Arturo Perez Reverte

— De ce eu, atunci? De ce n-ai căutat în cealaltă tabără, printre învingători?… Eu câştig doar bătălii la scara l: 5.000.

Fata se întoarse spre depărtare, taină şi distanţă. Soarele răsărea taman atunci şi prima rază de lumină orizontală tăie dimineaţa cu o linie fină şi roşiatică, cu punctul de incidenţă chiar în privirea ei. Când se întoarse iar către Corso, pe el îl luă cu ameţeală primind în faţă toată lumina aceea reflectată în ochii verzi.

— Pentru că luciditatea nu învinge niciodată. Şi fiindcă tot niciodată n-a meritat efortul de a seduce un imbecil.

Atunci îşi apropie buzele şi îl sărută lung, cu o dulceaţă nesfârşită. De parcă aşteptase o veşnicie să facă asta.

Ceaţa începu să se împrăştie încet. S-ar fi zis că în sfârşit oraşul plutitor prin aer se hotărâse să pogoare pe pământ. Dimineaţa profila deja în tonuri de ocru şi gri masa impunătoare a palatului, clopotniţa catedralei, podul de piatră cu picioarele în apa întunecată a fluviului, atât de asemănător unei mâini bănuitor întinse între cele două maluri.

Corso învârti cheia de contact şi automobilul se puse în mişcare. Apoi îl lăsă să alunece în jos pe şoseaua pustie. Pe măsură ce coborau, lumina soarelui de curând răsărit rămânea în urmă, sus, reţinută în spatele lor. Oraşul se apropia treptat, în timp ce pătrundeau încet în lumea cu tonuri reci şi de o imensă singurăte care persista încă printre ultimele resturi de brumă albăstruie.

Şovăi niţel înainte de a străbate podul, oprind automobilul sub arcada de piatră care acoperea intrarea; cu mâinile pe volan, cu capul puţin înclinat şi cu bărbia agresivă: profil de vânător încordat, cu toate simţurile la pândă, îşi scoase ochelarii şi îi şterse îndelung, inutil, cu ochii ţintă la podul care acum se transforma într-un vag drumeag cu contururile imprecise, neliniştitoare. Nu vru să se uite la fată, deşi o simţea atentă la cea mai mică mişcare a lui. Îşi puse ochelarii, îndreptându-i cu degetul arătător pe nas, iar peisajul îşi redobândi contururile, nedeve-nind însă prin aceasta mai liniştitor. De unde se aflau, malul opus li se părea îndepărtat, sumbru; curentul întunecat de sub picioarele podului amintea de apele negre ale timpului şi de Lethe. Senzaţia de pericol era concretă, ascuţită ca un ac de oţel împlântat în zdrenţele soioase ale acelei nopţi care nu voia sa moară. Corso îşi simţi bătaia pulsului la încheietură când puse mâna dreaptă pe schimbătorul de viteze, încă mai ai timp să dai înapoi, îşi zise. Aşa, nimic din cele întâmplate nu s-a petrecut vreodată şi nimic din ce se va petrece nu va avea loc niciodată, în ce priveşte virtuţile practice ale lui Nune scio, ale lui Acum ştiu, întipărit de Dumnezeu sau de diavol, ele erau foarte discutabile, îşi strâmbă gura în felul lui obişnuit, oferindu-şi plăcerea unei noi grimase. Oricum, ce făcea el acolo era frazeologie pură. Ştia că peste câteva minute va fi de partea cealaltă a podului şi a fluviului. Verbum dimissum custodiat arcanum. Înălţă totuşi ochii spre cer, pândind ivirea unui arcaş cu sau fără săgeţi în tolbă, înainte de a băga maşina în viteza întâi şi a apăsa încet pe accelerator.

Afară din maşină era frig, aşa că îşi ridică gulerul pardesiului. Simţea ochii fetei aţintiţi asupra spatelui său pe când traversa strada neuitându-se înapoi, îndepărtându-se cu Cele Nouă Porţi sub braţ. Ea nu se oferise să-l însoţească şi din cine ştie ce motiv obscur fu convins că era mai bine. Casa ocupa aproape toată lungimea micii străzi şi masa ei din piatră cenuşie domina o piaţetă îngustă cu edificii medievale ale căror uşi şi ferestre închise le dădeau aparenţa unor însoţitori sau figuranţi imobili, orbi şi muţi. Faţada era din piatră gri, cu patru gargui pe streaşină: un ţap, un crocodil, o gorgonă, un şarpe. Mai era şi o stea a lui David pe arcul în stil mudejar al intrării, deasupra portiţei de fier care se deschidea spre grădina interioară cu cei doi lei veneţieni de marmură de lângă puţul acoperit cu plăci de fier. Toate acestea îi erau familiare vânătorului de cărţi; dar niciodată până atunci nu trecuse de ele cu teama şi repulsia pe care le simţea în momentele acelea, îşi aminti un vechi citat: foate că bărbaţii care au fost mângâiaţi de multe femei străbat valea umbrelor cu mai puţină remuşcare sau mai puţină teamă”.

Era ceva de genul ăsta, deşi probabil că pe el nu-l mângâiaseră destul ori destule: îşi simţea gura uscată şi şi-ar fi vândut sufletul pentru o jumătate de sticlă de Bols. Cât despre Cele Nouă Porţi, atârna de parcă în loc de nouă gravuri cuprindea nouă plăci de plumb.

Când împinse poarta, domnea peste tot aceeaşi tăcere adâncă. Nici măcar tălpile pantofilor lui nu făcură zgomot păşind pe dalele de piatră ale grădinii patio, tocite de paşi morţi şi de ploi de secole. Scara începea acolo, strâmtă şi abruptă, sub o boltă în plin cintru la capătul căreia se vedea uşa, grea şi cu piroane mari, întunecată şi închisă: ultima poartă. Timp de o clipă, Corso adresă un gest de complicitate neantului sau poate lui însuşi, descoperindu-şi colţul alb de lup sarcastic, autor involuntar şi victimă, totodată, a propriei sale glume sau erori. O eroare planificată cu grijă de o mână fără scrupule, cu toate acele piruete de falsă solicitare a colaborării care îl instigau să facă previziuni ce se dovedeau apoi greşite, pentru ca, la final, să le vadă confirmate de textul însuşi; de nu cumva toate astea nu erau decât o blestemăţie romanescă, deşi nu părea să fie cazul. Sau era?… Cert e că-şi văzu propria imagine reală pe plăcuţa de metal lucios înşurubată pe uşă: reflex deformant care conţinea un nume de botez şi de familie plus o siluetă, a sa, imobilă şi detaşându-se pe fundalul luminos rămas în urmă, înapoia lui, în arcul scării ce cobora până în patio-ul interior şi în stradă, în ultimul popas al acestei atât de stranii călătorii spre reversul umbrelor.

Sună. O dată, de două ori, de trei ori: fără răspuns. Butonul soneriei zăcea inert parcă, lipsit de ecou interior când îl apăsa. Una din mâini, în buzunar, atingea pachetul mototolit cu ultima ţigară; dar din nou goni ispita de a o duce la gură. Apăsă pe buton a patra oară. Şi a cincea. Apoi făcu mâna pumn ca să lovească tare: două lovituri una după alta. Atunci uşa se deschise. Nu cu un scrâşnet sinistru, ci foarte uşor, lin, pe balamale unse. Şi, fără efecte teatrale, în modul cel mai natural din lume, Varo Borja era în prag.

— Salut, Corso.

Nu păru surprins să-l vadă. Avea picături de sudoare pe ţeastă şi pe frunte, era neras, fără haină, ci doar în cămaşă cu mânecile suflecate peste coate şi în vestă descheiată la nasturi. Arăta istovit, cu cercuri întunecate sub pleoape, ca omul care a vegheat noaptea întreagă; dar ochii îi străluceau într-un fel special, febrili şi intenşi. Nu-l întrebă pe vizitator ce căuta acolo la ora aceea şi abia de se arătă interesat de cartea pe care i-o aducea sub braţ. Rămase aşa, nemişcat, cu aspectul celui care tocmai a fost întrerupt dintr-o muncă minuţioasă sau dintr-o visare cu ochii deschişi şi de-abia aşteaptă să-şi reia activitatea necunoscută.

Aşa arăta omul, şi Corso încuviinţă în forul lui intim, văzându-şi materializată propria stupiditate. Varo Borja, bineînţeles: milionar, librar internaţional, bibliofil prestigios şi asasin metodic. Cu o curiozitate aproape ştiinţifică, vânătorul de cărţi studie chipul pe care îl avea din nou dinainte, încerca acum să separe trăsăturile, indiciile care ar fi trebuit să-l alarmeze cu mult mai devreme. Urme care trecuseră neobservate, unghiuri faciale de nebunie, de oroare sau de umbră în acea fizionomie vulgară pe care crezuse cândva că o cunoaşte. Dar nu descoperi nimic, cu excepţia privirii aceleia febrile, distante, lipsite de curiozitate sau de pasiune, alienată de imagini care nu aveau nimic comun cu inoportuna prezenţă a bărbatului ce bătea la uşă. Şi totuşi, Corso îi aducea sub braţ exemplarul lui rarisim şi acum unic al cărţii blestemate. Iar el, Varo Borja, fusese cel care în umbra aceleiaşi cărţi, lunecând pe urmele lui ca un şarpe criminal, îi omorâse pe Victor Fargas şi pe baroana Ungern. Nu numai pentru a strânge la un loc cele douăzeci şi şapte de xilogravuri şi a le combina pe cele nouă corecte, ci şi pentru a distruge pistele, făcând cu neputinţă ca altcineva să mai rezolve şarada combinată de tipograful Torchia. În toată urzeala aceea, Corso fusese calul de bătaie, instrumentul pentru confirmarea unei ipoteze ce se dovedise adevărată, a cărţii unice împărţite în trei. De asemenea, şi pe deasupra, şi personajul prevăzut să-şi asume aspectele, sechelele ori complicaţiile poliţieneşti ale chestiunii. Acum, într-un sucit omagiu adus propriului său instinct, îşi aminti de strania senzaţie ce îl încercase sub picturile tavanului Quintei da Soledade; sacrificiul lui Avraam fără victimă alternativă: că doar ţapul ispăşitor era el. Şi, neîndoios, Varo Borja era librarul care la fiecare şase luni venea acasă la Victor Fargas ca să achiziţioneze una din comorile lui. În ziua aceea, când Corso îl vizita pe bibliofil, celălalt stătea deja la pândă, la Sintra, pregă-tindu-şi minuţios toate detaliile planului ducând la confirmarea teoriei sale despre necesitatea celor trei exemplare pentru rezolvarea enigmei tipografului Torchia. Pentru el fusese scrisă chitanţa neterminată. De aceea Corso nu-l putuse localiza dându-i telefon acasă la Toledo, iar mai târziu, în aceeaşi noapte, înainte de a se duce la ultima sa întâlnire cu Fargas, Varo Borja îl sunase el pe Corso la hotel, sub aparenţele unui apel internaţional. Vânătorul de cărţi nu numai că îi confirmase bănuielile, ci îi oferise însăşi cheia misterului, condamnându-i astfel la moarte pe Fargas şi pe baroana Ungern. Cu o amară certitudine, Corso văzu cum se potriveau între ele toate piesele enigmei. Exceptând aspectele întâmplătoare ale chestiunii – falsele conexiuni cu intriga Clubului Dumas – Varo Borja era cheia care ordona toate faptele inexplicabile ale celuilalt fir narativ; faţeta diabolică a problemei. Puteai să te tăvăleşti de râs, dacă, în fond, toată acea intrigă şi uneltire n-ar fi fost atât de sinistră.

— V-am adus cartea – zise, arătându-i celuilalt Cele Nouă Porţi.

Varo Borja încuviinţă vag, pe când lua volumul aproape fără să-l privească. Şedea cu capul puţin înclinat într-o parte, atent la vreun sunet ce s-ar fi putut produce în spatele lui, în interiorul casei. După puţin timp atenţia îi reveni la Corso, şi acesta îl văzu clipind des, buimăcit că-l mai vedea acolo.

— Bun, mi-ai dat cartea… Ce mai pofteşti?

— Plata pentru munca mea.

Varo Borja continuă să se zgâiască la el, neînţe-legând. Gândurile lui, era clar, zburau undeva foarte departe. Până la urmă ridică din umeri, dând de înţeles că omul acela sâcâitor, Corso, nu era treaba lui, şi plecă spre interiorul casei, lăsându-l să facă ce voia, să închidă uşa, să rămână locului sau să plece unde-o vedea cu ochii. Corso îl urmă până în camera principală, legată de coridorul adiacent şi de vestibulul de la intrare printr-o uşă grea cu sisteme de securitate. Obloanele erau trase ca să nu intre lumina din afară, iar mobilele fuseseră împinse în fund, lăsând liberă partea centrală a pardoselii de marmură neagră. Câteva vitrine cu cărţi erau deschise. Odaia era luminată de zeci de lumânări aproape consumate. Ceara pica sau se scurgea pretutindeni: pe consola şemineului stins, pe jos, pe mobilele şi obiectele din încăpere. Lumina ei era roşcată şi pâlpâitoare, agitându-se la cel mai mic curent de aer, la cea mai uşoară mişcare. Mirosea ca într-o biserică sau într-o criptă.

La fel de nepăsător la prezenţa lui Corso, Varo Borja se opri în mijlocul camerei. Acolo, la picioarele lui, desenat cu creta, era un cerc cu diametrul de aproximativ un metru, cu un pătrat înscris şi împărţit la rândul lui în nouă căsuţe. Cercul era înconjurat de numere romane şi de obiecte ciudate: o bucată de frânghie, o clepsidră, un cuţit ruginit, o brăţară de argint în formă de balaur, un inel de aur, un tăciune aprins într-un mic vas de jăratic brasero din metal, o fiolă de sticlă, o grămăjoară de pământ, o piatră. Dar mai erau şi alte lucruri pe jos, şi Corso făcu un gest de necaz. Multe din cărţile pe care cu zile în urmă le admirase aliniate în vitrine se aflau acolo, murdare, rupte, ferfeniţite, cu foile acoperite cu desene şi subliniate, pline de semne stranii, hărtănite, smulse şi aruncate. Pe multe volume ardeau lumânări din care se scurgeau pe coperţi sau pe paginile deschise lacrimi mari de ceară; unele din aceste lumânări arseseră până la capăt, şi flacăra pârlise hârtia, între resturile acelea recunoscu gravurile din Cele Nouă Porţi aparţinând exemplarelor lui Victor Fargas şi baroanei Ungern. Erau amestecate pe jos la un loc cu celelalte, tot cu mari pete de ceară pe ele şi cu însemnări enigmatice.

Corso se lăsă pe vine ca să studieze îndeaproape resturile, neîncrezător în propriii-i ochi: nu putea concepe amploarea dezastrului. O gravură din Cele Nouă Porţi, cea cu numărul VI şi cu spânzuratul atârnând de piciorul drept în loc de cel stâng, era pe jumătate arsă de flăcăruia abia pâlpâindă a unei lumânări. Două exemplare din planşa a Vll-a, una cu tabla de şah albă şi cealaltă cu tabla neagră, se găseau lângă resturile unui Theatrum diabolicum din 1512 smuls din legătura lui. Altă gravură, numărul I, apărea pe jumătate dintre paginile unui De magna imperfectaque opera de Valerio Lorena, incunabul rarisim pe care librarul i-l arătase mai demult lui Corso, permiţându-i doar să-l admire din mâna lui; acum era grămadă pe jos, deformat şi distrus.

— Să nu atingi nimic – îl auzi spunând pe Varo Borja. Stătea în faţa cercului, răsfoind exemplarul său din Cele Nouă Porţi, absent şi absorbit, dând impresia că nu vedea paginile, ci ceva dincolo de ele, în pătratul şi cercul desenate, sau mult mai departe: în profunzimile pământului.

Timp de câteva momente, neclintit, Corso se uită la el ca la cineva pe care îl vezi întâia oară. Apoi se ridică încet, făcând ca prin mişcarea lui flăcările lumânărilor să se zbată împrejur.

— Cred că nu mai contează ce ating – zise, arătând cărţile şi foile amestecate brambura pe jos – După tot ce-aţi făcut.

— Dumneata nu ştii nimic, Corso… Crezi că ştii, dar habar n-ai. Eşti neştiutor şi foarte prost. Faci parte dintre cei ce atribuie haosului un caracter întâmplător, ignorând existenţa unei ordini oculte.

— Lăsaţi balivernele. Aţi distrus totul şi n-aveaţi dreptul s-o faceţi. Nimeni nu are acest drept.

— Te înşeli, în primul rând sunt cărţile mele. Şi ceea ce e mult mai important: aveau un caracter utilitar. O valoare practică, peste cea artistică sau estetică… Pe măsură ce înaintezi pe acest drum, trebuie să te asiguri că nimeni nu va mai parcurge itinerarul tău. Cărţile astea şi-au îndeplinit misiunea.

— Nebun nenorocit! M-aţi înşelat de la început. Varo Borja nu părea să audă. Stătea nemişcat cu ultimul exemplar al Celor Nouă Porţi în mână, cercetând cu atenţie pagina corespunzând xilogravurii numărul I.

— Înşelat?

— Când vorbi, o făcu nedezli-pindu-şi ochii de pe carte, cu un dispreţ sporit de faptul că nici nu se uita la Corso – îţi acorzi prea mare importanţă. Ţi-am închiriat serviciile fără a-ţi spune care mi-erau scopurile, nici planurile; un servitor n-are de ce să participe la deciziile celui care îl plăteşte… Dumneata trebuia să verifici piesele pe care voiam să le obţin şi, pe deasupra, să suporţi consecinţele tehnice ale unor acte inevitabile, îmi închipui că, în aceste momente, poliţiile din Portugalia şi Franţa se ocupă intens de urmele pe care le-ai lăsat.

— Şi de dumneavoastră nu?

— Eu sunt foarte departe, la adăpost de toate astea. Peste câteva clipe, nimic nu va mai avea importanţă.

După care, în faţa unui Corso stupefiat, smulse din Cele Nouă Porţi foaia cu gravura.

— Ce faceţi?

Varo Borja smulgea şi alte pagini, la fel de calm.

— Îmi ard corăbiile, distrug punţile lăsate în urmă. Şi avansez în terra incognito…

— Rupsese una după alta toate cele nouă planşe din carte şi le privea cu atenţie – Păcat că nu mă poţi urma unde mă duc acum… Aşa cum spune şi gravura a patra, soarta nu-i aceeaşi pentru toţi.

— Unde credeţi că mergeţi?

Librarul lăsă să cadă cartea sa mutilată printre resturile celorlalte care acopereau podeaua. Observa cele nouă gravuri şi cercul, verificând misterioase corespondenţe între ele.

— In întâmpinarea cuiva – răspunse enigmatic – Să caut piatra pe care Marele Arhitect a înlăturat-o şi care este cheia de boltă: temelia operei filosofice. A puterii. Diavolului, Corso, îi plac metamorfozele: de la câinele negru care îl însoţeşte pe Faust, până la falsul înger de lumină care a încercat să învingă rezistenţa Sfântului Antonie. Dar mai presus de toate îl plictiseşte stupiditatea şi detestă monotonia… Dacă aş avea timp şi chef, te-aş invita să arunci o privire peste câteva din cărţile de la picioarele dumitale. Multe din ele citează o veche tradiţie: venirea Antihristului va avea loc în Peninsula Iberică, într-un oraş cu trei culturi suprapuse, pe ţărmul unui fluviu adânc ca o despicătură de secure: Tajo.

— Asta vreţi să faceţi?

— Asta sunt pe punctul să obţin. Fratele Torchia mi-a arătat drumul: Tenebris Lux.

Se aplecase peste cercul trasat pe jos, punând împrejur câteva gravuri şi luând altele pe care le arunca cât colo, mototolite sau rupte. Flăcăruile lumânărilor îi luminau faţa de jos în sus dându-i un aer spectral, cu adâncimi abisale în găvanele ochilor.

— Sper să se potrivească totul – murmură după un moment; gestul lui nu mai era decât simpla conturare a unei umbre întunecate – Vechii maeştri ai artei negre, cu care tipograful Torchia a învăţat arcanele cele mai teribile şi mai valoroase, cunoşteau drumul spre împărăţia nopţii… Este animalul uroboros cel ce înconjoară labirintul, înţelegi? Uroboros-ul alchimiştilor greci: şarpele de pe frontispiciu, cercul magic, izvorul înţelepciunii. Cercul în care se înscrie totul.

— Vreau plata pentru serviciile mele.

Varo Borja nu părea să fi auzit cuvintele lui Corso.

— N-ai simţit niciodată curiozitate pentru lucrurile astea?

— Continuă, uitându-se la el cu văgăunile acelea negre – Nu te-a tentat să cercetezi ce se ascunde în constanta aceea diavol-şar-pe-balaur ce se repetă ciudat de des în toate textele care, încă din Antichitate, se referă la temă…?

Luase de lângă cerc un recipient de cristal, o cupă cu toartele închipuind doi şerpi înlănţuiţi, şi o duse la gură ca să bea din ea câteva înghiţituri. Lichidul era întunecat la culoare, aprecie Corso. Aproape negru, cu aspect de ceai foarte tare.

— Serpens aut draco qui caudam devoravit -Varo Borja zâmbi în gol, ştergându-şi gura cu dosul palmei; o urmă întunecată îi rămase pe mână şi pe obrazul stâng –… Ei păzesc comorile: pomul cunoaşterii din Rai, merele Hesperidelor, Lâna de Aur…

— Vorbea aiurând, absent, descriind interiorul unui vis – Sunt acei şerpi sau dragoni pe care vechii egipteni îi pictau în formă de cerc, muşcându-şi coada ca să arate că-s începutul şi sfârşitul a toate şi că-şi sunt sieşi suficienţi… Paznici neadormiţi, mândri şi înţelepţi; balauri ermetici care îl omoară pe cel nedemn şi nu se lasă îmblânziţi decât de cel care a luptat potrivit regulilor. Paznicii cuvântului pierdut: magica formulă care deschide ochii şi te face egalul lui Dumnezeu.

Corso îşi împinse bărbia înainte. Stătea în picioare, calm şi slab în pardesiul lui, cu lumina lumânărilor adânciridu-i obrajii nebărbieriţi şi dansându-i peste pleoapele lăsate. Stătea cu mâinile în buzunare, una atingând pachetul mototolit cu o singură ţigara înăuntru, cealaltă cuţitul închis de lângă sticluţa plată pentru gin.

— Daţi-mi banii mei, am zis. Vreau să plec de-aici.

Răsuna un ecou de ameninţare în glasul lui, dar era greu de ştiut dacă Varo Borja îşi dădea seama de asta. Corso îl văzu revenindu-şi încetul cu încetul, parcă în silă.

— Banii…?

— Îl privea cu un dispreţ reînnoit – Despre ce-mi vorbeşti dumneata, Corso? Chiar nu înţelegi ce se va întâmpla dintr-o clipă în alta?… Ai în faţa ochilor misterul pe care mii de oameni l-au dorit cu ardoare de-a lungul veacurilor… Ştii câţi s-au lăsat arşi, torturaţi, sfârtecaţi în bucăţi, numai şi numai pentru a se apropia un pic, o câtime, de ceea ce vei vedea în curând?… Nu mă poţi însoţi, asta nu. Te vei limita să stai liniştit şi să priveşti. Dar până şi cel mai murdar dintre ucigaşii năimiţi se bucură de triumful stăpânului său.

— Plătiţi-mă odată! Şi duceţi-vă dracului!

Varo Borja nici măcar nu-i mai adresă o privire. Se mişca de jur-împrejurul cercului, atingând unele din obiectele aşezate lângă numere.

— E foarte oportună dorinţa dumitale de a mă duce dracului. Foarte în stilul dumitale grosolan şi mârlănesc. Chiar ţi-aş zâmbi dacă n-aş fi atât de ocupat. Deşi dumneata, ca de obicei, eşti ignorant şi imprecis: diavolul va fi cel care va veni la mine, nu invers – se opri brusc, trăgând cu urechea, de parcă auzea paşi îndepărtaţi – Şi îl simt venind.

Vorbea printre dinţi, amestecându-şi comentariile cu stranii incantaţii guturale; cu unele cuvinte care păreau când să-i fie adresate lui Corso, când unei terţe prezenţe obscure ce s-ar fi aflat în preajma lor, prin ungherele umbroase ale încăperii:

— Vei trece de opt porţi înaintea balaurului… Înţelegi? Opt porţi te despart de balaurul care vine chemat de enigma cuvântului la a noua poartă, unde-i secretul final… Balaurul doarme cu ochii deschişi şi e Oglinda Cunoaşterii… Opt gravuri plus una. Sau una plus opt. Ceea ce coincide, şi nu întâmplător, cu numărul pe care loan din Patmos i-l atribuie Fiarei: 666.

Corso îl văzu îngenunchind şi scriind cifre cu o bucată de cretă pe marmura neagră de pe jos: l-81+8 = 9

Apoi se ridică, triumfător. O clipă, lumânările îi luminară ochii. Avea pupilele foarte dilatate: fără îndoială, o dată cu lichidul întunecat înghiţise şi un tip de drog. Negrul îi ocupa totalitatea irisului, făcând să dispară culoarea, iar albul corneei se nuanţa de la lumina roşiatică din încăpere.

— Nouă planşe sau nouă porţi – din nou umbra îl acoperi ca o mască pe chip – Care nu se deschid pentru oricine… Fiecare poartă are două chei, fiecare gravură oferă un număr, un element magic şi un cuvânt-eheie, dacă studiezi totul la lumina raţiunii, a Kabbalei, a artei oculte, a adevăratei filosofii… A latinei în combinaţiile ei cu greaca şi ebraica – îi arătă lui Corso o foaie de hârtie plină de semne şi de ciudate corespondenţe – Poţi să-ţi arunci ochii pe ea, dacă vrei. Unul ca dumneata tot n-o să înţeleagă nimic:

Aleph Eis I ONMA Aer Beth Duo II CIS Pământ Gimel Treis III EM Apă Daleth Tessares IUI EM Aur He Pente V OEXE Frânghie Vau Es VI CIS Argint Zayin Epta VII CaŞ Piatră Cheth Octo VIII EM Fier Teth Ennea VIII! ODED Foc îi curgeau picături de sudoare pe frunte şi în jurul gurii, de parcă flacăra lumânărilor îi ardea şi în trup. Ocoli încă o dată cercul, încet şi atent. De două ori se opri, aplecându-se să schimbe poziţia unor obiecte: cuţitul de fier ruginit, brăţara de argint în formă de balaur.

— Vei pune materia în burta şarpelui…

— Recită fără să se uite la Corso. Urmărea cercul cu degetul, neatingându-l încă – Cele nouă elemente se aşază împrejur, în direcţia luminii răsăritului: de la dreapta la stânga.

Corso făcu un pas spre el.

— Repet. Daţi-mi banii mei.

Varo Borja nici nu-l luă în seamă. Stătea cu spatele la el, arătând pătratul înscris în cerc:

— În burta lui pecetea lui Saturn… Pecetea lui Saturn este cel mai simplu şi mai vechi dintre pătratele magice: primele nouă numere aşezate în nouă căsuţe, în aşa fel încât suma fiecărui rând, pe verticală, pe orizontală şi în diagonală, să fie aceeaşi cifră.

Se aplecă pentru a scrie cu creta nouă numere în pătrat:

Corso mai făcu un pas. Piciorul lui calcă peste o hârtie plină de cifre:

O lumânare se stinse sfârâind pe frontispiciul pârlit al lui De occulta Philosophia de Cornelius Agrippa. Varo Borja continua să fie inexistent pentru tot ce nu era cercul şi pătratul său. Se uita la desenul de pe jos cu atenţie maximă, cu braţele încrucişate peste piept, cu bărbia înclinată, asemeni unui jucător ce îşi calcula mişcarea următoare pe o stranie tablă de şah.