Benedetta Craveri

La optsprezece ani, cel mai iubit şi mai ascultător dintre fii începuse să dea reginei primele motive de îngrijorare. Tânărul rege era rezervat şi timid, dar, spre deosebire de tatăl său, încerca o mare atracţie pentru femei. Se crezuse nimerit să se treacă la iniţierea lui sexuală încredinţându-l unei cameriste care se bucura de încrederea reginei, dar nu lipseau de la curte servitoare discrete, în măsură să răspundă avansurilor lui. Totuşi, când Ludovic se apucă să dea târcoale, cu intenţii evident prea puţin caste, unei domnişoare de onoare, domnişoara de La Motte d'Argencourt, mama sa trebuise să-l cheme la ordine cu severitate. Vinovatul plânsese, promiţând să nu mai cadă în ispită, iar cocheta fusese închisă într-o mănăstire. In realitate, venise timpul să i se dea regelui o soţie, dar, deoarece Ana de Austria nu concepea pentru el o altă căsătorie decât aceea cu nepoata ei, infanta de Spania, iar pacea dintre cele două ţări nu fusese încă încheiată, era nevoie de răbdare. Regina nu-şi putea închipui că, în aşteptare, fiul ei avea să-şi piardă capul pentru o nepoată a cardinalului.

Maria Mancini – Viaţa ca roman.

Către jumătatea secolului al XVII-lea sosiră la Curtea Franţei, în două valuri succesive, un grup de copii italieni nedeprinşi cu nici o etichetă, care au fost admişi în intimitatea familiei regale. Cei zece mici emigranţi – trei băieţi şi şapte fete – erau nepoţii lui Jules Mazarin, iar sosirea lor la Paris încununa în chip emblematic afirmarea politică a cardinalului ministru.

În societatea Vechiului Regim, atingerea succesului putea să fie şi rodul unei aventuri solitare, dar numai o reţea deasă de rudenii şi de alianţe matrimoniale, numai solidaritatea de interese a unui clan puteau să facă succesul stabil şi durabil. Mazarin era perfect conştient de asta şi, odată cucerit sprijinul Anei de Austria şi devenit prim-ministru, se grăbi să-şi aducă nepoţii la Paris ca să-şi creeze o descendenţă la înălţimea ambiţiilor lui. Prin ei fiul obscurului funcţionar al administraţiei casei Colonna avea să-şi lege numele de acea înaltă aristocraţie franceză care, vreme de ani, îi pusese piedici acoperindu-l cu dispreţ.

Dintre nepoţii lui Mazarin, opt – printre care trei băieţi – erau copiii surorii sale Geronima Mancini; dintre aceştia, doi au murit înainte de majorat, iar al treilea, Philippe, devenit apoi duce de Nevers, nu părea hărăzit să împlinească speranţele unchiului. Dintre cele cinci fete însă, Laura Vittoria avea să-l ia de soţ pe Louis de Vendome, descendent dintr-un fiu al lui Henric al IV-lea şi al Gabriellei d'Estrees; Olimpia deveni contesă de Savoia Soissons şi Maria prinţesă Colonna; Ortensia se căsători cu marchizul de Meilleraye, care-şi luă titlul de duce de Mazarin, aducându-i ca zestre palatul şi faimoasele colecţii ale cardinalului; Marianna fu promisă ducelui de Bouillon. Cu excepţia înţeleptei şi virtuoasei Laura Vittoria, fetele Mancini nu se arătară însă prea atrase de idila domestică; aveau gustul aventurii în sânge şi frivolitatea cuiva care se trezise în vârful scării sociale din pură întâmplare. Din fericire, cardinalul avea să moară înainte de a începe lunga serie de scandaluri care aveau să atragă asupra nepoţilor săi privirile întregii Europe. De altfel, „mazzarinettele” nu păreau să încerce nici afecţiune, nici recunoştinţă pentru unchiul lor – „Slavă Domnului, a crăpat!” – a fost singura lor lamentaţie funebră – şi singura lecţie învăţată de la el a fost aceea a unei imense lipse de prejudecăţi.

Cu cele două fete ale surorii Martinozzi cardinalul obţinu rezultate mai mulţumitoare: Laura se bucură de căsătoria cu Alfonso al IV-lea d' Este, duce de Modena, iar Anna Maria deveni soţia lui Armând de Conţi, principe de sânge şi ilustrul înfrânt din Frondă, îşi converti soţul libertin şi deveni o ferventă jansenistă.

Dintre toate nepoatele cardinalului, cea care îndrăzni să ţintească mai sus, atât de sus încât s-a legănat în speranţa de a deveni regină, a fost Maria Mancini. Determinarea ei nu era atât rodul ambiţiei şi calculului, cât al incapacităţii de a aprecia distanţa dintre dorinţă şi realitate, dintre viaţă şi vis. Citise prea multe romane – poseda de toate tipurile şi în toate limbile – pentru a nu fi convinsă că existenţa trebuie să asculte de legi analoge celor ale imaginaţiei.

Maria sosi la Paris în 1654, la paisprezece ani, în tovărăşia mamei sale şi a surorilor mai mici, Ortensia şi Marianna, la câţiva ani după surorile mai mari, Laura şi Olimpia.

Nici frumoasă, nici iubită de părinţi, dar inteligentă, spirituală, îndrăzneaţă, Maria atrase atenţia lui Ludovic al XlV-lea printr-o sinceră manifestare de afecţiune. In vara lui 1658, o boală neaşteptată iscă temeri pentru viaţa suveranului şi, cu acel prilej, fata se lăsă pradă unei autentice disperări.

Tânărul rege se arătă emoţionat şi din acel moment, cum avea să scrie doamna de La Fayette, „Maria manifestă faţă de Ludovic atâta pasiune şi încalcă atât de mult regulile impuse de regină şi de cardinal, încât se poate spune că îl constrânse pe rege s-o iubească”. După o curte făcută din „atenţii insolite şi extraordinare”, din „daruri bogate şi magnifice” şi mai cu seamă din „palori şi suspine”, regele sfârşi prin a se declara îndrăgostit.

Maria avea nouăsprezece ani, Ludovic douăzeci: ea era exaltată şi castă, el timid şi senzual. Amândoi erau la prima lor experienţă în dragoste şi domnişoara Mancini, care conducea jocul, ceru ajutor de la literatură. Cei doi îndrăgostiţi citiră împreună Astree, marele roman pastoral care celebra amorul platonic şi propovăduia cavalerismul şi respectul pentru sexul frumos; amândoi îşi luară drept model eroii romanelor domnişoarei de Scudery, îmbrăţişând utopia „preţioasă” a unei lumi guvernate doar de legile galanteriei. Şi astfel, timp de şase luni, între serbări, baluri, plimbări, concerte, cufundaţi în jocul lor de iubire, cei doi tineri gustară o fericire perfectă sub ochii stupefiaţi ai întregii curţi. Poate că viaţa putea într-adevăr să semene cu un roman, şi Ludovic al XlV-lea arătă primul că asta credea, cerându-i lui Mazarin mâna nepoatei sale. Şi poate că, aşa cum insinuează memorialiştii epocii, cardinalul Mazarin cedase chiar pentru un moment tentaţiei de a veni în întâmpinarea pasiunii lui Ludovic şi de a-şi aşeza nepoata pe tronul Franţei. Dar indignarea reginei mame şi purtarea Mariei aveau să-l facă să-şi schimbe repede intenţia.

„Nu cred, domnule cardinal – declară Ana de Austria ministrului – că regele ar fi capabil de o acţiune atât de josnică; dar dacă ar exista posibilitatea să nutrească o astfel de idee, vă avertizez că întreaga Franţă s-ar ridica împotriva voastră şi a lui; şi că eu însămi m-aş pune în fruntea insurgenţilor, luându-l cu mine şi pe fiul meu [Filip, al doilea născut].”

Încăpăţânată, arogantă, sigură pe sine şi pe dragostea regelui, nepoata cardinalului nu arăta nici respect, nici gratitudine pentru unchiul ei şi era acum prea târziu pentru a o obliga la ascultare. „Părea să aibă asupra regelui puterea cea mai mare exercitată vreodată de o iubită asupra inimii unui iubit”, scria doamna de La Fayette şi nu întâmplător gândul memorialistei se duce la aventura încercată cu un secol înainte de Gabrielle d' Estrees. Dar spre deosebire de amanta lui Henric al IV-lea, Maria era sentimentală şi castă şi destul de clarvăzătoare ca să nu-şi taie craca de sub picioare primindu-l pe rege în patul ei fără binecuvântarea nupţială.

Trebuind să rezolve o situaţie asupra căreia risca, de la un moment la altul, să piardă orice control, cardinalul se grăbi să înarmeze împotriva amorului raţiunea de stat, construind capodopera diplomatică a vieţii lui. Într-un timp record, Mazarin reuşi, într-adevăr, să semneze preliminariile tratatului din Pirinei, care readucea în sfârşit pacea între Franţa şi Spania şi prevedea, într-o clauză de garanţie reciprocă la care nu se putea renunţa, căsătoria lui Ludovic al XlV-lea cu Maria Tereza. Se pare că atunci, căzut pradă disperării, Ludovic se hotărî la marele pas, declarându-i ministrului că înţelegea să-i dovedească totala sa gratitudine căsătorindu-se cu nepoata lui. Mazarin răspunse însă regelui „că nu-i putea permite să facă ceea ce dorea sub imperiul unei pasiuni violente, de care avea să se căiască în curând… Ii declară în afară de aceasta că… După ce îl servise până atunci cu fidelitate incoruptibilă, avea să se ferească de a abuza de mărturisirea regelui privind propria slăbiciune, ca şi de autoritatea pe care el, regele, i-o conferise, ca să consimtă la o acţiune atât de potrivnică gloriei sale. Cât despre el, Mazarin, întrucât era stăpân pe deciziile privind destinul nepoatei sale, prefera să o străpungă cu pumnalul decât s-o înalţe cu preţul unei atât de înalte trădări”.

Rechemat cu aceeaşi fermitate de regina mamă şi de cardinal la responsabilităţile sale de suveran, tânărul rege înclină capul şi la 22 iunie 1659 Maria şi surorile ei mai mici părăseau Luvrul pentru a se duce la La Rochelle, unde Mazarin era guvernator. Ludovic şi-a însoţit iubita până la trăsură, fără să reuşească a-şi stăpâni lacrimile şi se pare că atunci Maria pronunţase celebra frază: „Ah, Sire, Voi sunteţi rege, iar eu plec!”, pe care peste unsprezece ani (aşa spune tradiţia) Racine avea s-o parafrazeze în scena de adio dintre Titus şi Berenice: „Vous etes empereur, seigneur, et vous pleurez!”7 şi „Vous m'aimez, vous me le soutenez; /Et cepandant je pârş, et vous me l'ordonnez!”.8

Romanul de dragoste al lui Ludovic al XlV-lea şi al Mariei era însă departe de a se fi încheiat.

Regele smulse mamei sale îngăduinţa de a păstra cu exilata legături epistolare şi în scurtă vreme misivele oficiale aveau să servească drept paravan pentru o intensă corespondenţă clandestină, înlesnită de complicitatea comandantului din Brouage, fortăreaţa de la malul mării, unde între timp şireata Maria ceruse să fie mutată. Curând a fost limpede că niciunul dintre cei doi îndrăgostiţi nu era dispus să renunţe la celălalt şi Ludovic începu să dea semne de iritare faţă de mama sa. E adevărat oare, aşa cum susţine doamna de La Fayette, că pentru a-l îndemna spre rebeliune, Maria îl pusese la curent cu poveştile ce circulaseră în trecut asupra amorului reginei cu ducele de Buckingliam sau că îi deschisese ochii asupra naturii legăturii sale cu Mazarin? Sigur este că, fără ştiinţa cardinalului, deja plecat să discute ultimele acorduri înaintea semnării tratatului din Pirinei, regina cedă rugăminţilor lui Ludovic, care îi cerea să i se permită s-o salute o ultimă oară pe Maria. Cei doi îndrăgostiţi se revăzură pe 13 şi 14 august, la Saint-Jean-d'Angely, nu departe de Brouage, în timpul popasului la Bordeaux al cortegiului regal aflat în drum spre graniţa spaniolă. Dar întâlnirea care trebuia să fie un adio nu făcu decât să-i întărească în pasiunea lor. Mazarin, în ce-l priveşte, era hotărât să împiedice acea căsătorie şi să evite eventuale nesăbuinţe din partea tânărului rege. „Cum aş putea să vă ascund că ofensaţi în continuare virtutea şi decenţa?”, îi scria suveranului la 28 august de la Saint-Jean-de-Luz, unde continua tratativele matrimoniale cu ministrul spaniol, don Luis de Hâro. „Că, în ciuda duplicităţii pe care o afişaţi acum, toată lumea ştie că hrăniţi o dragoste imposibilă şi că nu încercaţi decât aversiune pentru căsătoria care vi se pregăteşte?… Cum puteţi spera că am să devin complice al acestei înşelătorii? Cum vreţi să continui să-l mint pe primul ministru al Spaniei?” Şi, deoarece Ludovic nu se lăsă mişcat şi îi declară sec nemulţumirea, Mazarin ia din nou pana şi-şi joacă ultima carte, prezentându-şi demisia. De data aceasta, ameninţarea se dovedeşte eficace şi pe 11 septembrie regele declară cardinalului că „este absolut hotărât” să-şi înăbuşe pasiunea. Şi chiar dacă avea să continue să corespondeze în secret cu femeia iubită şi să-i trimită daruri, faza cea mai acută a „bolii” – cum definea Mazarin cu obstinaţie sentimentul pe care regele îl încerca pentru nepoata lui – fusese depăşită. Pentru a înlesni vindecarea suveranului, cardinalul decise să-şi amâne predicile morale şi să se slujească de o soră a Mariei, cu doi ani mai mare, Olimpia, pentru care Ludovic arătase în trecut o puternică înclinaţie. Atrăgătoare, dezinvoltă, spirituală, Olimpia fusese prima care atrăsese atenţia lui Ludovic, dar, decisă să-şi pună la adăpost reputaţia în vederea unei căsătorii convenabile, se sustrăse-se cuminte avansurilor regelui de optsprezece ani. Acum însă, că devenise contesă de Soissons şi putea conta pe complicitatea unui soţ ambiţios şi fără prejudecăţi, Olimpia se dovedi mai puţin intransigentă şi disponibilă să uşureze suferinţele din dragoste ale suveranului. După care îi scrise personal surorii ei pentru a o pune la curent cu succesele dobândite.

Ofensa era mare şi, mult mai mult decât pregătirile matrimoniale în curs, îi demonstra Mariei că regele îşi încălca jurămintele de „fidelitate inviolabilă” şi că „nu mai încerca pentru ea aceeaşi pasiune”. Romanul avea aşadar un epilog amar: cu Ludovic, Maria pierdea „cel mai amabil dintre amanţi şi cea mai frumoasă coroană din univers”. Avea să simtă tânăra femeie o oarecare consolare când i se va spune că, la câteva zile de la căsătorie, regele, pe drumul de întoarcere, intenţionase să facă un pelerinaj la Brouage, ca să viziteze fortăreaţa unde fusese găzduită în timpul exilului şi să doarmă în ceea ce fusese iatacul ei? Şi-a închipuit ea oare, fie şi pentru o clipă, că povestea lor de dragoste ar putea avea o urmare? Maria însăşi, în memoriile ei, ne dă măsura deziluziei faţă de primirea pe care avea să i-o rezerve suveranul atunci când, la ordinele cardinalului, se dusese împreună cu surorile mai mici la Fontaine-bleau, ca să-şi aducă omagiile noii regine. „Prevăzusem încă de la început cât avea să mă coste această onoare; vă las să înţelegeţi cu câtă suferinţă m-am pregătit s-o primesc. Eram sigură că întâlnirea cu Regele avea să redeschidă o rană încă nevindecată, căreia ar fi fost mai bine să i se aplice medicamentul depărtării. Nu mi-aş fi putut închipui însă că Regele avea să mă primească atât de indiferent. Mărturisesc că am fost atât de tulburată, încât în viaţa mea n-am mai încercat ceva mai crud decât suferinţa pricinuită de această schimbare.” Partida era definitiv închisă şi, cu o tresărire de orgoliu, Maria se supuse dorinţelor lui Mazarin, astfel că, în aprilie 1661, înăbuşindu-şi repulsia pe care i-o provoca ideea de a se întoarce în Italia, plecă la Roma ca să devină soţia lui Lorenzo Onofrio Colonna, principe de Paliano şi de Castiglione, mare conetabil al regatului de Napoli.

Există în general tendinţa de a crede că viaţa sentimentală a Mariei Mancini se încheia astfel, la douăzeci de ani, sub semnul sacrificiului şi al renunţării. Din arhivele casei Colonna rezultă însă că, în ciuda deziluziei sentimentale, în ciuda singurătăţii şi dezorientării iniţiale, în ciuda agresivităţii sexuale a soţului, nerăbdător să-i verifice virginitatea, în ciuda unei violente febre cerebrale care o adusese în pragul morţii, Maria se îndrăgosti cu rapiditate de prinţul ei italian. Timp de şase ani, aşadar, Maria a fost din nou fericită în splendidul palat Colonna: făcea dragoste cu soţul ei de trei ori pe zi, a adus pe lume trei băieţi şi s-a bucurat, în Roma papilor, de o libertate pe care numai Franţa o îngăduia femeilor. Sub blamul general, noua principesă ieşea singură, primea pe cine dorea, ţinea un salon. Ce avea să o determine, atunci, după puţini ani de căsătorie, să pună capăt intimităţii conjugale? Frica de a mai rămâne însărcinată, aşa cum avea să declare ea însăşi în amintirile ei, sau un resentiment trecător, deoarece conetabilul era un muieratic impenitent?

A fost una dintre multele hotărâri impulsive şi necugetate pe care Maria avea să le ia în cursul existenţei sale. Principele Colonna respectă decizia soţiei sale, dar, rănit în orgoliu şi distras de alte aventuri, încetă să se mai poarte cavalereşte şi indulgent cu ea. Începând din acel moment, Maria avea să fie nevoită să dea ascultare soţului ei şi să se conformeze obiceiurilor din înalta societate romană, care-i impuneau să rămână închisă în casă şi să iasă numai pentru ceremoniile oficiale. Soţul pasional se dovedi un despot şi atmosfera deveni ameninţătoare. Era fantezia romanescă a Mariei cea care o făcea să-şi închipuie că era expusă unor teribile maşinaţii sau într-adevăr conetabila risca să moară otrăvită sau să sfârşească închisă într-una dintre proprietăţile îndepărtate ale familiei Colonna? Sigur este că într-o zi Maria fugi din Roma în tovărăşia surorii Ortensia, se îmbarcă la Civitavecchia pe o navă oarecare şi căută refugiu în Franţa, sigură că putea să conteze pe protecţia lui Ludovic al XlV-lea.

Nu se gândea, probabil, că în felul acesta comitea un gest ireparabil. Dorea numai să se despartă de un soţ cu care nu se mai înţelegea şi să se stabilească în oraşul unde crescuse şi unde locuiau aproape toate rudele ei. Dar în Europa secolului al XVII-lea, libertatea nu era un apanaj al femeilor; era, în cel mai bun caz, o concesie galantă pe care bărbaţii din înalta nobilime franceza o făceau nevestelor lor în numele bunului gust şi al eleganţei. Din păcate însă, conetabilul era italian, se temea de ridicol, de trădare, de scandal şi pretindea ca, de voie ori de nevoie, soţia lui să se întoarcă la Roma sau să fie închisă într-o mănăstire. Opinia publică putea blama purtarea principelui Colonna, dar legea era de partea lui şi pentru a o face respectată intrară în arenă şi papa, şi regele Spaniei.

Când fugise, travestită, ca o eroină de roman, Maria sigur nu se gândea că avea să devină pentru Franţa un oaspete extrem de incomod şi că însuşi Ludovic al XlV-lea avea să nu fie în stare să-i ia apărarea fără a risca incidente diplomatice. Nefiindu-i îngăduit să se stabilească la Paris, Maria părăsi Franţa şi mai târziu Piemontul şi la sfârşit, făcând o greşeală după alta, se pomeni în singura ţară unde ar fi trebuit să evite să pună piciorul – în acea Şpanie al cărei supus şi eminent reprezentant în regatul Neapolelui era conetabilul. Fuga dezordonată a Mariei spre libertate se încheie aşadar, la Madrid, între zidurile unei mănăstiri.

În anii în care principesa Colonna rătăcise prin Europa, suverani, papi, nunţii papali, ambasadori fuseseră chemaţi să găsească o soluţie pentru un caz de nesoluţionat. Maria nu voia să se întoarcă sub acoperişul conjugal şi soţul ei nu-i îngăduia altă alternativă decât mănăstirea. Ce se ascundea în spatele unei asemenea încăpăţânări din partea ambilor soţi? Desigur, îndărătnicie, resentimente, dorinţă de revanşă, dar şi frică. Maria ştia că devenise o nevastă incomodă şi se temea pentru propria-i persoană; conetabilul voia s-o ţină sub cheie ca să pună capăt unei conduite a cărei frivolitate îi rănea onoarea lui şi a familiei Colonna. Trebuie spus de asemenea că şi brutalul Lorenzo merita o oarecare înţelegere, căci Maria, aşa cum scria doamna de Yillars, soţia ambasadorului francez în Spania, era „o originală”, ale cărei „trăsnăi mentale” erau de neînţeles. Recluziunea în mănăstire n-o împiedică de altfel să aibă amanţi şi să dea tiparului memorii „justificative” care acumulau scandal după scandal.

Moartea conetabilului, în 1689, restitui în cele din urmă libertatea Mariei, dar nu o reconcilie cu Roma, unde totuşi copiii ei îi făcură cea mai afectuoasă primire. Sosise şi pentru ea „vârsta nostalgiei” şi nu mai exista cu adevărat pe lume un loc unde să-i placă să trăiască. Şi astfel, timp de douăzeci şi cinci de ani, Maria avea să ducă o existenţă rătăcitoare, în căutarea climelor blânde, iernând la Barcelona, în Provenţa, în Liguria, cu mijloace puţine şi cu o mică suită, gata să renunţe la orice cu excepţia libertăţii de a dispune în întregime de sine. In toată această peregrinare, avea să păstreze mereu, cu îndârjire, două lucruri deosebit de preţioase: colanul cu treizeci şi cinci de perle ce aparţinuse reginei Angliei şi pe care Ludovic al XlV-lea i-l dăruise în clipa despărţirii lor, şi magnificul diamant pe care conetabilul i-l pusese pe deget în ziua căsătoriei. In modestul inventar redactat la Pisa la moartea ei, în anul 1715, acelaşi cu al dispariţiei Regelui Soare – cele două splendide bijuterii stăteau mărturie a fidelităţii Mariei faţă de cele două, prea devreme întrerupte, romane de dragoste ale vieţii ei.

Maria Tereza de Austria – O regină în umbră.

La 6 iunie 1659, Ludovic al XlV-lea al Franţei şi Filip al IV-lea al Spaniei, cei doi suverani cei mai puternici din Europa, s-au întâlnit în somptuosul pavilion ridicat în Insula Fazanilor de pe râul Bidassoa, pentru a ratifica personal, după un lung şi teribil război, pacea dintre cele două ţări. Rezultat strălucit al artei diplomatice a lui Mazarin, acordul pecetluia în fapt sfârşitul hegemoniei spaniole şi începutul celei franceze, dar avea grijă să facă mai puţin amară înfrângerea pentru regele catolic printr-o nouă legătură dinastică – nunta infantei, fiica lui, cu tânărul suveran francez. In concepţia asupra regalităţii, între cele două monarhii se crease o distanţă enormă, evidentă în comportamentele şi stilurile diferite ale celor două delegaţii. Partea spaniolă a pavilionului fusese decorată, în numele tradiţiei, cu cele mai vechi tapiserii ale coroanei, în vreme ce partea franceză, deschisă modernităţii, prezenta tapiserii în culori foarte vii, comandate special pentru acel prilej. Strălucitor de frumuseţe şi tinereţe, îmbrăcat cu un extrem rafinament, Ludovic al XlV-lea era acompaniat de o curte tinerească şi colorată, plină de panglici şi bijuterii, mândră de a fi în avangarda eleganţei şi modei. Prin comparaţie, bătrânul şi melancolicul monarh spaniol, cu suita lui de gentilomi îmbrăcaţi în negru, hieratici, impasibili, părea să trăiască în trecut. Şi totuşi, spaniolii avură câştig de cauză asupra aroganţei francezilor, punându-i pe toţi în situaţie de inferioritate; se impuse aşadar rigoarea fără concesii a etichetei de la curtea spaniolă, în comparaţie cu care stilul regilor Franţei era de o cordialitate aproape burgheză.

Din acest punct de vedere, extraordinara scenă a întâlnirii private dintre cele două familii regale înaintea ceremoniei oficiale, despre care doamna de Motteville ne-a transmis o adevărată cronică, este emblematică: „La 4 iunie regina merse aşadar să-l viziteze pentru prima dată pe fratele său, regele, şi pe nepoata ei, regina; era însoţită doar de contesele de Fleix şi de Noailles9, şi încă aceasta din urmă se străduise destul ca să fie admisă. Cei doi regi trebuiau să se vadă singuri numai în cursul ceremoniei oficiale, adică în ziua în care aveau să presteze un solemn jurământ de pace: dar, aşa cum am mai spus, acest program n-a fost respectat, deoarece, cum e de înţeles, regele dorea s-o vadă de aproape pe infanta regină. Iată cum se petrecură faptele: „Regina sosi la întâlnire înaintea fratelui ei, regele Spaniei… La sosirea regelui se îmbrăţişară; regele, fratele ei, cu mai mare stăpânire de sine, căci ea dădu să-l sărute, iar el îşi trase capul îndărăt atât de tare, încât nu izbuti nici măcar să-l atingă. Regina, nepoata sa, se aruncă în genunchi în faţa ei şi insistă îndelung dar în zadar să-i ia mâna şi să i-o sărute; în loc să-i întindă mâna, regina o îmbrăţişa cu multă afecţiune… Apoi Monsieur10 se apropie de regele Spaniei şi îi prezentă omagiile, iar regele se declară încântat să-l cunoască; se mai petrecu şi un schimb de complimente între Alteţa Sa şi tânăra regină…

Don Luis [de Hâro] aduse un scaun regelui său şi în acelaşi timp contesa de Fleix, doamna de onoare a reginei, aduse un altul pentru stăpâna sa. Amândoi se aşezară aproximativ pe linia care marca, în sala rezervată pentru întâlnire, hotarul dintre cele două regate. De partea spaniolă, camarera mayor aduse un taburet tinerei regine, stăpâna ei,… Care se aşeză lângă regele, tatăl său. (Monsieur se aşeză pe un scăunel pliant alături de regina, mama sa.) Conversaţia lor fu afectuoasă şi plină de solicitudine din partea reginei, însă mult prea gravă din partea regelui, fratele său…

Cardinalul Mazarin, care se întreţinuse cu don Luis, se apropie de Majestăţile Lor şi, întrerupând conversaţia, le spuse că la uşă se afla un necunoscut care cerea să i se deschidă. Regina, cu încuviinţarea regelui, fratele său, îi porunci să se arate. Cardinalul şi don Luis, lăsând uşa întredeschisă, dădură posibilitatea regelui [Franţei] s-o vadă pe infanta regină; dar, întrucât trebuia ca şi ea să-l vadă, avură grijă să nu-l ascundă. Nu le-a fost greu să găsească modul de a i-l arăta celei care îl privea cu extrem interes, deoarece [regele] era cu un cap mai înalt decât cei doi miniştri. Regina se înroşi când u văzu apărând pe fiul ei, regele, dar şi mai mult se înroşi tânăra regină în timp ce-l privea cu atenţie. Şi regele Spaniei u privi şi surâse reginei, sora lui, spunându-i că avea un Undo hierno (un ginere frumos).