Asociaţia front societatea de Analize Feministe Ana revista presei

CULTURĂ

Viaţă de femeie în Iran/ de Elisabeta Lăsconi

Ziarul Financiar, 5 octombrie 2012

Elisabeta Lasconi

Parinoush Saniee, Cel care mă aşteaptă, traducere din limba italiană de Cerasela Barbone, Editura Polirom, 2012, 392 pag.

Un roman interzis de două ori de cenzură a devenit în Iran cea mai vândută carte din toate timpurile - iată o prezentare mai mult decât eficientă ca un titlu să atragă atenţia: "Cel care mă aşteaptă" de Parinoush Saniee. Cartea şi-a găsit drum spre largul lumii: publicată în Italia, a câştigat Premiul Boccaccio, este deja tradusă în alte 15 ţări. În Iran a atins 24 de ediţii, iar al doilea roman al scriitoarei a ajuns la a zecea ediţie şi probabil îl vom citi curând, căci Editura Polirom impune un autor publicându-i rapid, în acelaşi an, cel puţin două cărţi.

"Cel care mă aşteaptă" este primul roman publicat de o scriitoare cu pregătire de sociolog şi pshiholog, care a ales calea ficţiunii ca să facă vizibile pentru un public larg problemele femeii în ţara ei, câştigând o audienţă pe care nu i-ar fi asigurat-o zeci de cercetări şi sute de studii la un loc. Pentru cititorii străini însă, cartea deschide ferestre largi spre o lume extrem de puţin cunoscută.

Scris la persoana întâi, din perspectiva eroinei, romanul narează viaţa unei fete din anii de şcoală până în pragul bătrâneţii, cuprinzând aproape cincizeci de ani de istorie a Iranului, din vremea şahinşahului, trecând prin Revoluţia Islamică şi până în prezent. Miza cărţii o dă atât destinul femeii, cât şi istoria ţării, ce se reflectă în schimbările petrecute extrem de lent, în viaţa de familie, în educaţie şi în mentalitate.

Eroina se numeşte Masume, în persană înseamnă Inocentă, nume ales cu evidentă intenţie de autoare. Copil fiind, se dovedeşte mai inteligentă ca fraţii ei, interesată să studieze, dar asta îi atrage ura lor, ce o va urmări toată viaţa, cu lovituri dure în clipele decisive pentru viitorul ei. Tatăl o iubeşte mai mult, şi pentru că este copilul cel mai reuşit dintre toţi, şi din vinovăţie fiindcă pierduseră o fetiţă din neglijenţă: femeile au privit nepăsătoare semnele bolii, iar când au chemat medicul era deja prea târziu.

Şcoala şi educaţia sunt şansele oferite lui Masume să iasă din cercul strâmt al unei familii conservatoare: câştigă o prietenă pe viaţă, în drumul zilnic spre şcoală se îndrăgosteşte de un student care lucra în farmacie. Iubirea ei este descoperită şi urmează represaliile din partea fraţilor, bătăi şi pedepse, interdicţia de a studia mai departe, apoi o căsătorie făcută rapid ca să scape de cea care adusese ruşine asupra casei. Soţul ales de familie îi schimbă viaţa în mai multe feluri.

Masume, încă adolescentă, îşi asumă o nouă viaţă de familie, neobişnuită: Hamid, soţul ei, este intelectual implicat în mişcările unui grup de revoluţionari care luptă împotriva regimului instaurat de şahinşah, urmărit de temuta poliţie politică. Hamid pune cauza mai presus de orice, are însă vederi largi şi îşi îndeamnă soţia să înveţe, astfel ea reuşeşte să facă mai departe studii, printre naşteri şi pericole. Viziunea ei asupra evenimentelor păstrează o doză amară de luciditate şi bun simţ.

Parinoush Saniee reuşeşte să descrie trecerea de la un regim la altul, aşa cum o trăieşte o femeie obişnuită, să accentueze oportunismul profitorilor şi rezistenţa oamenilor în faţa represiunii. Totul prin ochii unei femei care vede cum pe rând soţul ei este condamnat la ani lungi de temniţă, ajunge erou şi martir al Revoluţiei, ca apoi să fie executat în numele aceleiaşi Revoluţii. Masume trebuie să găsească resurse ca să crească şi să educe trei copii, să-i salveze de tentaţiile extremismului.

"Cel care mă aşteaptă" impresionează prin viaţa unei femei care nu-şi poate alege soarta: întâi i-o decid tatăl şi fraţii, iar la sfârşit, când are şansa rară să-şi regăsească iubirea pierdută a adolescenţei şi să o transforme în frumoasă iubire de senectute, copiii o obligă să rămână singură. Romanul interesează enorm prin tabloul unei lumi trăind după alte rigori, cum o arată un simplu indiciu, revelator pentru evoluţia unei societăţi - obiectele vestimentare pe care femeile sunt obligate să le poarte: chador, rusari, manteau...

http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/viata-de-femeie-in-iran-de-elisabeta-lasconi-10155663

Scrisoarea unei feministe: pledoarie pentru bărbați – o altă reacţie suscitată de filmul „Despre oameni şi melci”

Opera Nights, 3 octombrie 2012

Dragi cititori,

Puține femei își dau seama de nedreptățile la care sunt supuse de societate, de familie, chiar și de celelalte femei, iar aceste nedreptăți sunt extrem de vizibile în creațiile artistice ale unei culturi. Am avut plăcerea de a viziona ultimul film al lui Tudor Giurgiu, Despre oameni și melci, și nu mă pot abține să fac câteva considerații referitoare la gen, la valorile atribuite acestuia și la relațiile între sexe. Dar deși sunt o feministă convinsă, aș vrea să le arăt celor care se tem de acest cuvânt și această credință că feminismul nu este o răzbunare cu atitudine războinică, ci negociere de pe poziții egale între bărbați și femei. De aceea, în cele câteva rânduri care urmează mă voi situa de partea bărbaților.

Despre oameni și melci este și o poveste a dramei bărbaților și a valorilor masculinității într-o epoca de tranziție cum a fost cea din anii ’90 în România, trăită din plin de muncitorii de la ARO, în frunte cu George Petrescu. În foarte scurt timp, acesta și colegii săi află că ceea ce ei produc, prin forța brațelor lor, nu mai este de nici un folos nimănui. Cu alte cuvinte, baza economiei țării nu doar că se poate debarasa de acești bărbați, care în comunism erau “brațul de oțel”, mândria României moderne, industrializate, ci chiar este imperios necesar să o facă. Dar ce este și mai dramatic este că nimănui nu-i pasă, nici de orgoliul lor, nici de mașinile lor, nici de familiile lor.

Familiile lor…exemplul lui George este ilustrativ. Povara tradiției ca bărbatul să fie sursa de venituri, în timp ce femeia se dedică spațiului conjugal, depinzând aproape în totalitate de soț din punct de vedere financiar, apasă greu în aceste vremuri. Părăsit de cei care-i garantau bunăstarea, în nici un caz excesivă, George este în final părăsit și de familie, care îi transferă acestuia întreaga responsabilitate de a găsi o soluție, înfruntând mediul exterior Muncelului, necunoscut și ostil (ar fi totuși nedrept să uităm că soția lui George i-a luat mereu apărarea în fața altora).

Necunoscut și ostil, în această ordine, așa a fost terenul pe care George, apoi colegii săi de breaslă, au călcat mergând la banca de spermă. Iar aici au suferit cea mai grea umilință, una care nu s-a mai bazat doar pe cifre, ci și pe elemente care nu pot fi alese, controlate întotdeauna și care determină statutul social. Cine și-ar fi dorit material de la muncitori români, cu studii puține și fără cultură? Identitatea lor bărbătească a suferit un șoc – refuzul clinicii i-a lăsat dezorientați, fără o perspectivă clară de viitor, fără posibilitatea de a vizualiza rolul lor în familie, comunitate, societate. Mai mult, chiar și materialul lor genetic era respins, nedorit, inutil. Iar pentru George, vizita la banca de spermă i-a adus o ultimă lovitură – imposibilitatea paternității. Cuceritorul cu succes la femei a fost el însuși înșelat, virilitatea sa fusese trunchiată în tot acest răstimp; totuși, este admirabil modul în care a gestionat această veste.

Aș fi putut scrie la fel de mult și despre femeia casnică, responsabilă cu creșterea copilului, în timp ce e înșelată de soț, despre disprețul pentru capacitatea Magdalenei de a se susține singură și de a avea bună-credință, precum și despre impresia că o femeie este gata să se dezbrace pentru diverse avantaje. Nu am făcut-o pentru că am vrut să arăt că noi, feministele, putem empatiza și cu bărbații, pe care îi considerăm egalii noștri și nimic mai mult.

Cu respect, Diana Ionașcu

(Autor real: Alexandra Gruian)

http://operanights.ro/blog-opera-nights/scrisoarea-unei-feministe-pledoarie-pentru-barbati-o-alta-reactie-suscitata-de-filmul-despre-oameni-si-melci