Aurelian Gulan Victime Si Calai

Nu mai vorbesc de aceia din perioada de spălare a creierelor, când chiar cei cu vocaţie şi un dram de conştiinţă ştiau că trebuie să-i treacă pe toţi elevii, altfel pierdeau gradaţiile. Dacă aveau corigenţi, trebuia să vină în vacanţe la orele de pregătire, pierzând astfel rândul la „coada” de tacâmuri sau „adidaşi”. Ştiau că tot ce-i învăţau pe elevi în două luni se uita în luna de practică, ştiau că programa nu o pot îndeplini din cauza orelor pierdute la strângerea recoltei, la primirea vreunui oaspete „marcant” negru, arab sau asiatic, la pregătirea vreunei omagieri scabroase şi hilare, care se ţineau lanţ. Se spălau creiere încă în formare prin aberantele ore de materialism, de socialism ştiinţific sau de pregătire politică şi militară. Singura salvare consta în implicarea masivă a părinţilor sau pregătirea suplimentară şi costisitoare cu „meditatori”, de multe ori aceiaşi profesori de la clase, totul rezumându-se strict la materiile necesare admiterii la o facultate. Criteriul de departajare şi de promovare era doar „patalamaua”. Nu arunc cu noroi, nu generalizez, stimez mult, prea mult această castă a dascălilor adevăraţi, care, din păcate, aveau gurile ferecate şi conştiinţele încătuşate. Dar nu acesta este subiectul.

În afară de Ovidiu Papadima, cine-l poate uita pe profesorul de latină Pop sau pe cel de matematică Pasculescu-Ţoiu, când făceam nopţi albe rezolvând, zilnic, sute de probleme sau exerciţii? Deşi ne repeta mereu că viaţa de mâine va fi numai matematică şi fizică, n-a reuşit să mă convingă nici el, nici profesoara de fizică Mustaţă. Aşa că, din păcate, am urmat secţia umanistă, având cei mai buni profesori la română, latină, germană şi franceză: Papadima, Pop, Cernea şi Rădulescu. Ingurgitam mii de cuvinte, intram în tainele gramaticii. Nu eram superficial, învăţam temeinic, eram iscoditor, învăţam comparativ, învăţam mii de versuri. A quoi bon? Ei bine, în cele mai dificile clipe din viaţa mea, când orizontul meu redus era mărginit de ziduri şi gratii, când observam că mintea o ia razna, visurile depăşeau anumite limite. Pentru a mă învinge, recitam versuri, făceam mărunt din buze, iar bestia de temnicer ce mă urmărea permanent, ceasovoi sau caraliu, deschidea oblonul şi, înjurându-mă, crezând că spun rugăciuni, mă asigura că voi ajunge la Dumnezeu nebun. Cât am mulţumit atunci dascălilor mei care, în pasiunea lor, mi-au insuflat calea de a birui singurătatea şi deznădejdea. Epuizat moral şi fizic, zăcând pe lespezile de gheaţă, îmi aţinteam privirea spre vreo rază de lumină care se strecura printre gratii şi vorbeam cu Eminescu, Blaga, Baudelaire, Verlaine sau Rilke. Odată m-a surprins temnicerul zâmbind şi, spre satisfacţia lui, crezând că am înnebunit, nu mi-a mai dat castronul cu lături, aşa-zisa masă de prânz.

Trebuie să menţionez că, deşi exista o oarecare competiţie, fără să mă smintesc învăţând, adică fără a renunţa la bucuriile copilăriei, reuşeam să termin fiecare clasă pe primul loc. Premiant atunci însemna media puţin peste opt, deoarece zece era pentru Dumnezeu şi nouă pentru profesori. În clasa a patra, îndemnat de un coleg, Gelu Stoicescu, am pus şi prima ţigară în gură, pentru a cunoaşte o fată şi pentru a-mi face aşa curaj. În afară de faptul că a constituit un imbold imens pentru a intra în viaţa ei (o lume mai avută), nu m-am ales decât cu păcatul fumatului. Prima dragoste echivala cu o nelinişte lăuntrică obsedantă, uneori chinuitoare, presimţind, pare-se, că singură suferinţa constituie izvorul unor elanuri nebănuite. Eram doar un copil plin de sensibilitate, care credea că o coroană de premiant poate echivala cu o avere. N-aveam atunci să bănuiesc că, peste un sfert de veac, aceste cununi de lauri se vor preschimba în cununi de spini, având să simt fiecare spin înfipt în fruntea mea şi să-mi potolesc de multe ori setea cu şuviţele de sânge ce se prelingeau insidios în colţul gurii. De unde atâta forţă lăuntrică de a supravieţui unor suplicii care n-au fost imaginate nici în apocalipsa vieţii de apoi?! De unde a apărut şi această fetişcană, căţărată pe un munte imaginar, spre ale cărui piscuri a trebuit să-mi duc crucea târându-mă atâţia ani?!

Liceul din Olteniţa a devenit doar gimnaziu şi, după un examen dur, care reflecta o competiţie acerbă, am ajuns la liceul militar „Ştefan cel Mare” din Cernăuţi. În România au funcţionat cinci licee militare: „Mihai Viteazul” la Tg. Mureş, „G-ral Macarovici” la Iaşi, „Regele Ferdinand” la Chişinău, „Mănăstirea Dealului” la Târgovişte (unde avea o clasă special M. S. Regele Mihai I) şi, bineînţeles, cel din Cernăuţi. Erau de departe, dacă nu cele mai bune, cel puţin la nivelul Colegiului „Sf. Sava”, Liceului „Gh. Lazăr” sau al lui „Mihai Viteazul” din Bucureşti, „Andrei Şaguna” din Braşov, „Internatului” din Iaşi, „Petru şi Pavel” din Ploieşti, „Traian” din Turnu-Severin şi câteva altele de renume din ţară.

În semn de profundă recunoştinţă, voi evoca câteva personalităţi ale Liceului Militar „Ştefan cel Mare” Cernăuţi. A luat fiinţă la 2 noiembrie 1924, avându-l ca prim comandant pe col. Traian Grigorescu, fiul gen. Eremia Grigorescu. Eu l-am avut director pe renumitul col. Eugen Drăgulănescu, locţiitor lt. col. Mihai Maltezeanu, iar director de studiu pe mr. Nicolae Niculescu. La 16 decembrie 1941 liceul, se mută la Câmpulung-Muscel, iar la 1 iulie 1945 este mutat la Piteşti şi desfiinţat, urmând ca de-abia în 2 iulie 1954, la Câmpulung-Moldovenesc, să devină din nou liceu militar, cu numele „Ştefan cel Mare”. Uniformele erau splendide, fie kaki, cu caschetă pe care era fixat un pampon, fie bleumarin, cu basc. Uniforme, cărţi, masă, absolut totul era gratuit, instrucţia militară rezumându-se la două ore pe săptămână. Restul – învăţătură sub supravegherea pedagogilor, patru ore după-amiaza şi o oră dimineaţa, de la ora şapte la opt. Când nu erai consemnat pentru vreo indisciplină sau notă sub cinci, duminica puteai merge în învoire, iar la ieşire ţi se controla uniforma şi trebuia să arăţi prezervativul. Căci, în afara cofetăriei Vieneze de pe bulevardul Flondor, plimbări în parc, un film, obligatoriu cei mari îi duceau pe cei mai mici la bordeluri controlate strict sanitar. Dintre comandanţii de campanie amintesc pe cpt. Aurel Vasilescu, cpt. Anton Popovici, lt. Eugen Vartic, lt. Vasile Robescu, lt. Ion Ungureanu, care, în afară de instrucţie, ne controlau şi cele două ore zilnic de program aşa-zis liber, când unii învăţau să cânte la diferite instrumente, alţii făceau lucru manual şi alţii limbi străine. Trebuie neapărat să aduc un omagiu celor mai distinşi profesori întâlniţi în viaţa mea de elev, deveniţi mari personalităţi ale vieţii culturale româneşti: la limba Română Pan Vizirescu, Augustin Pop, Dumitru Negrescu, la istorie Vladimir Trebici, Gheorghe Petrovici, la filosofie Ernest Stere, la limba latină vestitul Nicolae Mihailiuc, la matematică Erwin Schmidt, Cristi Allaci, la limba franceză Ernest Kallos şi mulţi, mulţi alţii, cărora le datorez o profundă recunoştinţă şi în memoria cărora mă înclin cu veşnic respect. Colegii mei erau din toate categoriile sociale, fii de militari, de preoţi, de profesori, de funcţionari, de ţărani sau de muncitori. Cerându-mi iertare, fiind omeneşte ca memoria să-ţi joace feste, am să amintesc câţiva mai apropiaţi: Octavian Armencea, Traian Botez, Teodor Bucşă, Constantin Cernuşcă, Manole Cişmigiu, Petre Duţă, Laurenţiu Gheorghiu, Emil Grosu, Nicolae Emanoil Ianculescu, Constantin Lascăr, Ion Melinte, Valeriu Niculescu, Costică Oprişan, Ion Popescu-Basarab, Virgil Saghin, Ion Stavraca, Ioan Drăgoi, Gheorghe Cârdei, Mircea Paicu, Ştefan Pavlovski, Vasile Bollea, Ion Scurtu, Paul Walter, Marin Băcanu, Constantin Cotulbea, Constantin Mocanu, Vasile Onişoru, Ion Pantazi, Stelian Streja, Anton Tutoveanu şi, nu în ultimul rând, bunul meu frate – Gheorghe Gulan. Din alte promoţii amintesc pe Haralambie Ţugui şi Virgil Gheorghiu (1936), Constantin Mihăilescu (1938), Marius Dumitrescu (1939), Mircea-Radu Irimescu, Alexandru Pârvulescu, Virgil Raicu, Ştefan Velea. Dintre zeci şi zeci decoraţi cu „Mihai Viteazul”, amintesc câţiva: cpt. Asanache Stroe, cpt. Aurel Vasilescu, lt. Cehan Aristide, slt. Ioan Sofiteanu, prietenul şi mentorul meu, Marius Dumitrescu. Pentru a întregi imaginea liceului militar „Ştefan cel Mare” amintesc şi câteva personalităţi: prof. Dr. doc. Vasile Cătuneanu, dr. în drept Ion Movileanu şi Constantin Oprişan, prof. Dr. Constantin Mocanu, Romulus Iliescu, compozitor şi dirijor Mircea Basarab, marele scriitor Virgil Gheorghiu (Ora 25), Pan Vizirescu şi mulţi alţii. Dacă s-ar încumeta cineva cred că ar putea tipări o carte nu doar voluminoasă, dar şi extrem de instructivă cu toate personalităţile pe care le-au dat României şi lumii liceele militare româneşti.

Am luat bacalaureatul printre primii, dar nu am putut urma ceea ce mi-am dorit, medicina, nici cel puţin dreptul, pentru a deveni ofiţer de jandarmi, ci am fost obligat să urmez, ca toţi ceilalţi, şcoala militară a unei arme combatante, când Europa se afla în plin război.

Pentru a întregi tabloul formării mele, consider util să trec succint în revistă unele evenimente trăite şi în viaţa politică din România anilor treizeci, pentru că numai astfel puteţi reconstrui un om şi vă puteţi pronunţa asupra acţiunilor şi atitudinii lui. Cele mai înfiorătoare evenimente trăite de mine au fost, fără îndoială, 26 iunie 1940 – ultimatumul Uniunii Sovietice şi cedarea Basarabiei, Bucovinei de Nord şi Ţinutului Herţei, 30 august 1940 – arbitrajul de la Viena prin care Transilvania de Nord este cedată Ungariei, 7 septembrie 1940 – tratatul de frontieră româno-bulgar de la Craiova, prin care cedam Bulgariei cele două judeţe Durostor şi Caliacra, fascizarea României, din cauza aliaţilor noştri tradiţionali, care făceau compromisuri şi cedări continue pentru a-şi salva neputinţa şi inconştienţa, intrarea României în război, în iunie 1941, pentru redobândirea teritoriilor răpite. Deoarece războiul pentru redobândirea teritoriilor se numea şi „sfânt”, aveam să înţeleg ce înseamnă tratate, garanţii teritoriale, democraţie, dictatură şi comunism.

Ziua de 10 Mai, pe lângă faptul că este ziua mea de naştere, are semnificaţii diverse în viaţa mea. În 10 Mai 1942 atingeam apogeul – un cuvânt exclusiv pentru vârsta aceea, pentru prima perioadă de formare ca om – devenind şef al promoţiei de ofiţeri 1942 „Dezrobirea”. Câte probleme de conştiinţă mi-a dat această zi, câte implicaţii n-a avut asupra evoluţiei vieţii mele ulterioare 10-12 mai 1944, când, trădat de propria-mi ţară, şi de aliaţi am fost proscris să accept cea mai degradantă, dezonorantă şi umilitoare situaţie de prizonier de război, când nu puteam să bănuiesc că refuzul abandonării fie şi numai pentru o clipă a demnităţii avea să-mi deschidă perspectiva unui calvar de aproape douăzeci de ani. Anii mei de temniţă aveau să depăşească toţi conţii de Monte Cristo, toţi Papillonii9, readucându-mă la viaţă la vârsta de peste patruzeci de ani, cu inima şi concepţia unui om care se trezea dintr-un coşmar de două decenii de luptă conştientă şi aprigă împotriva schilodirii fizice şi sufleteşti, conştient de traumele fizice şi psihice din lupta împotriva tuturor şi, mai ales, împotriva mea. Este greu de judecat, de categorisit, eventual de condamnat un om, fără a nu avea în

8 „Contele de Monte-Cristo” este romanul binecunoscutului scriitor francez Alexandre Dumas. Romanul povesteşte despre viaţa lui Edmond Dantes care a fost închis fiind considerat informator al „Cotropitorului” (Napoleon Bonaparte).

9 Henri Chamere (1906-1973) a fost un criminal, condamnat pe nedrept, cunoscut pentru scrierea memoriilor sale despre timpul petrecut în colonia penală din Guiana Franceză în romanul „Papillon”. Henri Charriere a fost condamnat la închisoare pe viaţă pentru asasinatul prietenului său Roland Legrand, la data de 26 martie 1930

Vedere această perioadă, cu toate contribuţiile şi influenţele ei la formarea şi deformarea, la desfigurarea şi traumatizarea acestuia. Şi aproape tot la 10 mai, de data aceasta 1945 – după ce îngrăşasem cu sângele românesc stepele ruseşti până la Volga, după ce escaladaserăm munţii Caucazului şi apărasem România în Crimeea până în ceasul al doisprezecelea, după ce contribuisem şi noi ca unele oraşe ca Odessa, Sevastopol, Kerci, Stalingrad, Rostov, Harkov etc. Să devină oraşe erou, toate pentru sfânta noastră Basarabie, răpită la mezat de Marea Uniune în complot cu viitorii noştri aliaţi – iată-ne scăldându-ne în sânge românesc, de trei ori mai mult decât în răsărit, şi în stepele panonice, escaladând de data aceasta munţii Tatrei, pentru zdrobirea definitivă a fascismului german şi reîntregirea unei părţi a Transilvaniei, pe care foştii noştri aliaţi o dăruiseră Ungariei, pentru a şantaja ambele ţări, promiţându-le jumătatea cealaltă, în schimbul participării alături de ei în „Drang nach Osten”10. Iar noii noştri „aliaţi” şi fraţi în ideologie ne-au luat nu numai Basarabia, dar şi jumătatea din Bucovina, Ţinutul Herţa, Insula Şerpilor, câteva sate din Maramureş, înfigându-şi colţii până-n mijlocul Europei, separându-ne de Polonia şi Cehoslovacia.

În plus, ne-au ocupat ţara aproape treisprezece ani, jefuind totul prin Sovromuri11: petrol, uraniu, păduri, etc. Bineînţeles, citisem depre protocolul URSS-România, semnat la 21 iulie 1936, la Montreux de către Nicolae Titulescu şi Maxim Litvinov, prin care se puneau bazele unui pact de asistenţă mutuală bazat pe respectarea reciprocă a independenţei şi suveranităţii naţionale. Litvinov, ca toţi

10 Germ. Expansiunea către Est – concept promovat de ideologul Karl Haushofer (n. 1869 – d.1946), figură centrală a geopoliticii germane, profesor de geopolitică şi decan al Facultăţii de ştiinţe a Universităţii Munchen, preşedinte al Academiei Germane, mentor spiritual al lui Rudolf Hess. Dar poziţia acestuia s-a şubrezit în urma msterioasei misiuni a lui Hess în Marea Britanie. Fiul său, Albrecht Haushofer a fost implicat în complotul ofiţerilor germani împotriva lui Hitler şi a sfârşit prin a fi executat în aprilie 1945, cu doar câteva zile înaintea capitulării Germaniei. Un an mai târziu, deziluzionat de soarta celui de-al Treilea Reich şi de implicarea sa nefastă, Karl Haushofer s-a sinucis împreună cu soţia sa, Martha. Prin conceptele teoretizate de el precum Lebensraum, spaţiu vital, şi Drang nach Osten, se încerca constituirea unui Kulturboden german compact oferind lui Hitler o bază ideologică.

11 Sovrom-urile, de multe ori SOVROM, au fost societăţi mixte româno-sovietice înfiinţate în 1945 în urma unui acord între România şi Uniunea Sovietică, semnat la Moscova pe 8 mai 1945, cu scopul oficial de a gestiona recuperarea datoriilor României faţă de Uniunea Sovietică (vezi Tratatele de pace de la Paris, 1947). Sovrom-urile au funcţionat până în 1956, când au fost dizolvate.

Miniştrii de externe sovietici, a fost şi el lichidat. Orice tratat cu Marea Uniune reprezenta un petec de hârtie, un instrument doar de manipulare. Eu nu-i contest meritele diplomatului Nicolae Titulescu, preşedinte al Ligii Naţiunilor, dar să nu uităm că sub el s-a admis Uniunea Sovietică în Ligă, sub el au fost excluse Germania şi Italia, că România a fost singura ţară care a aplicat Italiei tot soiul de sancţiuni politice şi economice atunci când au ocupat Eritreea. Bineînţeles, n-am fost uitaţi la Dictatul de la Viena, patronat de Germania şi Italia. Noi, elevii, nu făceam politică, dar fiecare avea o sursă de informare oficială sau oarecum subversivă, faţă de care îşi impunea o poziţie proprie.

Am trăit perioada când Hitler devenea cancelar al Germaniei după câştigarea alegerilor din noiembrie 1932, perioada „nopţii cuţitelor lungi”, când Hitler înlătura din calea ascensiunii lui tot ce-i era rival real sau prezumtiv, începând cu Rohm. Era perioada când teoreticienii fascismului, Hans Gunther, Robert Lez, Walter Darre, Joseph Goebbels, otrăveau sufletele unui popor docil, disciplinat şi ordonat prin născare şi tradiţie, inimile unui popor care recunoştea supuşenia şi admitea conştient organizarea ierarhică şi necesitatea unui Fuhrer la orice nivel. Acest Fuhrer era dătător de speranţe pentru un popor germanic în care se cultivau „forţele originare ale vieţii”, sacrele tenebre ale epocii primitive, romantismul de oţel, naţionalismul eroic, bucuria distrugerii, apologia forţei, eul suveran, mitul sângelui şi, mai târziu, un Hitler cu „Mein Kampf” sau un Alfred Rosenberg cu „Mitul secolului XX”, cu „Drang zum Leben”, care devenea „Drang nach Osten”. Sunt idei pe care ni le strecurau şi nouă, sunt cărţi pe care le citeam şi comentam şi noi, „băieţii cuminţi”, care, cu sau fără voia noastră, lăsau amprente în gândirea şi în comportamentul nostru.

Trăiam perioada când doctrina „Ein Volk, ein Reich, ein Fuhrer” („Un Popor, un Stat, un Conducător”) era completată cu legi rasiale şi cu măsuri ultramilitariste. Era perioada când auzeam şi vedeam serbări, parade, omagieri cu toată recuzita tehnică, urale şi aplauze pe bandă, marşuri mobilizatoare şi când studiam, ca model de retorică de limbă pură germană, discursurile lui Goebbels. Trăiam fascizarea unei Europe şi desconsiderarea conceptelor unor democraţii decrepite şi băloase, când Germania devenea o mare putere industrială, pregătind, în acelaşi timp, cel mai sângeros şi mai monstruos război. În Europa domnea vidul personalităţilor politice remarcabile, iar democraţia activă şi realistă stătea în agonie, astfel că dictatura era considerată singura formă de revigorare economică şi morală. Rusia, care nu mai putea pretexta imperialismul prevăzut în testamentul lui Petru cel Mare şi nici panslavismul ca apărători ai ortodoxismului, este impregnată cu doctrina comunistă a lui Marx şi Engels. Cu ajutorul Germaniei, după tratatul trădător Brest-Litovsk, „marele” Lenin transformă dictatura proletară în cea mai oribilă dictatură comunistă. După ce sunt îndepărtaţi sau lichidaţi Troţki, Kamenev, Buharin, Zinoviev, urmaşul nedesemnat de Lenin, Stalin, desăvârşeşte Marea Revoluţie din 7 noiembrie 1917, când bolşevismul, fascismul roşu, devine cea mai criminală dictatură pe care am simţit-o şi eu pe hoitul meu timp de unsprezece ani şi jumătate. Gulagul sovietic avea în 1949 aproximativ 36 de milioane de robi programaţi exterminării.

În Italia, după „marşul asupra Romei”, organizat de Partidul Naţional Fascist, Benito Mussolini instaurează primul stat fascist. În Portugalia, după instaurarea dictaturii fasciste în 1926 de către Gomes de Costa, fostul lui ministru de finanţe, Antonio de Oliveira Salazar, dă în 1933 lovitura de stat şi formează un „Estado Novo”, de tip fascist. În Spania se creează în 1933 partidul fascist Falanga Spaniolă, în 1936 Frontul Popular cu Largo Caballero, iar în septembrie la Burgos se formează guvernul fascist condus de generalissimul Franco. Trăiesc bătăliile câştigate de republicani la Jarama, Guadelajara, distrugerea Guernicăi de către aviaţia germană, formarea guvernului comunist al lui Negrini, ofensiva fascistă, Alcayarul, revoluţia din Madrid a colonelului Casado, din martie 1939, şi, în sfârşit, instaurarea guvernului Franco. Am insistat mai mult asupra Spaniei, nu pentru că a participat şi o aşa-zisă brigadă roşie, condusă de Walter Roman-Neulander, sau, de partea fasciştilor, mai mulţi legionari români (Moţa şi Marin murind cu

12 Valter Roman, ortografiat uneori Walter Roman, născut Erno Neulănder (n. 7 octombrie 1913, Oradea – d.11 noiembrie 1983) a fost un militant şi politician comunist român, de origine evreiască, veteran al brigăzilor internaţionale comuniste din Războiul civil din Spania. A fost tatăl fostului prim-ministru român Petre Roman. După 1936 s-a înrolat voluntar în Brigăzile Internaţionale de partea forţelor republicane din Spania sub numele Walter Roman. Anii petrecuţi în Spania au fost evocaţi în volumul autobiografic „Sub cerul Spaniei. Cavalerii speranţei.” În războiul civil din Spania a avut gradul de maior şi a fost comandantul unui batalion de artilerie din brigada a 11-a „Venceremos”. Vezi şi nota 65

Arma în mână13), ci pentru că soarta a făcut ca, în ghetourile Siberiei, să stau mai mulţi ani cu reprezentanţi ai aşa-zişilor comunişti spanioli, dar şi cu fraţii „los hermanos”, prizonieri spanioli din „Division Azul”. Voi relata însă totul la momentul oportun.

În Bulgaria apăruse în 1923 „Alianţa democrată”, o organizaţie fascistă a lui Tankov, iar în 1934 are loc lovitura de stat a organizaţiei „Zveno” a lui Kimon Gheorghiev. În Cehoslovacia ia fiinţă în 1933 Partidul Germanilor Sudeţi cu Henlein, în Estonia, Letonia şi Lituania se instaurează dictaturi fasciste din 1934. În Iugoslavia apăruse în 1933 partidul fascist sârb „Zbor”. În Polonia, după lovitura de stat a mareşalului Pilsudski şi dictatura militară „Ganja”, se constituia şi organizaţia fascistă „Gruparea Marii Polonii”. În Ungaria se formează în 1937 Partidul Naţional Socialist Ungar, condus de Szâlasi Ferenc, iar în Grecia, din 1936, generalul Metaxas instaurează un guvern de tip fascist. Mişcări fasciste apar şi în ţări cu tradiţie democrată consolidată, de exemplu în Franţa apar în 1934 „Crucile de fier”. În Anglia se formează în 1932 Uniunea Britanică a Fasciştilor condusă de Oswald Mosley. În Olanda apare în 1931 Partidul Nazist Olandez Musert, în Belgia în 1936 al lui Leon Degrelle, iar în Norvegia, din 1931, partidul fascist al lui Vidkun Quesling. Chiar şi în SUA apare o grupare profascistă, numită Liga pentru Libertate Americană.

Am zăbovit asupra acestor informaţii, nu pentru a justifica apariţia şi în România a unei organizaţii de tip fascist, în 1927, „Legiunea Arhanghelul Mihail” şi, ulterior, partidul „Totul pentru ţară” (asupra căruia voi insista mai departe), ci pentru a sublinia importanţa conjuncturii internaţionale în derularea unor evenimente în diferite state. Astăzi, când globalizarea a cuprins absolut toate domeniile şi pe toată lumea, când există un singur pol de putere, eine „Neue Ordnung”, cei care, în fanatismul lor dement, visează la

13 Ion I. Moţa (n. 1902; d. 13 ianuarie 1937) a fost un om politic român, fondator al Legiunii Arhanghelul Mihail, cunoscută şi ca Mişcarea Legionară. Vasile Marin (n. 29 ianuarie 1904 – d. 13 ianuarie 1937) a fost un om politic român, comandant legionar. Cu acordul lui Corneliu Zelea Codreanu, în 1936 au plecat să lupte în Războiul civil din Spania, împotriva forţelor comuniste. Au căzut în luptă în 13 ianuarie 1937 la Majadahonda, lângă Madrid, atinşi de suflul unui proiectil de artilerie. Cei doi au fost declaraţi eroi şi au fost înmormântaţi la Casa Verde (sediul Mişcării Legionare), unde a fost ridicat un mausoleu în onoarea lor. Se estimează că peste un milion de oameni i-au condus pe ultimul drum.

Reapariţia unei mişcări naţionaliste cu iz de legionarism nu sunt numai utopici exaltaţi, ci efectiv sinucigaşi.

Revenind, trebuie să afirm cu toată tăria că nici tatăl meu, niciunul dintre fraţii mei nu s-a înregimentat în vreun partid politic. Aceasta nu înseamnă că nu discutam evenimentele şi oamenii politici ai zilei, că nu aveam opiniile noastre sau că nu luam atitudine. Eu, personal, nu admiteam disciplina de partid unde, evident, nu se respecta criteriul valorii reale. Detestam total parvenirea oamenilor politici, uram fripturismul şi ciolaniada. Ştiam că I. C. Brătianu conducea Partidul Naţional Liberal, că Partidul Naţional Român al lui Iuliu Maniu şi Partidul Ţărănesc al lui Ion Mihalache, fuzionate, au format la un moment dat Blocul Democrat condus de Vaida Voievod, devenit ulterior Partidul Naţional Ţărănist. Ştiam că, din Partidul Naţional Democrat al istoricului Nicolae Iorga, s-a rupt A. C. Cuza, care a format Partidul Naţional Democrat Creştin, de dreapta, că Octavian Goga fuzionează cu Partidul Poporului al mareşalului Alex. Averescu, înfiinţat din 1918. Mai târziu, aveam să aflu câte ceva din „programe”, adică din ceea ce promiteau până ajungeau la putere.

Ştiam despre „Afacerea Skoda” sau despre „Afacerea cazematelor de pe frontiera de vest”, când costurile unei cazemate echivalau cu zece tancuri moderne. Apoi, mai ales în închisoare, aveam să descopăr fel de fel de camarile, de comploturi, tot ce n-au făcut pentru culturalizarea şi moralizarea unui popor care n-a înţeles libertatea, trezindu-se dintr-o dată într-o Românie Mare şi bogată, cel puţin comparativ cu alte ţări. Aveam chiar să calc în picioare nişte „idoli” falşi, lepădături lipsite de orice scrupule, care nu făcuseră nimic din ceea ce visasem eu pentru neamul românesc şi care au contribuit la osândirea celor ce crezuseră în ei. Unii din aceşti osândiţi au fost azvârliţi din eroare în temniţe, înecându-se apoi în butoiul cu terci, iar alţii au rămas totuşi „eroi”, pentru ca nimeni să nu mai înţeleagă unele pagini negre din istoria neamului. Indiferent de revolta mea, poate legitimă, revolta unui român cinstit şi visător, care visa la un popor educat altfel, la conducători spirituali pe măsura idealurilor lui, trebuie să remarc şi să dau cezarului ce-i al cezarului: majoritatea au avut un comportament exemplar de demn şi, să nu uităm nici o clipă, şi o contribuţie la crearea României Mari, la bunăstarea şi cultivarea acestui popor, cum şi cât a fost, fără să uităm că democraţia şi demnitatea sunt lecţii grele şi de durată.