Există o mare diferență în a reprezenta cum arhitectura este construită și a reprezenta cum aceasta trebuie întrebuințată



Yüklə 46.69 Kb.
tarix31.10.2017
ölçüsü46.69 Kb.

Există o mare diferență în a reprezenta cum arhitectura este construită și a reprezenta cum aceasta trebuie întrebuințată. De cele mai multe ori acest tip de prezentare este întruchipat printr-o perspectivă sau o serie de perspective. Aceasta rămâne imaginea statică a unui produs ce urmează a fi realizat, folosită pentru a atrage publicul, beneficiarul. Reprezintă un moment perfect, completat de oamenii potriviți, purtând haine adecvate, ce se deplasează în direcția corectă, soarele aflându-se în unghiul perfect evidențiind în mod ideal texturile și tonurile materialelor. Reprezintă idealizarea proiectului încă nerealizat. Dar ce s-ar întâmpla dacă am afla cum proiectul a ajuns în acest stadiu, cum fiecare “strat” a fost așezat până la forma finală, iar oamenii ce populează randările ar avea o poveste ce ajută la descoperirea proiectului în sine?

Arhitectura este discutată, explicată și identificată aproape integral prin reprezentare. Prezentăm conceptul de arhitectură printr-o suită de tehnici de reprezentare: fotografie, jurnalism, expoziții, cărți, filme, televiziune. De ce nu ar fi și benzile desenate, arta secvențială un mijloc propice de a prezenta, discuta și proiecta mediul construit?

Benzile desenate reprezintă punctul unde se întâlnesc cuvintele, secvenţele şi imaginile; sunt experiențe, întâmplări înghețate în timp, care sunt aduse la viață numai atunci când sunt citite. Există astfel un mare potenţial de a construi poveşti puternice despre oameni, locuri şi emoţii folosindu-ne de această tehnică.

Împărtăşirea unei poveşti are rădăcini adânci înfipte în comportamentul social al oamenilor de vreme îndelungată, poveştile fiind folosite pentru a împărtăşi cunoştințe într-o anumită comunitate, pentru a discuta valori morale sau a satisface diverse curiozităţi. De la picturile rupestre, siluetele pictate pe vasele grecești, pergamentele medievale japoneze sau pictura egipteană omul a simțit din cele mai vechi timpuri nevoia să se exprime, să povestească folosindu-se și de imagini.

Elementul narativ este cu siguranță o trăsătură importantă a benzii desenate. Împărțirea în secvenţe cât și spațiul interstițial de pe o pagină a unei benzi desenate subliniază evoluția evenimentelor în timp. De asemenea modul de construcție permite cititorului să-și stabilească singur pasul în care este parcursă lucrarea, ritmul putând fi controlat, variat, astfel încât cel ce parcurge întâmplările poate să le „digere” în ritmul său. Această trecere a timpului este adesea reprezentată prin dialoguri sau prin prezentarea unor imagini ce încetinesc tempo-ul acţiunii sau dimpotrivă îl accelerează. În unele secvenţe, însă ne putem lipsi total de prezenţa cuvintelor, în benzile desenate un spaţiu „tăcut” poate fi descris fără ajutorul cuvintelor, acestea fiind prezente numai pentru a maximiza potenţialul părţii desenate.

În prezent, felul în care este percepută banda desenată s-a dezvoltat puternic, atrăgând interesul profesioniștilor care se ocupă cu istoria artei, critica literară, dornici să analizeze structura, estetica și discursul unei astfel de lucrări, o parte importantă a culturii populare. Deși contribuția benzii desenate în înțelegerea culturii moderne devine din ce în ce mai evidentă, nu există o disciplină academică intitulată „studiul benzii desenate”, incorporată în artă, literatură sau studiile media. Și deși banda desenată a adunat deja o sută de ani de vechime, rămâne încă la limita interesului academic; astfel cel ce alege să trateze în mod aprofundat subiectul este forțat să se justifice.

Un posibil motiv pentru acest tip de atitudine poate să fie existența unei oarecare neștiințe generale asupra varietății de subiecte pe care banda desenată le poate atinge, care coincide de cele mai multe ori cu convingerea că acest tip de artă este exclusiv adresată copiilor sau adolescenților. Un alt posibil motiv poate fi extras tocmai din maniera în care banda desenată este construită – o reprezentare media hibridă – care combină cuvintele și imaginile în spațiu secvențial. Acest mod de alcătuire poate, la prima vedere, generează o falsă impresie asupra ușurinței cu care poți decodifica înțelesul unei astfel de lucrări.

Pentru a reuși să analizăm în profunzime o bandă desenată, luând în calcul interacțiunea și mecanismele acestei combinații de coduri, necesităm folosirea unui „aparat” analitic dar și o bună înțelegere descriptivă, care trebuie să conțină informații despre literatură dar și despre arta grafică; în concluzie o bandă desenată nu va putea să fie niciodată analizată doar datorită conținutului ei grafic sau parcurgând numai textul.

O apropiere imediată se poate face între banda desenată și film, astfel perspectiva capturată în cadrele unui roman grafic poate deseori fi asemănată cu poziția camerei de filmat, cadru de detaliu, imagine de ansamblu, secvență împușcată, însă banda desenată rămâne, în contrast puternic față de film, un mediu pur spațial. Elementele sale cheie: cadrele, imaginile, paginile, fiind statice. Mai mult, fiecare cadru al unui film este proiectat pe exact același spațiu - ecranul; pe când fiecare cadru al benzii desenate, trebuie să ocupe alt spațiu; spațiul însemnând pentru banda desenată, ce înseamnă timpul pentru film. Funcție metaforică în banda desenată este trecerea timpului, care se citește prin modul de construcție a acesteia (în film, acest efect se obține cu ajutorul montajului), cu ajutorul spațiului interstițial dintre imagini.

Primul capitol al studiului Scurtă incursiune în procesul de evoluție a benzii desenate dezvoltă un scurt istoric al artei secvențiale, punând accentul pe dezvoltarea benzii desenate americane, dar și pe evoluția acesteia în România (trecând în revistă o serie de arhitecți români care au ales să ilustreze de-a lungul carierei lor bandă desenată, cât și o analiză a arhitecturii prezentată în câteva exemple de bandă desenată contemporană românească). Ultimele două subcapitole Captain City și Orașul BD: New York/ Tokyo/ Paris analizează arhitectura ilustrată într-o serie de exemple de bandă desenată americană, europeană, dar și în manga-urile japoneze ( în ultimul subcapitol, efectuându-se un studiu detaliat al peisajului urban al metropolelor New York, Paris și Tokyo ilustrat în banda desenată).

Arta secvențială a fost utilizată din cele mai vechi timpuri pentru a relata întâmplări. Pentru a demonstra acest fapt putem aduce în discuție lucrări precum: picturile rupestre, pictura egipteană (mormântul Scribului Menna), basorelieful sculptat în formă de spirală de pe suprafața Columnei lui Traian, înfățișând războaiele disputate de daci și romani, pentru cucerirea Daciei, secvențele înfățișând siluetele pictate pe vasele grecești, manuscrisul pre - Columbian, descoperit de Cortes în anul 1519, pergamentele medievale japoneze sau Tapiseria Bayeax, în care este surprinsă cucerirea Angliei de către normanzi (1066). Apariția tiparului, în Europa, a marcat un moment important în răspândirea informației, astfel că ilustrațiile, picturile și lucrările de artă au devenit accesibile unui public mai larg. În acest mod, lucrări precum seria de gravuri realizată de William Hogarth, A Harlot’s progress, după cum și continuarea sa, A rake’s progress, dar și lucrările celui care este considerat părintele benzii desenate moderne (profesorul, jurnalistul și criticul Rodolphe Töpffer) au cunoscut un mai mare succes în varianta lor imprimată.

Apariția benzii desenate în ziarele americane precum New York Times (1851), New York World (1860), și New York Journal (1895) a marcat momentul de explozie a acestui tip de exprimare artistică. Data de 18 februarie 1895 subliniază un moment crucial în istoria benzii desenate moderne, conturând momentul când în publicația New York World artistul Richard Felton Outcault a făcut lumii cunoscut personajul The Yellow Kid, în banda sa desenată Hogan’s Alley. Deși prezentă inițial doar în cuprinsul ziarelor americane, evoluția naturală a lucrurilor a condus la momentul în care banda desenată a ieșit din limitele ziarului, devenind o publicație independentă.

Banda desenată românească cu etapele sale delimitate de Dodo Niță în volumul Istoria Benzii Desenate Românești 1891-2010 - Vârsta de aur (1891-1947), Socialismul și benzi desenate (1948-1989), Banda desenată contemporană (1990-2010) - parcurge în prezent o etapă de revitalizare, bucurându-se de un nou val de entuziasm, făcându-și apariția o serie de noi romane grafice, aparținând unor tineri ilustratori.

Popularitatea crescândă a benzii desenate ca modalitate de reflecție asupra vieții cotidiene, este strâns legată de înțelegerea deplină a cadrului arhitectural în care se desfășoară acțiunea. Oricărui personaj principal de bandă desenată îi corespunde un oraș, fie fictiv sau real, fie că vorbim de New York-ul lui Spiderman, Metropolis-ul lui Superman, Gotham-ul lui Batman, sau post apocalipticul Neo - Tokyo al Akirei.

Conexiunea puternică între banda desenată și orașul contemporan este explorată în benzile desenate care detaliază orașele în care trăim și efectul pe care îl au acestea asupra vieții noastre, precum și orașele pe care le conturăm în imaginația noastră. Pe lângă orașele fictive ilustrate, fiecare metropolă modernă din lume a găzduit la un moment dat acțiunea unei benzi desenate: Berlin, Paris, Londra, Tokyo și în nenumărate rânduri New York.

Fiecare dintre cele patru capitole ale studiului se încheie cu un segment de studiu aplicat, incluzând aici cele șapte experimente efectuate și cele nouă discuții pe care le-am purtat cu artiști de bandă desenată și arhitecți care fie au ales să devină și ilustratori, fie au ales această metodă de exprimare grafică pentru a-și ilustra proiectele de arhitectură. La finalul primul capitol sunt prezentate interviuri cu artistul de bandă desenată Robert Obert, ilustratorii dar și arhitecții Mati Botezatu, Răzvan Chelaru, Drăgan Mirel, Zeno Bogdănescu, precum și cu istoricul de bandă desenată Dodo Niță, dar și descrierea Atelierului de Microarhitectură.

Cel de-al doilea capitol al studiului, Arhitectură vizionară și experimentală examinează proiectele grupărilor de arhitectură vizionare Archigram, Archizoom, SuperStudio și Mișcarea Metabolistă. Arhitecții acestor colective au împins limitele realității tehnice, alcătuind un număr impresionant de proiecte ipotetice, ca manifest la adresa condiției arhitecturii contemporane (lipsa flexibilității, nepregătirea acesteia în fața unor calamități de proporții, lipsa aportului individului în proiectarea spațiului pe care urmează să-l utilizeze), încurajați de progresul tehnologiei, alegând să se îndepărteze de reprezentarea tradițională a proiectului de arhitectură pentru a-și ilustra noile convingeri, experimentând cu tehnici grafice diferite, incluzând banda desenată. La finalul capitolului sunt incluse discuția cu biroul de arhitectură Fala Atelier (Ana Luisa Soares+ Fillipe Magalhães) dar și descrierea atelierelor Artiști pitici și Super Erou în Politehnică.

Utopia, folosită ca aparat analitic pentru examinarea posibilităților de structurare a unei societății, atacând termenul de imposibil, (cel puțin în varianta în care este definit acesta în momentul analizei) generând evoluție și nu ca destinație ce este necesar să fie atinsă, poate lua forma unui exercițiu de imaginație riguros care poate oferi rezultate pozitive.

Grupările de arhitecți analizate în acest capitol și-au propus astfel de exercițiu în contextul orașului viitorului, concretizându-l într-o bogată serie de proiecte ipotetice, care au la bază încrederea absolută în evoluția spectaculoasă a tehnologiei, cu ajutorul căruia limitele proiectării impuse până în acel moment aveau să fie depășite (mega-structuri cu mari înălțimi, capabile să se deplaseze prin peisajul urban dacă este necesar, sau care ofereau doar un sistem în care se atașau unitățile de locuit realizate de utilizatori, rețele de circulații complexe, amplasate prin aer, pământ, sau apă, structuri care pot adăposti sub rama lor locuințele conectate ale utilizatorilor dintr-un întreg continent, orașe maritime, dezvoltate pe insule artificiale, care ofereau unități de locuit subacvatice, etc.). La fel ca în cazul propunerilor arhitecturale prezentate în lumea benzii desenate, orice era posibil. Puținele cazuri în care a avut loc concretizarea în clădiri a propunerilor arhitecților s-a putut observa că ansamblurile nu au putut urmări linia entuziastă a ipotezei de lucru, dovadă a faptului că nu toate nu toate componentele propunerii funcționau în realitate. Însă, cu siguranță concluziile care pot fi sustrase la finalul procesului sunt valoroase, aducând noi informații despre cum s-ar putea realiza îmbunătățirea locuirii, în contextul urban actual.

Rămâne ca o solidă bază pentru următoarele exerciții de acest fel, o bogată bază de proiecte, prezentate într-o manieră artistică experimentală, lucrate într-o varietate de tehnici (cu exemplele colectivelor de arhitecți Archigram și Archizoom care consideră că atributele definitorii sale benzii desenate - secvența, evoluția în timp, promovarea aportul personajelor de la simple forme care dau scară clădirii la elemente care completează dezvăluirea procesului arhitectural - pot să îmbogățească prezentarea proiectului).

Capitolul al treilea Cum citim arhitectura? urmărește evidențierea unor elemente definitorii ale benzii desenate (narațiunea, cadrul/ieșirea din cadru, aportul individului, flexibilitatea acestui mediu de exprimare grafică) în procesul de cunoaștere și discutarea spațiului construit. Capitolul trece în revista o serie de expoziții, care începând cu anul 1985 au dezvoltat, printr-o amplă implicare și cercetare, conexiunile dintre banda desenată și spațiul construit. Dintre acestea este necesar să amintim: Attention Travaux!-Architectures de bande dessiné (1985, Paris), alături de numărul revistei À suivre, realizat de curatorul expoziție Attention Travaux!, Jean-Marie de Busscher, care abordează de asemenea apropierea dintre banda desenată și arhitectură, Archi&BD, La ville dessinée (2010, Paris), Architecture in Comic- Stip Form, (octombrie 2015-februarie 2016, Oslo) și Bienala de Arhitectură de la Chicago (2015), alături de dezbaterea și realizare workshop-ului Lumi imaginare (care a încurajat audiența să realizeze benzi desenate despre explorarea spațiului construit real și imaginat).

Capitolul continuă cu explorarea analizei spațiul arhitectural, folosind un element definitoriu al benzii desenate, prezența narațiunii, discutând lucrări precum Lettre a Madame Meyer (1925), romanul scriitorului George Perec, Life, a user’s manul (în care întreaga narațiune este sprijinită, conturată și înțeleasă cu ajutorul suportului arhitectural) și pelicula Last Year at Marienbad (1961). După ce a analizat cum utilizăm narațiunea pentru a discuta și analiza arhitectura, finalul capitolului cercetează cum elemente specifice și trăsături ale benzii desenate (secvența, cadrul/ieșirea din cadru, natura flexibilă și aportul individului) pot fi folosite în analiza spațiului construit. La finalul capitolului sunt incluse discuția cu profesorul Douglas Gauthier și detalierea experimentelor Citirea spațiului arhitectural: căminul din cartierul Tei al Universităţii de Arhitectură şi Urbanism “Ion Mincu”, din Bucureşti și Proiectul SuperSimetria. Namibia.

Ultimul capitol The Comic Architects urmărește proiectele unei selecții de arhitecți care au ales să folosească banda desenată ca metodă de prezentare a proiectului de arhitectură, ca procedeu critic în analiza spațiului construit și nu în ultimul rând să folosească elementele definitorii ale benzii desenate în proiectarea de arhitectură. La finalul capitolului este inclusă discuția cu firma de arhitectură Peanutz (Mrs.Pea+ Mr.Nutz) Architekten (Berlin) și experimentul realizat cu asociația Ana și copiii.

În acest capitol se analizează o selecție de proiecte aparținând arhitecților care au ales banda desenată pentru a discuta, prezenta și compune proiectul de arhitectură. Menționând că pentru a folosi acest tip de grafică, este necesar ca arhitectul să dețină cunoștințe amănunțite despre compoziția acesteia, realizând totodată posibilitatea de a fi necesară o argumentare suplimentară atunci când alege folosirea acestui tip de reprezentare grafică în discursul arhitectural, datorită ostilității care poate să se nască atât în grupurile de arhitecți, cât și în cele de artiști de bandă desenată.

Împărțit în trei subcapitole, Banda desenată folosită ca metodă de prezentare a proiectului de arhitectură (prezentând oamenii și ideile care se află în spatele proiectului de arhitectură), Banda desenată folosită ca procedeu critic în analiza proiectului de arhitectură și Crearea unei benzi desenate despre arhitectură, capitolul cercetează capacitatea benzii desenate, datorită naturii sale mixte, de a prezenta povestea propunerii arhitecturale analitic și critic. Utilizând compoziția, dinamica, culorile, prezența și aportul individului (care în cazul unei benzi desenate despre arhitectură poate să dețină rolul de instrument pentru cunoașterea spațiului, dar poate să fie și implicat activ în proiectarea acestuia), cât și ritmul (care poate fi controlat cu ușurință de către cititor) în care se desfășoară povestea unei benzi desenate, și având grijă să nu se excludă elementele definitorii ale prezentării tradiționale de arhitectură (planuri, axonometrii, perspective, detalii tehnice, etc. ) se pot obține rezultate grafice variate.

Banda desenată reprezintă punctul în care cuvintele, imaginile și secvențele se întâlnesc. Flexibilitatea mediului hibrid al acestui tip de prezentare grafică îmbină narațiunea, spațiul și mișcarea, deținând totodată un mare potențial pentru a construi povești puternice despre oameni, locuri și emoții.

Trecerea timpului reprezentat prin prezența secvențelor și a spațiului interstițial, dar și acordarea unui rol important individului (care nu este prezent într-o compoziție doar pentru a da scară obiectelor de arhitectură ci contribuie la desfășurarea evenimentelor). Nu există o singură experiență universală care să poată defini un anumit moment, înghețat în timp, așa cum întâlnim în prezentarea clasică a unui obiect de arhitectură. Clădirile există în spațiu și timp. Împărțirea în secvențe, cât și spațiul interstițial sugerează evoluția evenimentelor în timp. Aplicând compoziția benzii desenate deși întreaga acțiune este ghidată de un narator, cititorul poate să-și impună propriul ritm în care parcurge lucrarea. Cu toate acestea potențialul oferit și tehnica narativă specifică benzii desenate sunt rar folosite în discursul arhitectural.

Manifestări grafice care folosesc arta secvențială se regăsesc în lucrări din toată lumea, precum: picturile rupestre, picturile egiptene, pergamentele medievale japoneze, siluetele pictate pe vasele grecești, scenele înfățișate pe suprafața Columnei lui Traian, picturi aflate pe pereții exteriori ai mănăstirilor, etc. Evoluând treptat în picturi sau gravuri (sunt considerate și în prezent remarcabile lucrările lui William Hogarth, precum și ilustrațiile satirice ale lui Rodolphe Töpffer, considerat părintele benzii desenate moderne), banda desenată înregistrează o masivă creștere în popularitate odată cu apariția tiparului, făcând-o astfel accesibilă pentru publicul larg. Prezența benzii desenate în presa americană, parcurgând drumul de la un spațiu limitat alocat (2-3 pagini) în ziare importante precum New York Times, New York Journal și New York World, până la statutul de publicație independentă a reprezentat un pas important în evoluția acestei modalități de exprimare grafică.

Banda desenată a fost mereu strâns legată de noțiunea de oraș (considerat în orice scenariu un element important al poveștii, care creează atmosfera generală, putând fi denumit un protagonist simbolic care poate ajunge în unele cazuri centrul acțiunii). Arhitectura a fost explorată în numeroase romane grafice, caracterizând spațiul în care se desfășoară viața de zi cu zi din metropole moderne (aproape fiecare oraș important modern a fost cadrul desfășurării acțiunii unei benzi desenate: New York, Londra, Paris sau Berlin) sau ale orașele conturate în imaginația ilustratorilor.

Este important să punctăm că banda desenată a avut o evoluție impresionantă în România. Țara noastră a oferit o gamă întreagă de artiști recunoscuți la nivel mondial care au avut o contribuție bogată, printre care îi amintim pe: Sandu Florea, Valentin Tănase, Puiu Manu, Albin Stănescu, Ion Popescu Gopo sau Livia Rusz.

Deși putem asocia banda desenată cu arhitectura încă din momentul în care arhitectul Le Corbusier folosește grafica narativă pentru prezentarea unui proiect (în „Lettre a Madame Meyer”, din anul 1925), grupările de arhitectură vizionare au adus o contribuție importantă alăturării dintre acest tip de reprezentare secvențială și reprezentarea de arhitectură. Proiectele grupării de arhitectură Archigram au fost însoțite de o prezentare grafică aparte, care include redactarea unui întreg număr al revistei manifest pe care o editau, folosind limbajul propriu benzii desenate. Archigram, alături de alte grupări de arhitectură precum Archizoom, Superstudio și Mișcarea Metabolistă, introduc elemente definitorii benzi desenate în compoziția proiectelor: aportul crescut al individului, (care în desenul clasic de arhitectură era prezent numai pentru a da scară obiectului, sau folosindu-l precum în propunerile arhitectului Yona Friedman în procesul de proiectare a clădirii pe care urma să o utilizeze), flexibilitatea care trebuie să definească noua direcție în care arhitecții considerau necesar să se îndrepte arhitectura (fie că este vorba de clădirile - oraș capabile să se deplaseze, Walking City ale grupării Archigram, fie de propunerile arhitectului Friedman despre o viitoare arhitectură cadru, în care utilizatorii își construiesc singuri unitățile de locuit) dar și ficțiunea (ca modalitate de explorare a unor scenarii utopice pentru a putea testa limitele proiectării, căci utopia dacă este folosită ca aparat analitic și nu ca destinație poate să devină o metodă constructivă, care ajută dezvoltării proiectului de arhitectură ).

Elementele definitorii ale benzii desenate narațiunea, cadrul/ieșirea din cadru, secvența, flexibilitatea pot deveni instrumente valoroase cu care putem citi și descifra arhitectura. Există arhitecți care au recunoscut avantajele oferite de banda desenată atunci când se pune în discuție prezentarea și analiza critică a proiectului de arhitectură, abordând această manieră de prezentare grafică fie în cazul proiectelor editoriale ( lucrarea Yes is More, al biroului de arhitectură Bjarke Ingels Group sau lucrarea Mapping Neverland: Urban Fictions Håkon Matre a arhitectului Aasarød), fie invitând ilustratori să le (re)deseneze proiectele (Jean Nouvelle, Norman Foster, Rem Koolhaas), sau au folosit banda desenată ca mijloc de explorare a etapelor proiectării obiectului de arhitectură ( benzile desenate create de arhitectul Yona Friedman, folosite ca instrument în comunicarea cu viitorul utilizator/proiectant, arhitectul Bernard Tschumi în lucrarea Manhattan Transcripts, romanul grafic despre arhitectură Citizen of No Place, al arhitectului și graficianului Jimenez Lai), punctând și cazurile în care ilustratorii de bandă desenată au colaborat cu arhitecți pentru realizarea unui proiect de arhitectură (ilustratorul Jost Swarte alături de biroul de arhitectură Mecanoo pentru crearea clădirii Teatrului Toneelschuur).

Rezultatele experimentelor efectuate pe parcursul cercetării au avut ca scop evidențierea avantajelor aduse de către caracteristicile benzii desenate atunci când prezentăm, discutăm și explorăm arhitectura. Se pot crea, folosindu-ne de atributele acestui tip de reprezentare grafică povești în jurul obiectului de arhitectură, aducând în discuție cel puțin un personaj, (de cele mai multe ori a fost vorba de mai multe personaje) care prin activitățile efectuate ajută procesului de cunoaștere și înțelegere a clădirii sau al ansamblului arhitectural pe care ni-l propuneam să-l creăm. Odată creată povestea, lăsând libertate participantului la ateliere să experimenteze cu limitele proiectării, fără limitările impuse de metode contemporane de realizare, se trecea la reprezentarea grafică a proiectului de arhitectură. Împărțirea în secvențe, cât și spațiul interstițial obligau prezentarea să spună povestea construită în timp, astfel am putut să adăugăm noi perspective din care să putem observa arhitectura. Folosind ca sursă de inspirație propunerile arhitectului Yona Friedman și cele ale arhitectului Alejandro Aravena am încercat să propun implicarea utilizatorilor într-o posibilă proiectare a spațiului pe care îl folosesc, ca în cazul atelierului susținut cu studenții din Facultății de Politehnică. Am avut ocazia să experimentez citirea arhitecturii cu ocazia experimentului fotografic desfășurat în căminul din cartierul Tei al Universităţii de Arhitectură şi Urbanism “Ion Mincu”, din Bucureşti. În 64 secvențe am putut analiza felul în care studentul arhitect modifică spațiul standard oferit conform obiceiurilor sale, activităților desfășurate și a materialelor de care dispune, dar și prin crearea unei secvențe dintr-o bandă desenată despre o clădire fictivă.



Studiul de față și-a propus să demonstreze că banda desenată este o artă cu puternice rădăcini, (aflată într-o strânsă legătură cu arhitectura) care are un potențial ce necesită explorat. Primii pași în apropierea dintre acest mediu de exprimare grafică și arhitectură au fost parcurși încă din proiectele grupărilor vizionare (Archigram, Archizoom, SuperStudio și Mișcarea Metabolistă), cercetarea expunând (atât prin analiza proiectelor, interviurilor și experimentelor) un număr de arhitecți care au experimentat în diverse ipostaze cu arta secvențială, aducând argumente solide dezvoltării acestei direcții alternative de prezentare, discutare și proiectare a spațiului construit.

Dostları ilə paylaş:


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə