Arturo Perez Reverte

— Există un detaliu – zise, dar deja nu i se mai adresa lui Corso, ci doar sieşi; vorbitul cu glas tare părea să-l ajute să gândească – Ceva neprevăzut de cei vechi, cel puţin nu în mod expres… Adunând în orice direcţie, de sus în jos, de jos în sus, de la stânga la dreapta sau de la dreapta la stânga, rezultatul este 15, dar aplicând cheile cabalistice devine totodată l şi 5, numere care împreună dau 6… Iar asta mărgineşte fiece latură a pătratului magic din şarpe, balaur sau Fiară, sau cum vrem să-l numim.

Corso nu mai fu nevoit să confirme corectitudinea calculului. Dovada era pe jos, pe altă hârtie plină de cifre şi semne:

Varo Borja îngenunchease în faţa cercului, aple-cându-şi tare capul, pe care picături de sudoare reflectau lumina cerei care ardea împrejur. Cu o altă hârtie în mână, verifica ordinea ciudatelor cuvinte însemnate acolo:

— Vei deschide pecetea de nouă ori, spune textul lui Tbrchia… Asta înseamnă să aşezi cuvin-tele-cheie obţinute, în fiecare căsuţă corespunzând numărului lor. Procedând astfel, combinaţia apare în următoarea secvenţă: l 23456789

ONMAD CIS EM EM OEXE CIS CIS EM ODED

— Şi înscris în şarpe sau în balaur – şterse numerele în căsuţele pătratului, înlocuindu-le cu cuvintele corespunzătoare – rezultă următoarele, spre ruşinea lui Dumnezeu:

EM ODED CIS EM OEXE CIS EM ONMAD CIS – S-a săvârşit – murmură Varo Borja scriind ultimele litere. Ii tremura mâna şi una din picăturile de sudoare îi lunecă de pe frunte pe nas, căzând pe jos pe o linie trasă cu creta – Acum e de ajuns, conform textului lui Ibrchia, ca oglinda să reflecte cărarea, pentru a pronunţa cuvântul pierdut care aduce lumina din beznă… Frazele acelea sunt în latină. In sine nu înseamnă nimic; dar în interiorul lor conţin esenţa exactă a lui Verbum dimissum, formula care îl face să apară pe Satan: strămoşul nostru, oglinda noastră şi complicele nostru.

Stătea în genunchi în centrul cercului, înconjurat de semnele, obiectele şi cuvintele înscrise în pătrat. Mâinile îi tremurau atât de tare, încât şi le uni împreunându-şi degetele murdare de cretă, pătate cu cerneală şi ceară, începu să râdă ca un nebun, printre dinţi, mândru şi sigur pe sine. Însă Corso ştia deja că nu e nebun. Privi împrejur, conştient că nu-i mai rămânea mult timp, şi dădu să străbată distanţa care îl despărţea de librar. Dar nu se putea hotărî să treacă linia şi să intre lângă el în interiorul cercului. Varo Borja îi lansă o privire rea, conştient de temerile lui.

— Hai, Corso. Nu vrei să citeşti cu mine?… Ţi-e frică, sau ai uitat latina…?

— Luminile şi umbrele se fugăreau pe faţa lui cu mai mare repeziciune, de parcă odaia ar fi început să se rotească în jurul lui; dar ea stătea nemişcată – Nu eşti curios să afli în sfârşit ce ascund aceste cuvinte?… Pe dosul planşei aceleia care iese pe jumătate din tomul lui Valerio Lorena vei găsi traducerea în spaniolă. Pune-le în faţa oglinzii, aşa cum poruncesc magiştrii artei. Află măcar atât, de ce au murit Fargas şi baroana Ungern. Corso se uită la volum, un incunabul cu coperte de pergament, foarte vechi şi uzat. Apoi se aplecă prudent, de parcă paginile ar fi tăinuit vreo capcană mortală, şi trase încetişor cu vârful degetelor gravura care apărea dintre ele. Era planşa I din numărul Trei, exemplarul baroanei Ungern: trei turnuri în loc de patru. Pe dosul ei, Varo Borja scrisese nouă cuvinte1:

OGERTNE EM ISA OREBIL EM ISA ONEDNOC EM ISA

— Curaj, Corso – insistă, acră şi neplăcută, vocea librarului – Dumneata n-ai nimic de pierdut… Pune-le în faţa oglinzii.

Era, într-adevăr, o oglindă foarte aproape, pe jos, lângă ceara scursă din nişte lumânări gata să se stingă. O piesă veche şi barocă, din argint, cu mânerul sculptat şi cu pete pe pojghiţa interioară de mercur. Stătea cu faţa în sus, şi Corso se reflecta în ea foarte mic, parcă de la o distanţă

1. Citite invers, textele – Aşi me entrego, Aşi me libero, Aşi me condeno – înseamnă: „Aşa mă dăruiesc”, „Aşa mă eliberez”, „Aşa mă osândesc” (n. tr.).

Enormă şi cu o perspectivă stranie, la extremitatea unui lung coridor de lumină roşiatică şi tremurătoare. Imaginea şi dublul ei, eroul şi oboseala-i infinită, Bonaparte agonizând înlănţuit de stânca lui din Sfânta-Elena. Nimic de pierdut, spusese Varo Borja. O lume dezolantă şi îngheţată, unde grenadierii de la Waterloo erau oseminte singuratice străjuind drumuri întunecoase, uitate. Se văzu pe sine însuşi înaintea ultimei porţi: ţinea cheia în mână, precum sihastrul din xilogravura a doua, şi litera Teth i se răsucea pe umăr ca un şarpe.

Scrâşni cristalul sub talpa lui, când calcă cu piciorul deasupra. Făcu asta încet şi deliberat, fără violenţă; iar oglinda, spărgându-se, trosni ca o plesnitură de bici. Fragmentele înmulţeau acum imaginea lui Corso în nenumărate coridoare mici bântuite de umbre, la capătul cărora tot atâtea replici de-ale lui stăteau nemişcate; mult prea îndepărtate şi de nerecunoscut, ca să-şi facă griji de soarta lor.

— Neagră este doctrina nopţii – îl auzi zicând pe Varo Borja. Stătea tot acolo, îngenuncheat în centrul cercului şi cu spatele la el, abandonându-l în voia sorţii. Corso se aplecă spre o lumânare ca să aprindă la flăcăruia ei colţul foii cu gravura I şi cu cele nouă cuvinte inverse scrise pe dos. Apoi lăsă să i se consume între degete turnurile castelului, calul, chipul cavalerului care, întors spre privitor, îmbia la tăcere, în sfârşit, dădu drumul ultimului fragment, devenit cenuşă o clipă mai târziu, văzându-l cum se îndepărtează şi urcă în aerul cald al lumânărilor aprinse prin cameră. Abia atunci intră în cerc, apropiindu-se de Varo Borja.

— Vreau banii mei. Acum.

Celălalt îl ignora, rătăcit printre umbrele care păreau să se înstăpânească pe el tot mai mult. Deodată, neliniştit, preocupat de ceva, de parcă amplasarea obiectelor de pe jos n-ar fi fost cea indicată, se aplecă să îndrepte poziţia câtorva. Apoi, după o scurtă şovăială, începu să înşiruie cuvinte într-o sinistră rugăciune:

— Admai, Aday, Eloy, Agla…

Corso îl apucă de un umăr, scuturându-l violent; dar Varo Borja nu arătă nici emoţie, nici teamă. Nu încerca să se apere, nici să scape de intrus. Continua să mişte din buze ca un somnambul, sau ca un martir rugându-se, indiferent la răgetul leilor sau la fierul călăului.

— Pentru ultima dată. Banii mei.

Era inutil. Nu văzu în faţa sa decât nişte ochi goi, puţuri de întunecime care treceau prin el fără să-l distingă măcar; inexpresivi şi ficşi, aţintiţi doar asupra piscurilor împărăţiei umbrelor.

— Zatel, Gebel, Elimi…

Invoca diavolii, înţelese Corso, stupefiat. Pro-ţăpit în mijlocul cercului său, străin de toate, de prezenţa lui acolo şi chiar de ameninţările sale, individul acela îi chema pe diavoli pe numele lor mic, de parcă ăsta era lucrul cel mai obişnuit.

— Gamael, Bilet…

Se întrerupse doar când primi întâia lovitură; un dos de pahnă care îi proiectă mutra spre umărul drept. Ochii umbriţi rătăciră întrucâtva până să se oprească într-un punct imprecis din spaţiu.

— Zaquel, Astarot…

Când încasă a doua lovitură, un firicel sângeriu i se scurgea deja dintr-un colţ al gurii. Corso îşi trase înapoi mâna pătată cu roşu, dezgustat. Era de parcă ai fi lovit în ceva vâscos şi umed. Respiră adânc de câteva ori şi se opri să-şi numere zece bătăi de inimă, înainte de a strânge din dinţi şi a izbi cu pumnul, din nou. Un şuvoi de sânge ţâşni atunci din gura strivită a librarului. Continua să-şi murmure rugăciunea, având întipărit pe buzele tumefiate un zâmbet halucinat, absurd, de ciudată plăcere. Corso îl înhaţă de gulerul cămăşii ca să-l scoată, brutal, din interiorul cercului, înainte de a-l mai lovi o dată. Abia atunci Varo Borja scoase un geamăt animalic, de spaimă şi durere, si, zbătându-se amarnic, cu o neaşteptată energie, se târî în patru labe spre cerc. De trei ori fu împins afară şi de trei ori reveni, obstinat, în interior. A treia oară, o dâră de picături de sânge cădea pe semnele şi literele înscrise în pecetea lui Saturn.

— Sic dedo me…

Ceva nu mergea cum trebuie, în oscilanta lumină a cerii, Corso îl văzu oprindu-se, nesigur, şi verificând cu o privire perplexă aşezarea obiectelor în cercul magic. Dar din clepsidră se scurgeau ultimele firicele de nisip, iar răstimpul de care dispunea Varo Borja era, în aparenţă, limitat. Repetă cuvintele din urmă cu mai multă convingere, atingând trei din cele nouă căsuţe:

— Sic dedo me…

Cu un gust acru în gură, Corso privi împrejurul său fără speranţă, pe când îşi ştergea mâna pătată cu roşu de poala pardesiului. Tot mai multe lumânări, de-acum arse, se stinseră cu sfârâituri, iar fumul feştilelor calcinate şerpuia în spirale peste penumbra roşiatică. Fum urobo-ros, îşi zise cu o ironie amară. Apoi se duse la biroul împins în fund laolaltă cu celelalte mobile, mătură obiectele de pe el aruncându-le pe jos şi căută prin sertare. Nu erau bani acolo; nici măcar un carnet de cecuri. Nimic.

— Sic exeo me…

Librarul îşi continua litania; aruncă o ultimă privire spre el, spre cercul magic, îngenuncheat în interior, aplecat peste dalele de marmură cu chipul desfigurat şi evlavios, Varo Borja deschidea ultima din cele nouă porţi cu un surâs de beatitudine; o drăcească linie obscură care îi despica faţa, gura plină de sânge, precum tăietura unui cuţit de noapte şi umbre.

— Fecior de târfa – zise Corso. Şi cu asta îşi consideră contractul reziliat.

Coborî pe scară către arcul de lumină cenuşie decupat la capătul treptelor, sub bolta ce ducea la patio. Acolo, lângă ghizdul puţului şi leii de marmură, în faţa grilajului ce dădea în stradă, se opri şi respiră adânc, bucurându-se de aerul proaspăt şi curat al dimineţii. Apoi căută prin pardesiu până găsi pachetul mototolit cu ultima ţigară, pe care o lăsă să-i atârne din gură, neaprinsă. Rămase aşa un timp, neclintit, pe când prima rază a soarelui la răsărit, roşie şi orizontală, pe care o lăsase în urmă intrând în oraş, ajungea până la el alunecând printre faţadele de piatră cenuşie ale piaţetei ca să-i deseneze zăbrelele din fier forjat ale porţii pe chip, făcându-l să-şi mijească ochii plini de insomnie şi de oboseală. Apoi raza de lumină crescu, mişcându-se lin până cotropi grădina în preajma leilor veneţieni, care îşi plecară coama sculptată în marmură ca şi cum ar fi primit, cu plăcere, o mângâiere. Aceeaşi limpezime, întâi roşiatică, apoi luminoasă ca un praf de aur în suspensie, îl învălui pe Corso. Şi în clipa aceea, la capătul opus al scării pe care o lăsa în urmă, de cealaltă parte a ultimei porţi a împărăţiei umbrelor, acolo unde nicicând n-avea să ajungă lumina acelor zori tihnite, răsună un strigăt. Un urlet sfâşietor, inuman, de oroare şi disperare, în care abia de putu recunoaşte vocea lui Varo Borja. Fără să se întoarcă, Corso împinse poarta ca să iasă în stradă. Fiecare pas părea a-l îndepărta foarte mult de ce lăsa în urmă, ca şi când ar fi parcurs în sens invers şi în doar câteva clipe, un lung drum care i-ar fi luat prea mult timp ca să-l străbată.

< Se opri în mijlocul pieţei, clipind des, scufundat în atmosfera luminoasă a acelui soare care îl orbea. Fata era unde o lăsase, în maşină, şi vânătorul de cărţi se înfiora de bucurie – o jubilare egoistă, profundă – constatând că n-a pierit o dată cu rămăşiţele nopţii. Şi atunci o văzu zâmbindu-i plină de tandreţe, incredibil de tânără şi de frumoasă, cu părul ei de băiat, cu pielea bronzată, cu ochii-i liniştiţi aţintiţi asupra lui, aşteptând. Şi toată claritatea aurie, perfectă, reflectată de verdele lichid al ochilor ei, lumina dinaintea căreia dădeau îndărăt ungherele întunecoase ale oraşului vechi, siluetele clopotniţelor şi arcurile ogivale ale pieţei, păreau să iradieze din acel surâs când Corso merse în întâmpinarea lui. Se îndreptă spre el, spre ea, cu capul în jos, resemnat, gata să se despartă de propria-i umbră. Dar nu avea umbră sub picioare.

Înapoia sa, în casa păzită de cele patru gar-guie, Varo Berja deja nu mai striga. Ori poate c-o făcea din vreun loc obscur, mult prea îndepărtat pentru ca sunetul să ajungă în stradă. Nune scio: acum ştiu. Corso se întrebă dacă fraţii Ceniza folosiseră răşină sau lemn ca să infiltreze ilustraţia pierdută – capriciul vreunui copil, barbaria vreunui colecţionar – la numărul Unu. Deşi, amintindu-şi mâinile lor palide şi abile, înclină spre al doilea procedeu: gravură în lemn, reprodusă desigur după Bibliografia lui Mateu. De aceea lui Varo Borja nu-i ieşeau socotelile: la toate cele trei exemplare, ultima planşă era falsă. Ceniza sculpsit. De amorul artei, Râdea printre dinţi, ca un lup crud, când înclină capul ca să-şi aprindă ultima ţigară. Cărţile obişnuiesc să facă genul ăsta de farse, îşi zise. Şi fiecare are parte de dracul pe care îl merită.

SFÂRŞIT