Arturo Perez Reverte



Yüklə 1,31 Mb.
səhifə20/28
tarix08.01.2019
ölçüsü1,31 Mb.
#92735
1   ...   16   17   18   19   20   21   22   23   ...   28

În noaptea aceea era de serviciu Griiber. Îşi permise o repede ochire întrebătoare văzând aspectul perechii, pardesiul murdar şi ud, ochelarii cu o lentilă spartă ai vânătorului de cărţi şi chipul pătat cu sânge al fetei; dar nu-şi exterioriza nici o emoţie. Doar ridică dintr-o sprânceană, politicos, cu o mută înclinare a capului prin care se declara la dispoziţia lui Corso, până când acesta îl linişti cu un gest. Recepţionerul îi dădu un plic închis, împreună cu cele două chei. Intrară în ascensor şi tocmai se pregătea să deschidă răvaşul când văzu că nasul tinerei reîncepea să sângereze. Puse mesajul în buzunarul pardesiului şi recurseră din nou la batistă. Ascensorul se opri la etajul ei şi Corso sugeră să cheme un doctor, dar fata refuză dând din cap şi ieşind din lift. După o clipă de nehotărâre, se luă după ea pe coridorul pe a cărui mochetă rămânea o dâră de mici picături de sânge. După ce intrară în odaie, o puse să se întindă pe pat, apoi se duse în sala de baie şi umezi un prosop.

— Puneţi-l la ceafă şi lasă capul pe spate, îl ascultă fără să crâcnească. Toată energia de care făcuse dovadă pe malul fluviului părea s-o fi părăsit, poate din cauza hemoragiei, îi scoase scurta şi tenişii ca s-o culce pe pat, îndoindu-i perna la spate; se lăsa în voia lui ca o fetiţă istovită, înainte de a stinge toate luminile cu excepţia celei din baie, Corso aruncă o privire fugară prin încăpere: în afară de periuţa de dinţi, de tubul cu pastă şi de un mic flacon cu şampon de sub oglinda lavoarului, unicele lucruri vizibile aparţinând fetei erau scurta, rucsacul deschis pe fotoliu, cărţile poştale cumpărate deunăzi cu Cei trei muşchetari, un pulover de lână gri, două tricouri ae bumbac şi nişte chiloţei albi uscându-se pe calorifer. După examinarea locului se uită la tânără, încurcat; nu ştia dacă să se aşeze pe marginea patului sau în altă parte. Senzaţia încercată pe strada Rivoli îi rămăsese acolo, în stomac sau cine ştie unde. Dar nu putea să plece aşa, deodată; nu înainte ca ea să se simtă mai bine. Până la urmă decise să rămână în picioare, îşi ţinea mâinile în buzunarele parde-siului, şi una din ele atingea sticla plată de gin, goală. Aruncă o privire lacomă spre minibarul din cameră şi văzu lipită pe uşiţele lui glisante banderola de hârtie a hotelului, intactă. Murea de pofta unei tării.

— Ai fost grozavă acolo, pe mal – zise, ca să spună ceva – Nu ţi-am mulţumit cum se cuvine.

Ea surâse uşor, somnoroasă; însă ochii ei, cu pupilele mărite de penumbră, urmăriseră până şi cel mai mic gest al lui Corso.

— Ce se petrece, de fapt?

— Întrebă el.

Îi înfruntă privirea cu o undă de ironie, dându-i de înţeles că întrebarea era absurdă:

— Probabil îşi doresc ceva ce se află la tine.

— Manuscrisul Dumas?… Cele Nouă Porţi? Tânăra suspină încetişor. Poate că nimic din toate astea nu are atâta importanţă, părea să sugereze.

— Eşti deştept, Corso – zise în sfârşit – Nu se poate să nu ai vreo ipoteză.

— Am prea multe. Ce-mi lipseşte mie sunt dovezile.

— Astea nu-s necesare întotdeauna.

— Poate în cazul romanelor poliţiste; unor Sherlock Holmes sau Poirot le este de ajuns să-şi imagineze cine e asasinul şi cum a comis crima. Apoi inventează restul şi-l povestesc de parcă ar fi adevărat. Atunci, Watson ori Hastings, uimiţi, bat din palme şi zic: „Bravo, maestre, exact aşa a fost”. Iar asasinul mărturiseşte. Cretinul.

— Şi mie mi-ar plăcea să bat din palme. De data asta nu mai era ironie în comentariul ei. Îl observa fix, atentă, aşteptând de la el un cuvânt sau un gest.

El se mişcă de pe un picior pe celălalt; nu se simţea la largul lui.

— Ştiu şi asta – zise. Fata continua să-i înfrunte privirea ca şi cum într-adevăr n-avea nimic de ascuns – Şi mă-ntreb de ce.

Fu cât pe ce să adauge „Ăsta nu-i un roman poliţist, ci viaţa reală”; dar n-o făcu pentru că, ajuns atât de departe în desfăşurarea tramei necunoscute, linia despărţitoare dintre real şi imaginar i se părea destul de vagă. Corso, fiinţă concretă din carne şi oase, cu buletin naţional de identitate şi cu domiciliu cunoscut, cu o conştiinţă fizică despre care în momentul acela, după episodul cu scara, glăsuiau oasele-i dureroase, ceda tot mai mult ispitei de a se crede personaj real într-o lume ireală. Or, asta nu-i putea face nici o plăcere, fiindcă de-aici până la a se crede, de asemeni, personaj ireal imaginându-se pe sine real într-o lume ireală nu era decât un pas: cel care-l desparte pe omul sănătos la cap de cel plecat cu sorcova. Şi se întrebă dacă nu cumva cineva, un romancier cu mintea pe moaţe ori un beţiv autor de scenarii ieftine, nu şi-l imagina chiar atunci pe el, pe Corso, ca personaj ireal ce se închipuia pe sine ireal într-o lume ireală. Asta ar fi pus capac.

Raţionamentul sfârşi prin a-i usca gura de tot. Stătea acolo, în picioare în faţa fetei, cu mâinile în buzunarele pardesiului şi cu limba iască. Dac-aş fi ireal – se gândi, uşurat – mi s-ar face părul măciucă-n cap, aş exclama Fatalitate! Sau m-aş acoperi cu broboane de sudoare. Dar nu mi-ar fi atât de sete. Beau, deci exist. Aşa că se repezi la minibar, îi rupse prin deschidere banderola de hârtie şi, hămesit, dădu de duşcă cel puţin jumătate din ditamai sticla de gin dusă direct la gură. Aproape că zâmbea când se ridică, trăgând la loc uşiţele glisante ale minibarului, cu mişcările celui ce ar închide un tabernacol, încet dar sigur, lucrurile îşi ocupară din nou locul în univers.

În cameră, lumina era săracă. Cea din sala de baie, estompată, cădea diagonal peste un colţ al patului pe care stătea întinsă fata. Îi privi picioarele desculţe, blugii mulaţi pe coapse, tricoul cu pete uscate de sânge. Apoi lungul gât smead, gol, gura întredeschisă, arătând vârful incisivilor albi în penumbră. Ochii, care continuau să-l ţin-tuiască. Atinse cheia camerei lui în buzunarul pardesiului, pe când înghiţea în sec. Trebuia să plece de acolo.

— Te simţi mai bine?

Ea făcu din cap că da, fără să răspundă. Corso se uită la ceas, deşi puţin îi păsa ce oră era. Nu-şi aducea aminte să fi deschis radioul când intrase, dar de undeva se auzea muzică. Un cântec melancolic, în franceză. O fată lucrând la un bar, într-un port, îndrăgostită de un marinar necunoscut.

— Bun. Trebuie să plec.

Vocea femeii continua să-şi depene melodia la radio. Marinarul – după cum te şi aşteptai, de altfel – plecase pentru totdeauna, iar fata de la bar privea scaunul lui gol şi rotocolul umed lăsat de paharul lui pe masă. Corso se apropie de noptieră ca să-şi ia batista şi folosi partea ei cea mai curată la ştersul unicei lentile intacte a ochelarilor, în momentul acela văzu că nasul fetei sângera din nou.

— Iarăşi – zise.

Firicelul de sânge se scurgea ca înainte, pe buza de sus şi la colţul gurii. Ea duse mâna la faţă şi zâmbi stoic, privindu-şi degetele pătate cu roşu.

— Nu contează.

— Ar trebui să te vadă un medic.

Îşi lăsă pleoapele peste ochi, pe când nega din cap, domol. Părea tare neajutorată aşa, în penumbra odăii, pe perna pe care picurau groase bobite întunecate. Cu ochelarii în mână, se aşeză pe marginea patului în timp ce îi apropia batista de faţă. Şi, mişcându-se spre ea, umbra lui, proiectată pe perete de raza diagonală a becului din baie, păru să şovăie între lumină şi întuneric înainte de a se pierde într-un cotlon.

Atunci, fata făcu un gest neaşteptat, straniu. Nebăgând în seamă batista pe care i-o oferea, îşi întinse spre Corso mâna pătată cu sânge şi îi atinse faţa, trasându-i cu degetele patru linii roşii de la frunte până la bărbie. Nu-şi retrase mâna după ciudata mângâiere, ci o lăsă acolo, proaspătă şi umedă, pe când el simţea cum picăturile de sânge îi lunecă pe cele patru urme lăsate pe piele. Irişii limpezi reflectau lumina ce venea prin uşa întredeschisă, şi Corso fu cuprins de un fior văzând în ei dublul reflex al umbrei lui pierdute.

Se auzea un alt cântec la radio, dar ei nu-l mai ascultau. Fata mirosea a căldură şi a febră, cu o suavă pulsaţie sub pielea gâtului ei gol. Camera vira de la lumini şi umbre la clarobscururi unde obiectele îşi pierdeau conturul. Ea murmură foarte încet ceva de neînţeles, iar în privire îi jucară mici scânteieri când mâna îi lunecă spre ceafa lui Corso, întinzându-i în jurul gâtului pata de sânge călduţ. Cu gustul uneia din acele picături pe limbă, se aplecă spre ea, până la dulceaţa buzelor ei întredeschise care acum lăsau să răzbată un geamăt suav ce părea a veni de foarte departe, lent şi monoton, vechi de secole. Pentru o clipă, în palpitul acelui trup deveniră viaţă toate morţile anterioare ale lui Lucas Corso, ca şi cum curentul unui fluviu întunecat şi liniştit, cu ape groase ca vopseaua, le-ar fi purtat în derivă. Şi îi păru rău că ea nu avea un nume, pe care el să şi-l tatueze o dată cu momentul acela în conştiinţă.



Asta dură o secundă. Apoi, recăpătându-şi luciditatea, vânătorul de cărţi se văzu pe sine aşezat pe marginea patului, cu pardesiul pe el, încă fascinat ca un tembel perfect, pe când ea se retrăgea puţin şi, arcuindu-şi şalele ca un frumos animal tânăr, îşi descheia nasturele metalic de sus al blugilor. O observă cu o benevolă încurajare lăuntrică; cu acea indulgenţă parţial sceptică, parţial obosită, pe care şi-o îngăduia uneori. Cu mai multă curiozitate decât dorinţă. Trăgând fermoarul în jos, fata descoperi un triunghi de piele smeadă în contrast cu bumbacul alb al chiloţeilor, lepădaţi o dată cu blugii, când se descotorosi de ei; iar picioarele-i lungi, bronzate, întinse pe pat, îl lăsară pe Corso – pe cei doi Corso – fără suflare, tot aşa cum îl lăsaseră pe Rochefort fără dinţi. Ea îşi ridică apoi braţele ca să-şi scoată tricoul; făcu asta cu cea mai desăvârşită naturaleţe, fără cochetărie sau indiferenţă, privindu-l mereu cu ochii aceia calmi şi dulci, până când tricoul îi acoperi faţa. Atunci contrastul fu şi mai mare: din nou bumbac alb, de data asta lunecând în sus pe pielea arămie, pe carnea netedă, caldă, pe talia zveltă; pe sânii plini şi perfecţi, profilaţi în contra luminii, în penumbră; peste baza gâtului, peste gura întredeschisă şi din nou peste ochii cu toată lumina răpită din cer. Cu umbra lui Corso acolo înăuntru, prizonieră ca un suflet închis în fundul unui dublu glob de cristal sau al unui smarald.

Din acel moment, el simţi, cu o absolută certitudine, că n-o să poată. Fu una dintre intuiţiile acelea lugubre care preced anumite întâmplări şi le marchează, încă înainte de a se produce, cu semnele premonitorii ale dezastrului inevitabil. Altfel spus, mai prozaic: în timp ce-şi expedia restul hainelor peste pardesiul aruncat la picioarele patului, Corso îşi dădu seama că erecţia iniţială provocată de împrejurări se afla în franc recul. Vrei tu, vrei, dar iacă nu se poate. Sau, cum ar fi zis străbunul bonapartist, la Garde recule. Complet. Pe tot frontul. Treaba îl alarmă grozav, deşi putea să se bizuie pe faptul că, stând aşa cum stătea în picioare în contra luminii dinspre uşă, starea lui de inoportună fleşcăiala avea să treacă neobservată. Cu infinite precauţii se culcă pe burtă lângă trupul proaspăt şi bronzat care aştepta în penumbră, folosind ceea ce, prin noroaiele Flandrei, împăratul ar fi numit apropiere tactică indirectă: tatonarea terenului la jumătatea distanţei şi absenţa contactului în zona critică. De pe acea poziţie prudentă, încercă să câştige ceva timp, doar-doar o sosi Grouchy cu întăririle, mângâind-o pe fată şi sărutând-o fără grabă pe gură şi pe gât. Dar tot nimic. Grouchy nu apărea de nicăieri; acel fost sticlar era pasămite pe urmele prusacilor, departe de câmpul de luptă. Iar spaima lui Corso deveni adevărată panică atunci când fata se strânse lângă el, introduse o pulpă puternică, perfectă şi caldă între ale lui, şi putu să constate amploarea dezastrului. O văzu zâmbind uşor, cam nedumerită. Un surâs de încurajare, de tipul: hai campionule, ştiu că poţi s-o faci. Apoi îl sărută cu o extraordinară tandreţe, în timp ce întindea o mână voluntară, dispusă să rezolve problema. Şi taman când simţi contactul mâinii în chiar epicentrul dramei, Corso se scufundă complet. Ca Titanicul. Pân' la fund, < fără jumătăţi de măsură. Cu orchestra cântând pe punte, cu întâi femeile şi copiii. Următoarele douăzeci de minute au fost de agonie; din cele în care omul plăteşte pentru tot răul făcut în viaţă. Atacuri eroice care se zdrobeau de imperturbabi-litatea careurilor de puşcaşi scoţieni. Infanteria de linie la asalt, de cum se întrezărea o palidă posibilitate de victorie. Incursiuni improvizate ale dragonilor şi infanteriei uşoare, într-o disperată încercare de a-l surprinde pe inamic. Hărţuieli de-ale husarilor şi grele şarje de cuirasieri. Dar toate încercările avură acelaşi rezultat: Wellington hălăduia în sătucul lui belgian inexpugnabil, în timp ce cimpoierul lui major cânta marşul Scoţienilor Cenuşii pe sub nasul lui Corso, iar Vechea Gardă, sau ce mai rămăsese din ea, cu ochii ieşiţi din cap, arunca priviri chiorâse, scrâşnind din dinţi şi cu faţa la aşternut, la ceasul pe care, din nefericire pentru el, nu şi-l scosese de la mână. Lui Corso i se scurgeau de la rădăcina părului, pe ceafă, picături de sudoare cât pumnul. Şi privea cu ochi rătăciţi împrejur, pe deasupra umărului fetei, căutând cu disperare un pistol cu care să-şi zboare creierii.

Ea dormea. Cu infinite precauţii, ca să n-o trezească, întinse o mână spre pardesiu căutând o ţigară. După ce şi-o aprinse, rezemat într-un cot, stătu şi o privi. Dormea pe spate, goală, cu capul pe perna pătată de sânge uscat, respirând suav cu gura întredeschisă. Mirosea tot a febră şi a piele tânără. La lumina indirectă care o sculpta în volume şi umbre, Corso îi admiră trupul nemişcat, perfect. Acesta, îşi zise, este o capodoperă de inginerie genetică; şi se întrebă ce amestecuri de sânge, sau de enigme, salivă, piele, carne, sămânţă şi hazard coinciseseră în timp ca să sudeze între ele verigile lanţului ce culmina cu ea. Toate femeile, toate femelele create de speţa omenească erau acolo, rezumate în acel corp de optsprezece sau douăzeci de ani. Observă pulsaţia sângelui la gât, bătaia aproape imperceptibilă a inimii, linia curbă şi suavă care mergea de la muşchii ei dorsali către talie şi se lărgea la şolduri, întinse o mână ca să mângâie cu vârful degetelor micul triunghi încreţit acolo unde pielea era mai deschisă la culoare, între pulpele unde el fusese incapabil să bivuacheze regulamentar. Fata făcuse faţă situaţiei la modul impecabil, nedându-i importanţă şi lăsând ca lucrurile să devieze spre un joc uşor şi complice când în sfârşit înţelesese că, din partea lui Corso şi în acel asalt, nu avea nimic de aşteptat. Vorba ceea: atât este cât se vede. Or, aceasta avu însuşirea de a relaxa ambianţa; sau cel puţin de a-l împiedica pe el ca, în lipsa unei arme de foc – căci şi caii se împuşcă, nu-i aşa?

— Să se repeadă cu capul de colţul noptierei lovindu-se până la crăparea ţes-tei; alternativă avută în vedere în ofuscarea lui şi pe care o putu evita, pe jumătate, doar arzând un pumn teribil peretelui, pe ascuns, gata să-şi fractureze falangele; iar asta o făcu pe ea, surprinsă de mişcarea-i neaşteptată şi de încordarea bruscă a întregului său trup, să-l privească tresărind. Adevărul e că durerea şi efortul de a nu scoate un urlet îl calmară puţin pe Corso, care izbuti să dovedească suficientă prezenţă de spirit ca să schiţeze o părere de zâmbet forţat şi să-i spună fetei că asta nu i se întâmpla decât de primele treizeci de ori. Ea începuse să râdă îmbrăţişându-l, sărutându-i ochii şi gura, amuzată şi tandră. Eşti un idiot, Corso; nu-mi pasă deloc de asta. Chiar şi-aşa, el făcu singurul lucru care se mai putea face în asemenea împrejurări: o conştiincioasă şi minuţioasă muncă preparatorie, cu degete abile la locul potrivit şi cu rezultate, dacă nu glorioase, măcar rezonabile. După aceea, când îşi mai trase sufletul, fata îl privi lung în tăcere, înainte de a-l săruta la fel de lung şi de conştiincios, până când apăsarea buzelor ei slăbi tot mai mult, şi adormi încet, pe nesimţite.

Jăraticul ţigării îi lumina lui Corso degetele în penumbră. Reţinu fumul în plămâni cât putu, apoi îl expulza deodată, văzându-l cum se materializa în aer trecând prin segmentul de lumină de pe pat. Simţi că respiraţia tinerei se întrerupse o clipă şi o privi atent, încrunta din sprâncene gemând încetişor, ca o fetiţă care visează urât. Apoi, tot adormită, se întoarse pe jumătate spre el pe o rână, cu braţul sub sânii goi şi cu rnâna lângă faţă. Cine naiba eşti, o întrebă fără cuvinte încă o dată, prost dispus, deşi după aceea se aplecă să-i sărute chipul nemişcat. Ii mângâie părul scurt, conturul taliei şi şoldurile desenându-se acum precis în lumina indirectă din cameră. Era mai multă frumuseţe în acea suavă linie curbă decât într-o melodie, o sculptură, un poem sau un tablou. Se apropie să miroasă gâtul fraged şi în momentul acela pulsul lui începu să bată mai tare şi mai grăbit, deşteptându-i carnea. Fii calm, îşi zise. Sânge rece şi nici o panică de data asta. Să trecem la acţiune. Nu ştia cât avea să dureze starea aceea, aşa că stinse repede ţigara în scrumiera de pe noptieră şi se lipi de fată, asigurându-se că organismul lui răspundea la stimul în mod satisfăcător. Atunci îi desfăcu picioarele şi pătrunse în fine, zăpăcit, într-un rai umed, primitor, care părea făcut din caimac cald şi miere parfumată. Simţi că fata se mişca, somnoroasă, şi că braţele ei i se încolăceau după ceafă, deşi nu se trezise complet. O sărută pe gât şi pe gura care încă mai scotea un plânset slab, lung şi infinit de dulce, şi o simţi mişcând din şolduri ca să-l primească adânc, intrând în ritm cu el. Iar când ajunse în străfundul cărnii şi al lui însuşi, croindu-şi drum fără sforţare spre locul pierdut al memoriei, din care, prin instinct, ne tragem cu toţii, ea deschisese deja ochii şi îl privea surprinsă şi fericită, cu scăpărări verzi printre lungile gene umede. Te iubesc, Corso. Teiubescteiubescteiubescteiubesc. Te iubesc. Apoi, la un moment dat, el trebui să-şi muşte limba ca să nu zică aceeaşi gogomănie. Se vedea pe sine însuşi de la mare distanţă, uimit şi neîncrezător, aproape fără să se recunoască: atent la ea, depinzând de palpitaţia, de gesturile ei, anticipându-i dorinţa în timp ce descoperea resorturile secrete, cheile lăuntrice ale acelui corp moale şi dârz totodată, sudat cu putere de al lui. Continuară aşa mai bine de o oră. Apoi Corso o întrebă pe fată dacă era sau nu în perioada de risc, şi ea îi spuse să nu-şi bată capul cu asta, că situaţia era sub control. Şi-atunci totul ţâşni din el, foarte înăuntru, lângă inima ei.

Se trezi în fapt de ziuă. Fata dormea strânsă în el, şi Corso rămase un timp nemişcat ca să n-o trezească, refuzând să se gândească la cele întâmplate şi la urmările lor. Închise ochii lăsându-se placid în voia sorţii, pe când degusta plăcuta indolenţă a momentului. Respiraţia tinerei îi adia pe piele. Irene Adler, Baker Street 221 B. Diavolul îndrăgostit. Silueta din brumă, înfruntându-l pe Rochefort. Scurta albastră căzând încet, desfăşurată, pe cheiul Senei. Şi umbra lui Corso odihnind în ochii ei. Dormea relaxată şi liniştită, departe de tot ce o înconjura, iar lui îi era imposibil să stabilească nişte conexiuni logice care să ordoneze imaginile din memorie. Insă, cc-i drept, în clipele acelea logica nu-l îmbia deloc; se simţea leneş şi mulţumit, îşi puse mâna între coapsele calde ale fetei şi o lăsă acolo, nemişcată. Cel puţin acel trup gol era cât se poate de real.

Mai târziu se ridică cu grijă şi se duse la baie. Înaintea oglinzii, văzu că avea urme de sânge uscat pe faţă şi – amintiri ale ciocnirii cu Rochefort şi cu scara cheiului – o contuzie albăstruie la umărul stâng şi alta întinsă peste două coaste care îl durură când le apăsă cu degetele. După ce se spălă puţin, se duse după o ţigară. Şi, scormonind prin pardesiu, găsi mesajul lui Griiber.

Blestemă printre dinţi că uitase de el, dar nu mai avea ce face. Aşa că deschise plicul şi se întoarse la lumina din sala de baie ca să citească nota ce se afla înăuntru. Nu era prea lungă, iar conţinutul ei – două nume, un număr şi o adresă îi smulse un rânjet crud. Se privi din nou în oglindă şi se revăzu cu părul vâlvoi şi cu barba care-i umbrea faţa, punându-şi ochelarii cu lentila spartă aşa cum ţi-ai pune coiful de război; avea mutra unui lup rău care adulmecă prada, îşi luă hainele şi taşca de pânză nefăcând nici un zgomot, şi îi aruncă o ultimă privire fetei adormite. Poate că, la urma urmei, aceea avea să fie o zi superbă. Iar lui Buckingham şi lui Milady o să le stea micul dejun în gât.

Hotelul Crillon era prea scump ca să-l poţi bănui pe Flavio La Ponte că suporta cheltuielile; mai mult ca sigur că văduva Taillefer era cea care plătea facturile. Corso reflectă la asta pe când dădea drumul taxiului în piaţa Concorde şi traversa în linie dreaptă vestibulul din marmură de Siena îndreptându-se, pe scările monumentale, spre camera 206. Era un cartonaş cu „Nu deranjaţi” şi multă tăcere de partea ailaltă a uşii în care bătu tare de trei ori.

Oamenii îşi făcură atunci trei înţepături în carne şi astfel fu călit vârful sortit Balenei Albe.

Frăţia Harponarilor din Nantucket părea pe punctul să se dizolve şi Corso nu-şi dădea seama dacă îi părea rău sau nu. La un moment dat, La Ponte şi cu el îşi imaginaseră împreună o a doua versiune a lui Moby Dick: Ishmael scrie istoria, bagă manuscrisul în sicriul călăfătuit şi se îneacă o dată cu restul echipajului de pe Pequod. Cel care supravieţuieşte este Queequeg, harponarul sălbatic şi fără pretenţii intelectuale. Cu timpul învaţă să citească şi într-o zi răsfoieşte romanul camaradului său, descoperind că versiunea acestuia şi amintirile lui despre cele întâmplate nu au nimic comun. Şi-atunci îşi scrie propria versiune a istoriei., flumiţi-mă Queequeg„, aşa începe, şi o intitulează: O balenă. Din punctul de vedere strict profesional al harponarului, Ishmael a fost un erudit pedant care a zăpăcit totul: Moby Dick nu este vinovată, nu-i decât un cetaceu ca oricare altul, şi totul se reduce la un căpitan incompetent care pune o răfuială particulară – „Ce contează cine i-a smuls piciorul”, scrie Queequeg – înaintea obligaţiei sale de a umple butoaiele cu ulei. Corso îşi amintea scena din jurul mesei de la bar: Makarova ascultându-l atentă, cu aerul ei masculin, formal şi baltic, pe La Ponte, care explica utilitatea călăfătuirii sicriului dulgherului, în timp ce, de partea cealaltă a tejghelei, Zizi le arunca geloase priviri asasine. Era pe vremea când, dacă Corso forma propriu-i număr de telefon, vocea lui Nikon – mereu o vedea ieşind din camera obscură cu mâinile ude de lichid fixator se auzea ridicând receptorul. Aşa făcură şi de data aceea, în noaptea când fu rescris Moby Dick, terminată de tustrei acasă târziu, cu alte sticle golite în faţa televizorului unde rula filmul lui John Huston pe video. Ciocnind în onoarea bătrânului Melville, când Rachel, care naviga căutându-şi fiii pierduţi, dă în sfârşit peste alt orfan.

Aşa fusese pe-atunci. Totuşi, acum, dinaintea uşii camerei 206, Corso nu reuşea să simtă mânia celui care e gata să-i arunce altuia în faţă o trădare; poate şi fiindcă, în fond, împărtăşea credinţa potrivit căreia în politică, afaceri şi sex, a trăda e doar o chestiune de dată. Eliminând politica, ignora dacă prezenţa amicului său la Paris era explicabilă prin negoţ sau sex; poate era vorba de o combinaţie de factori, pentru că nici măcar harsitul Corso cel uns cu toate alifiile nu şi-l putea închipui intrând în buclucuri şi căutând necazuri cu lumânarea numai din pricina banilor, în minte, trecu în revistă nurii Lianei Taillefer de atunci, din scurta tăvăleală de la el de acasă, senzuală şi frumoasă, cu şolduri largi, cu carnea albă şi moale, cu aspectul ei mai mult decât plăcut, de Kim Novak gen femeie fatală, şi înălţă dintr-o sprânceană – prietenia consta din acest soi de detalii – într-un omagiu înţelegător adus motivelor librarului. Poate de aceea nici La Ponte nu descoperi ură sau mânie în aspectul lui, când în sfârşit apăru în cadrul uşii în pijama şi desculţ, cu mutra adormită. Şi mai avu timp să caşte gura, surprins, înainte ca vânătorul de cărţi să i-o închidă cu un pumn care îl expedie, aproape dându-l peste cap, în colţul opus al camerei.

Poate că, în alte împrejurări, Corso s-ar fi desfătat văzând scena: apartament suite de lux, vederea spre obeliscul din Place de la Concorde, mochetă groasă pe jos şi o enormă sală de baie. La Ponte căzut grămadă pe mochetă, frecându-şi bărbia dureroasă, în timp ce încerca să-şi fixeze pe el privirea deviată de lovitură. Un pat mare, cu două apetisante gustări de dimineaţă pe o tavă. Şi Liana Taillefer tolănită acolo, blondă şi uimită, cu o jumătate de felioară prăjită din care abia muşcase în mână, cu un sân voluminos şi alb în afara şi cu celălalt înăuntrul decoltatei cămăşi de noapte. Sfârcuri şi areole de cinci centimetri diametru, observă dezinteresat Corso, închizând uşa în spatele lui. Mai bine mai târziu decât niciodată.


Yüklə 1,31 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   16   17   18   19   20   21   22   23   ...   28




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin