi închise, cu un zâmbet satisfăcut, telefonul mobil după ce vorbise o vreme codificat, aflară că libanezul găsise în portul Alhucemas o navă potrivită pentru alimentare: un vetust vas cu carmace de treizeci de metri lungime, rebotezat Tarfaya, aflat în proprietatea unei societăţi de pescuit hispano-marocane. La acea oră, în ce-l privea, doctorul Ramos coordona mişcările lui Xoloitzcuintle, un purtător de containere sub pavilion german, cu un echipaj alcătuit din polonezi şi filipinezi, care făcea regulat ruta între coasta americană şi Mediterana orientală, iar în acel moment naviga între Recife şi Veracruz. Copilărie duioasă avea un al doilea front, sau plan paralel, unde un rol decisiv îl juca o a treia navă, de această dată un vas de mărfuri cu ruta prevăzută între Cartagena, Columbia, şi portul grecesc Pireu, fără escale intermediare. Se numea Luz Angehta şi, cu toate că era înmatriculat în portul columbian Temuco, naviga sub pavilion cambodgian, în contul unei companii cipriote, în timp ce Tarfaya şi Xoloitzcuintle aveau să-şi asume partea delicată a operaţiunii, rolul încredinţat lui Luz Angelita şi armatorilor săi era simplu, rentabil şi lipsit de riscuri: se mărginea să funcţioneze ca momeală.

— Totul e gata, recapitula doctorul Ramos, în zece zile îşi scoase pipa din gură spre a-şi înăbuşi un căscat. Era aproape ora unsprezece dimineaţa, după o lungă noapte de lucru în biroul de la Sotogrande: o casă cu grădină înzestrată cu cele mai moderne mijloace de supraveghere electronică şi de securitate, care de doi ani înlocuise vechiul apartament din portul sportiv. Pote Gălvez făcea de gardă în vestibul, doi paznici străbăteau curtea, iar în sala de şedinţe se găseau un televizor, un PC portabil cu imprimantă, două telefoane mobile codate, o tablă pentru grafice cu carioci aşezată pe un şevalet, ceşti de cafea murdare şi scrumiere ticsite de mucuri de ţigară pe masa mare de întruniri. Teresa tocmai deschisese fereastra ca să aerisească. O însoţeau, pe lângă doctorul Ramos, Farid Lataquia şi operatorul de telecomunicaţii al Teresei, un tânăr inginer gi-braltarian de toată încrederea, pe nume Alberto Rizocarpaso. Era ceea ce doctorul numea cabinetul de criză: grupul restrâns care constituia statul major operativ de la Transer Naga.

— Tarfaya, spunea Lataquia, are să aştepte la Alhucemas, curăţind magaziile. Punere la punct şi combustibil. Inofensiv. Liniştit Nu-l vom scoate până cu două zile înainte de întâlnire.

— De acord, spuse Teresa Nu vreau să-l ţin o săptămână plimbându-se de colo până colo şi atră-gând atenţia.

— Nu vă faceţi griji. Mă ocup eu.

— Echipaj?

— Toţi marocani. Comandantul Cherki. Oameni ai lui Ahmed Chakor, ca de obicei.

— Ahmed Chakor nu e întotdeauna de încredere.

— Depinde de cât i se plăteşte – libanezul zâm-bea. Totul e în funcţie de cât mi se plăteşte mie, spunea acel zâmbet. De data asta nu vom înfrunta riscuri.

Adică, şi de data asta încasezi un comision suplimentar, îşi spuse Teresa. Nava de pescuit plus vaporul plus oamenii lui Chakor egal o avere. Văzu că Lataquia îşi accentua zâmbetul, ghicind la ce se gândea ea. Cel puţin ticălosul ăsta nu se ascunde, hotărî. O face pe faţă, cu toată naturaleţea. Şi întotdeauna ştie unde e limita. Apoi se întoarse spre doctorul Ramos. Ce se-ntâmplă cu cauciucurile, voi să ştie. Câte unităţi pentru transbordare. Doctorul ţinea desfăşurată pe masă o hartă 773 a amiralităţii britanice, cu toată coasta marocană, detaliată, dintre Ceuta şi Melilla. Arătă un punct cu căuşul pipei, trei mile spre nord, între stânca Velez de Gomera şi pragurile Xauen.

— Există şase ambarcaţiuni disponibile, spuse. Pentru două drumuri de aproximativ o mie şapte sute de kilograme fiecare. Cu vasul de pescuit mişcându-se de-a lungul acestei linii, aşa, totul poate fi rezolvat în mai puţin de trei ore. Cinci, dacă marea devine incomodă, încărcătura e deja pregătită la Bab Berret şi Ketama. Punctele de îmbarcare vor fi Kocas Negras, Cala Traidores şi gura rttriui Mestaxa.

— De ce să împărţim în atâtea locuri? Nu-i mai bine totul dintr-o lovitură?

Doctorul Ramos o privi, grav. Dacă ar fi venit de la altcineva, întrebarea l-ar fi jignit pe tacticianul de la Transer Naga; cu Teresa, însă, era ceva firesc. Obişnuia să supervizeze totul până la cel mai mic detaliu. Era bine pentru ea şi bine pentru ceilalţi, fiindcă responsabilităţile pentru succese şi pentru eşecuri erau întotdeauna împărţite, şi, mai apoi, nu trebuia să se umble cu prea multe explicaţii. Minuţioasă, obişnuia să comenteze Farid Lataquia în plasticul său stil mediteranean, de să-ţi facă ouăle zob. Niciodată în faţa ei, desigur, însă Teresa ştia. În realitate, ştia totul despre toţi. Dintr-o dată se pomeni gândindu-se la Teo Aljarafe. Problemă pe rol, de asemenea de rezolvat în zilele următoare. Se corectă în sinea ei. Ştia aproape totul despre aproape toţi.

— Douăzeci de mii de kilograme la un loc pe o plajă înseamnă multe kilograme, explica doctorul, chiar cu mehani-i de partea noastră. Prefer să nu atrag atenţia atât de mult. Aşa încât le-am explicat marocanilor problema ca şi cum ar fi vorba de trei operaţiuni diferite. Ideea e să îmbarcăm jumătate din încărcătură în punctul unu cu cele şase cauciucuri deodată, un sfert în punctul doi cu numai trei cauciucuri, şi celălalt sfert în al treilea punct, cu cele trei care mai rămân. Astfel, vom reduce riscurile şi nimeni nu va trebui să se întoarcă să încarce în acelaşi loc.

— Cum are să fie vremea?

— In perioada asta nu poate fi foarte rea. Avem o marjă de trei zile, ultima cu luna aproape în întuneric, în crai nou. E posibil să avem ceaţă, şi asta poate complica întâlnirile. Dar fiecare cauciuc are un GPS, iar vasul de pescuit de asemenea.

— Comunicaţii?

— Cele obişnuite: mobile clonate sau codate pentru cauciucuri şi pentru vasul de pescuit, Internet pentru vasul mare. Walkie-talkie STU pentru manevră.

— Îl vreau pe Alberto pe mare, cu toate aparatele lui.

Încuviinţă Rizocarpaso, inginerul gibraltarian. Era blond, cu o faţă copilăroasă, aproape spâna-tic. Introvertit. Foarte eficient în domeniul său. Purta întotdeauna cămăşile şi pantalonii boţiţi după ce-şi petrecea ceasuri în şir în faţa unui receptor radio sau a tastaturii unui computer. Teresa îl recrutase pentru că era capabil să camufleze contactele şi operaţiunile prin Internet, deviind totul sub acoperirea fictivă a unor ţări inaccesibile pentru poliţiile europene şi nord-ame-ricane: Cuba, India, Libia, Irak. În câteva minute putea deschide, folosi şi închide mai multe adrese electronice camuflate în servere locale din aceste ţări sau din altele, recurgând la numere de cărţi de credit furate sau ale unor oameni de paie. De asemenea, era expert în steganografie şi în sistemul de încriptare PGP.

— Ce navă? Întrebă doctorul.

— Una oarecare, sportivă. Discretă. Fairline Squadron-ul pe care-l avem la Baniis poate fi bun – Teresa îi arătă inginerului o zonă largă de pe harta de navigaţie, la vest de Alborăn. Vei coordona comunicaţiile de-acolo.

Gibraltarianul schiţă un vag zâmbet stoic. Lataquia şi doctorul îl priveau mucaliţi; toţi ştiau că avea rău de mare ca un cal de carusel, însă fără îndoială că Teresa avea motivele ei.

— Unde va fi întâlnirea cu Xoloitzcuintle? Voi să ştie Rizocarpaso. Există zone în care acoperirea e proastă.

— Vei afla la timpul potrivit. Iar dacă nu există acoperire, vom folosi radioul camuflându-ne pe canale pescăreşti. Fraze stabilite pentru schimbările de pe o frecvenţă pe alta, între o sută douăzeci şi o sută patruzeci de megahertzi. Pregăteşte o listă.

Sună unul din telefoane. Secretara de la biroul din Marbella primise o comunicare de la ambasada Mexicului la Madrid. Solicitau ca doamna Mendoza să-l primească pe un înalt funcţionar pentru a sta de vorbă despre o chestiune urgentă. Cât de urgentă, voi să ştie Teresa. N-au spus, fu răspunsul. Insă funcţionarul se află deja aici. De vârstă mijlocie, bine îmbrăcat. Foarte elegant. Pe cartea lui de vizită scrie Hector Tapia, secretar de ambasadă. De cincisprezece minute aşteaptă în vestibul. Şi e însoţit de un alt domn.

— Vă mulţumim că ne-aţi primit, doamnă, îl cunoştea pe Hector Tapia. Stătuse de vorbă cu el la modul superficial cu câţiva ani în urmă, pe timpul demersurilor cu ambasada Mexicului din Madrid ca să-şi facă actele pentru dubla cetăţenie. O scurtă întrevedere într-un birou din clădirea de pe Carretera de Sân Jeronimo. Câteva cuvinte oarecum cordiale, semnarea de documente, timpul pentru o ţigară, o cafea, o conversaţie lipsită de importanţă. Şi-l amintea foarte educat, discret. Cu toate că era la curent cu întregul său curri-culum – ori poate că tocmai din această cauză – o primise cu amabilitate, reducând formalităţile la minim, în aproape doisprezece ani, era singurul contact direct pe care Teresa îl păstrase cu lumea oficială mexicană.

— Permiteţi-mi să vi-l prezint de domnul Guillermo Rangel. Nord-american.

Se vedea că se simţea stingherit în mica sală de şedinţe îmbrăcată în lemn de nuc închis la culoare, ca unul care nu e sigur că se află la locul potrivit. Americanul, însă, părea în largul său. Se uita la fereastra deschisă, la magnoliile din grădină, la vechiul ceas de perete englezesc, la calitatea fotoliilor, la valorosul desen al lui Diego Rivera – Schiţă pentru portretul lui Emiliana Zapata – înrămat pe perete.

— De fapt sunt de origine mexicană, ca şi dumneavoastră, spuse el, contemplând încă portretul mustăcios al lui Zapata, cu un aer mulţumit. Născut în Austin, Texas. Mama era născută în Mexic.

Spaniola lui era perfectă, cu un vocabular din nord, aprecie Teresa. Mulţi ani de practică. Păr castaniu tuns periuţă, umeri de luptător. Tricou alb sub sacoul subţire. Ochi închişi la culoare, agili şi deştepţi.

— Domnul, comentă Hector Tapia, are anumite informaţii pe care i-ar face plăcere să vi le împărtăşească.

Teresa îi invită să ocupe două dintre cele patru fotolii situate în jurul unei măsuţe arabe din cupru ciocănit, iar ea se aşeză în altul, punând pe masă un pachet de Bisonte şi bricheta. Avusese timp să se aranjeze un pic: părul strâns în coadă de cal cu un ac din argint, bluză de mătase închisă la culoare, blugi negri, mocasini, haina din piele de căprioară pe braţul fotoliului.

— Nu sunt sigură că aceste informaţii mă interesează, spuse.

Părul argintiu al diplomatului, cravata şi costumul de o croială impecabilă contrastau cu înfăţişarea americanului. Tapia îşi scosese ochelarii cu ramă de oţel şi îi studia cu fruntea încruntată, ca şi când n-ar fi fost mulţumit de starea lentilelor.

— Vă interesează cu adevărat – îşi puse ochelarii şi o privi, gânditor. Don Guillermo.

Acesta ridică o mână mare şi plată.

— Willy. Îmi puteţi spune Willy. Toată lumea o face.

— Bine. Ei bine, aici, Willy lucrează pentru guvernul american.

— Pentru DEA, nuanţă el, fără complexe. Teresa tocmai îşi scotea o ţigară din pachet.

Continuă să o facă fără să se tulbure.

— Pardon? Pentru cine aţi spus?

Îşi puse ţigara în gură şi căută bricheta, însă Tapia se apleca deja peste masă, atent, un ţăcănit, gata flacăra.

— D-E-A, repetă Willy Rangel, apăsând mult pe fiecare abreviere. Drug Enforcement Administration. Ştiţi dumneavoastră. Agenţia antidrog din ţara mea.

— Fir-ar. Nu mai spuneţi – Teresa suflă fumul observându-l pe gringo. Foarte departe de traseele dumneavoastră, văd. Nu ştiam că agenţia dumneavoastră avea intrerese la Marbella.

— Dumneavoastră locuiţi aici.

— Şi ce am eu de-a face?

O contemplară fără să spună nimic, câteva secunde, iar apoi se priviră unul pe altul. Teresa văzu că Tapia îşi arcuia o sprinceană, monden. E treaba ta, amice, părea să sugereze gestul. Eu doar oficiez ca acolit.

— Haideţi să ne înţelegem, doamnă, spuse Willy Rangel. Nu mă aflu aici pentru nimic care să aibă de-a face cu modul dumneavoastră actual de a vă câştiga existenţa. Nici don Hector, care e atât de amabil să mă însoţească. Vizita mea are de-a face cu nişte lucruri care s-au petrecut cu multă vreme în urmă.

— Cu doi ani în urmă, specifică Hector Tapia, ca de departe. Sau ca din afară.

— Şi cu altele care sunt pe punctul de a se petrece, în ţara dumneavoastră.

— In ţara mea, spuneţi.

— Aşa e.

Teresa se uită la ţigară. N-am s-o termin, spunea gestul ei. Tapia o înţelese perfect, căci îi aruncă celuilalt o privire neliniştită. Dă-i bătăi că o scăpăm, îndemna el fără cuvinte. Rangel părea să aibă aceeaşi părere. Aşa că trecu la miezul problemei.

— Vă spune ceva numele Cesar Bat/nan Gucmes?

Trei secunde de tăcere, două priviri lipite de ea. Scoase fumul cit putu de lent.

— Ei bine, să vedeţi că nu.

Cele două priviri se încrucişară între P! P. Din nou spre ea.

— Totuşi, spuse Rangel, dumneavoastră l-aţi cunoscut cu ceva vreme în urmă.

— Ce ciudat. Atunci mi l-aş aminti imediat, nu-i aşa? Se uită la ceasul de perete, căutând o modalitate politicoasă de a se ridica şi de a pune capăt discuţiei. Şi acum, vă rog să mă iertaţi.

Cei doi bărbaţi se priviră din nou. Atunci cel de la DEA zâmbi. O făcu cu o mutră largă, simpatică. Aproape bonomă, în meseria lui, se gândi Teresa, cine zâmbeşte aşa păstrează efectul pentru marile ocazii.

— Mai acordaţi-mi cinci minute, spuse americanul. Ca să vă spun o poveste.

— Nu-mi plac decât poveştile cu final fericit.

— Acest final depinde de dumneavoastră.

Şi Guillermo Rangel, căruia toată lumea îi spunea Willy, se puse pe povestit. DEA, explică el, nu era un corp de operaţiuni speciale. Se ocupa cu strângerea de date poliţieneşti, cu menţinerea unei reţele de spioni, cu plata acestora, cu elaborarea de rapoarte detaliate despre activităţile aflate în legătură cu producerea, traficul şi distribuirea drogurilor, cu atribuirea unor nume la toate astea şi cu structurarea unui caz pentru a se putea susţine în faţa unui complet de judecată. Do aceea utiliza agenţi. Precum el însuşi. Persoane care pătrundeau în organizaţiile traficanţilor şi acţionau acolo. Chiar Rangel în persoană lucrase aşa, mai întâi infiltrat în nişte grupuri de nativi mexicani din golful California şi mai apoi în Mexic, în calitate de controlor de agenţi sub acoperire, vreme de opt ani; mai puţin o perioadă de paisprezece luni, când fusese detaşat la Medellin, Columbia, ca om de legătură între agenţia lui şi Blocul de Cercetare al poliţiei locale însărcinat cu capturarea şi uciderea lui Pablo Escobar. Şi, bineînţeles, faimoasa fotografie a traficantului doborât, înconjurat de oamenii care îl omorâseră la Los Olivos, o făcuse Rangel însuşi. Acum stătea înrămată pe peretele biroului său din Washington D. C.

— Nu văd ce m-ar putea interesa pe mine din toate astea, spuse Teresa.

Stingea ţigara în scrumieră, fără grabă, însă hotărâtă să termine acea conversaţie. Nu era prima oară când poliţiştii, agenţii sau traficanţii veneau cu poveşti. Nu avea chef să-şi piardă vremea.

— V-am povestit asta, spuse simplu americanul, ca să vă faceţi o imagine despre munca mea.

— Mi-am făcut o imagine foarte limpede. Şi acum, vă rog să mă iertaţi.