Benedetta Craveri

Tocmai în anii în care atacurile împotriva ei deveneau mai violente, Maria Antoaneta suferea o transformare profundă şi descoperea o fericire pe care nu o cunoscuse până atunci. Naşterea copiilor ei nu numai că punea capăt unui lung coşmar, dar îi dădea şi o nouă raţiune de a trăi. Nu mai avea nevoie să se distreze ca să-şi uite singurătatea afectivă ori ca să înăbuşe nostalgia unei copilării tot mai îndepărtate: avea, în sfârşit, pe cineva pe care să-l iubească. Reacţia ei în momentul primei maternităţi, când îi fusese anunţată naşterea unei fetiţe şi nu a mult aşteptatului băiat, este grăitoare: „Mica prinţesă, povesteşte doamna Câmpan, îi fu prezentată reginei. Aceasta o strânse la piept cu duioşie maternă: „Biată micuţă, îi spuse, n-ai fost dorită, dar pentru asta n-am să te iubesc mai puţin. Un băiat ar fi aparţinut mai ales Statului. Tu ai să fii a mea: o să te îngrijesc, o să împărţi cu mine bucuriile şi o să-mi îndulceşti suferinţele”. Nu era vorba doar de vorbe spuse la întâmplare: dragostea maternă, pe care Jean-Jacques Roussseau contribuise atât de mult s-o aducă la modă, nu era pentru ea un simplu joc. Încălcând, ca de obicei, eticheta şi uzanţele, Maria Antoaneta se hotărâse să urmărească îndeaproape creşterea şi educaţia copiilor ei şi o făcuse cu multă energie şi aplicaţie. Regretase întotdeauna că mama ei nu avusese timp să se ocupe de ea şi nu voia ca acelaşi lucru să li se întâmple şi copiilor ei.

Îşi arogă şi dreptul, care nu revenea de bună seamă unei regine, de a decide viitorul fetiţei, alegându-l pentru ea pe ducele de Angouleme, primul născut al cumnatului ei Artois, în locul viitorului rege al celor două Sicilii, fiul iubitei ei surori Carolina. Şi în acest caz voia să-şi scutească fata de soarta care le aştepta pe prinţesele regale, smulgându-le din familia lor, de la obiceiurile lor şi din ţara lor, pentru a le transplanta într-o lume necunoscută. Cu alte cuvinte, voia să o ferească pe fetiţă de experienţa căreia îi fusese sortită ea însăşi. Naşterii fetei – Madame Royale – îi urmase în 1781 cea a Delfinului, apoi, în 1785, cea a ducelui de Normandia, iar în anul următor regina născuse o a doua fetiţă, care murise încă din leagăn. Cu acestea, Maria Antoaneta socotea că îşi făcuse îndeajuns datoria dinastică şi punea capăt pentru totdeauna corvezii ei conjugale.

Maternitatea modifică de asemenea în profunzime şi raporturile ei cu soţul. Bunătatea lui Ludovic al XVI-lea, gratitudinea pe care acesta i-o arăta pentru că îl făcuse tată, solidaritatea de care dădea dovadă nu o lăsară indiferentă. In cele din urmă, în ciuda nepopularităţii şi a greşelilor ei, regele îi îngădui să se ocupe de politică şi începu să dea ascultare sfaturilor ei. Iar ea se comportă pentru prima dată ca o regină a Franţei, declarându-i lui Mercy-Argenteau că i se părea nedrept „ca miniştrii de la curtea Franţei să fie numiţi de curtea de la Viena”.

În aceiaşi ani în care descoperea sentimentul matern şi se reconcilia cu căsătoria ei, Maria Antoaneta întâlnea şi dragostea. II cunoscuse pe Axei Fersen în ianuarie 1774 şi îl revăzuse doar patru ani mai târziu, când era însărcinată întâia oară, dar prea frumosul gentilom suedez îi aprinsese imediat imaginaţia. Până atunci, deşi cronicile de scandal îi atribuiseră o lungă listă de amanţi, Maria Antoaneta primise întotdeauna omagiile admiratorilor ei în limitele celei mai stricte convenienţe; în cazul lui Fersen, însă, ea fu cea care luă iniţiativa şi care manifestă faţă de el, începând din 1779, un interes explicit. Contelui însă, care era un om rece, ambiţios, calculat, îi fu teamă de bârfele suscitate de atenţiile reginei şi preferă să se eclipseze. Doar începând din 1783, după trei ani petrecuţi în America, unde îşi câştigă onoarea luptând în rândurile armatei franceze în favoarea Rebelilor, el se lăsă cucerit de Maria Antoaneta, dând dovadă de o devoţiune de care nu avea să se dezică niciodată. Mulţi romancieri şi istorici n-au încetat să se întrebe în privinţa legăturii lor: a fost vorba despre o iubire sublimă şi castă, după modelul tradiţiei cavalereşti, sau au fost amanţi? După moarta reginei, Fersen avu grijă să distrugă toate documentele care ne-ar fi putut ajuta să găsim un răspuns – şi chiar acest lucru poate fi socotit un indiciu. Neimaginându-şi însă înverşunarea biografilor lui şi ai reginei, contele lăsă, la moartea lui, registrul complet al tuturor scrisorilor pe care le trimisese, cu data şi numele destinatarului, şi adesea cu un rezumat al conţinutului lor. Lista scrisorilor trimise unei misterioase Josephine – Josepha era al doilea nume al suveranei – ne permit să presupunem că începând din 1787 Maria Antoaneta, depăşindu-şi repulsia faţă de sexualitate, se descoperise o alta în braţele bărbatului iubit.

Sentimentul răspunderii, echilibrul interior, bucuriile inimii veneau prea târziu ca să poată şterge greşelile trecutului, cu atât mai mult cu cât în anii imediat premergători Revoluţiei, sub presiunea dramatică a evenimentelor, Maria Antoaneta sfârşi prin a confirma acuzaţiile ce-i fuseseră aduse de pamfletari, influenţându-şi soţul în alegerea miniştrilor, participând la luarea deciziilor din guvern, îndemnându-l pe rege să fie intransigent.

Regina nu avea intuiţie politică: avea caracter, dar îi lipsea flexibilitatea şi subtilitatea şi era imperioasă, încăpăţânată, incapabilă de o viziune de ansamblu. Convingerile care o călăuzeau făceau parte din patrimoniul ei genetic. Monarhia absolută, autoritatea regală, obedienţa supuşilor erau pentru ea adevăruri de credinţă şi însăşi ipoteza unei monarhii constituţionale îi apărea drept un sacrilegiu. Alegând-o încă de la început ca ţintă, literatura pamfletară nu se înşelase: adevăratul duşman al Revoluţiei era chiar ea; acea regină frivolă şi evanescentă, acea tete au vent, cum o numea fratele ei losif al II-lea, era cea mai inflexibilă apărătoare a ordinii tradiţionale.

Nu o vom urmări pe Maria Antoaneta în anii căderii monarhiei. De la deschiderea Stărilor Generale, la 5 mai 1789, şi până la 16 octombrie 1793, parcursul vieţii ei se împleteşte strâns cu acela complex şi convulsiv al Revoluţiei şi reflectă o nouă fază a vieţii ei, care depăşeşte cadrul povestirii pe care am intenţionat s-o istorisim aici.

Să ne limităm la o simplă constatare. In vreme ce pamfletele revoluţionare o inserau pe cetăţeana Capet, alături de Messalina, Agrippina, Fredegonda şi Caterina de Medici, pe lista reginelor scelerate, Maria Antoaneta, în faţa încercării supreme a unei via cruciş la care nici o suverană franceză nu mai fusese supusă vreodată, demonstra că avea toate virtuţile pe care le arătaseră reginele exemplare din tradiţia iudeo-creştină – acele virtuţi pe care, cu două veacuri înainte, părintele Caussin le celebrase în lucrarea lui La Cour sainte, pentru a le îndemna pe femei să fie puternice: devotamentul faţă de familie, demnitatea, curajul, neclintirea în faţa nenorocirilor, hotărârea, elocinţa.

Izolată la Tuileries şi apoi închisă la Temple împreună cu soţul ei, cu cumnata, cu fiica şi cu micul Delfin, Maria Antoaneta se comportă ca o soţie şi o mamă exemplare. Durerea pentru pierderea fiului ei cel mare, mort în 1789 de tuberculoză, drama care se abătuse asupra lor, condiţiile în care erau siliţi să trăiască o apropiaseră foarte mult de soţul ei. Îndemnată de eroismul de sfânt al lui Ludovic al XVI-lea, Maria Antoaneta avea să-şi caute şi ea alinarea în credinţă, să se dedice copiilor ei şi, în intim acord cu regele, reuşi să încarneze perfect, între zidurile unei închisori, modelul familiei creştine. Ea dădu de asemenea dovada acelor virtuţi virile de care o regină trebuia să fie în stare: demnitate în faţa insultelor, a umilinţelor şi privaţiunilor care deveniseră pâinea ei cea de toate zilele; curaj în faţa mulţimii ameninţătoare, a asaltului femeilor asupra Versailles-ului, în momentul fugii de la Varennes şi al teribilei întoarceri, al masacrului de la Tuileries, al probei supreme a ghilotinei; fermitate în a suporta nenorocirile, fără să se lase doborâtă; hotărâre în a nu ceda; elocinţa în faţa tribunalului revoluţionar, când, în cursul procesului, acuzată de Fouquier-Tinville de incest, îi pusese în încurcătură pe judecători vorbindu-le direct femeilor prezente în sală: „Firea însăşi refuză să răspundă unei asemenea acuzaţii adresate unei mame. Fac apel la toate cele care vă aflaţi aici.”

La 16 octombrie 1793, la patru şi jumătate dimineaţa, cu puţine ore înainte să fie dusă la ghilotină, Maria Antoaneta îi scrie cumnatei sale: „Ţie, soră dragă, îţi scriu pentru ultima oară: am fost condamnată nu la o moarte ruşinoasă, căci această moarte este ruşinoasă numai pentru criminali, ci ca să mă alătur fratelui tău; nevinovată ca şi el, sper ca în momentul suprem să dau dovadă de tăria pe care a avut-o el în aceste ultime clipe. Sunt calmă aşa cum este orice om cu conştiinţa curată; regret profund că trebuie să-mi părăsesc sărmanii mei copii: ştii că am trăit numai pentru ei; şi pentru tine, buna şi iubita mea soră, tu care din prietenie ai sacrificat totul ca să fii alături de noi. În ce situaţie te las!… Sper ca [fiii mei] să ia exemplu de la noi: câtă consolare ne-a dat, în nenorocirile noastre, prietenia! Şi bucuriile sunt mai intense când poţi să le împărtăşeşti cu un prieten: şi unde să găseşti prieteni mai dragi, mai iubitori decât în propria ta familie? Sper ca fiul meu să nu uite vreodată ultimele cuvinte ale tatălui său: „Să nu încerci niciodată să răzbuni moartea mea”…

Şi acum nu-mi mai rămâne decât să-ţi împărtăşesc ultimele mele gânduri. Aş fi vrut să le scriu încă de la începutul procesului; dar, pe lângă faptul că nu mi s-a îngăduit să scriu, procesul s-a desfăşurat atât de repede, încât n-aş fi avut timpul material să o fac.

Mor în religia catolică, apostolică şi romană, religia părinţilor mei, în care am fost crescută şi pe care am profesat-o întotdeauna. Nu mă aştept la nici o consolare spirituală, nici măcar nu ştiu dacă mai există preoţi de această religie, şi de altfel, locul unde mă aflu i-ar expune la prea multe riscuri, chiar dacă ar intra aici doar o singură dată: îi cer deci cu sinceritate iertare lui Dumnezeu pentru toate greşelile pe care le-aş fi putut comite de când sunt pe pământ. Sper ca în bunătatea Lui, El să se milostivească să-mi primească ultimele rugăciuni şi tot astfel să primească rugăciunile pe care i le adresez de multă vreme şi să fie de acord să-mi primească sufletul în îndurarea şi bunătatea Lui.

Cer iertare tuturor celor pe care-i cunosc, şi îndeosebi ţie, sora mea, pentru toate neplăcerile a căror cauză aş fi putut fi fără să vreau. Ii iert pe toţi duşmanii mei pentru tot râul pe care mi l-au făcut. Spun adio tuturor mătuşilor, tuturor fraţilor şi surorilor. Am avut prieteni: gândul că am să fiu despărţită pentru totdeauna de ei şi acela la suferinţele lor sunt printre cele mai mari supărări pe care le iau cu mine murind: aş vrea să ştie măcar că m-am gândit la ei până în ultima clipă.

Adio, buna şi draga mea soră, să dea Domnul ca această scrisoare să ajungă la tine! Nu înceta să te gândeşti la mine: te îmbrăţişez din toată inima împreună cu bieţii şi iubiţii mei copii. Ce sfâşiere, Doamne, să trebuiască să-i părăsesc pentru totdeauna! Adio! Adio! Din această clipă am să mă ocup numai de îndatoririle mele spirituale. Deoarece nu sunt liberă în acţiunile mele, poate că o să-mi trimită pe unul dintre preoţii lor; dar jur că nu am să-i spun nici un cuvânt şi că am să-l tratez ca pe un străin.”

Ca regină şi ca martiră creştină, unica aleasă din lungul şir de suverane care s-au succedat pe tronul Franţei, Maria Antoaneta a devenit în anii Restauraţiei obiectul unui cult care rezistă cu tenacitate tuturor reinterpretărilor istorice. Intrase în mit încă înainte de a muri, pe drumul care o ducea de la Conciergerie la Piaţa Ghilotinei: iar expresia pe care David a imortalizat-o pe hârtie se găseşte încă acolo pentru a dovedi că, nu mai puţin decât virtuţile creştineşti, dispreţul întărise în cele din urmă curajul unei autentice reprezentante a dinastiei Habsburgilor.

IZVOARE.

Proiectul acestei cărţi a prins contur plecând de la o serie de articole despre reginele şi favoritele regilor Franţei scrise pentru paginile culturale ale cotidianului La Republica. Aş dori de aceea să aduc mulţumirile mele lui Polo Mauri şi lui Antonio Gnoli pentru că mi-au îngăduit să povestesc încă o dată, potrivit curiozităţii şi opticii mele proprii, istorii care n-au încetat să-i pasioneze pe istorici şi biografi, şi lui Roberto Calasso pentru că mi-a oferit posibilitatea de a-mi prelungi această plăcere într-o naraţiune mai amplă. Aş dori de asemenea să-mi exprim profunda gratitudine lui Giuseppe Galasso, care nu numai că a fost generos prin sfaturile lui lămuritoare, dar a avut şi răbdarea de a citi tot ceea ce scriam. In sfârşit, o mulţumire afectuoasă lui Ena Marchi şi Pia Cigala Fulgiosi, care, cu vigoarea şi competenţa lor editorială, au contribuit cu siguranţă la a face mai seducătoare pe Amantele şi reginele mele.

SFÂRŞIT

1 Iată cu adevărat că Amor într-o frumoasă dimineaţă veni să-mi ofere o mică floare [expresii galante] foarte drăgălaşă căci, vedeţi, mica floare atât de drăgălaşă era un băiat proaspăt, atrăgător şi tinerel.

Eu însă, tremurând şi întorcându-mi privirea, „Nu, nu!” spuneam.

„Ah, nu fiţi decepţionată!” spuse Amor şi dintr-odată, sub ochii mei îmi aşeză un laur minunat.

„E mai bine să fii înţeleaptă decât regină” spusei.

Dar mă simţii fremătând şi tremurând;

Diana cedă şi veţi înţelege uşor despre ce dimineaţă vreau să vă vorbesc.”

2 „O, Doamne, cât regret timpul pierdut în tinereţea mea:

De câte ori am dorit s-o am pe Diana ca singură iubită, Dar mă temeam că ea, zeiţă fiind nu va voi să se înjosească până-ntr-atât încât să-mi dea atenţie mie, care în lipsa ei nu cunoşteam plăcere, bucurie şi fericire, până când a fost hotărât ca să ascult de ordinele ei”.

3 „Leul tânăr îl va dovedi pe cel bătrân pe câmp de bătălie în duel singular, în cuşcă de aur îi va scoate ochii: apoi moarte, moarte crudă.”

4 „Gabriel veni odinioară s-o anunţe pe Fecioară că Mântuitorul lumii se va naşte din ea, Insă regele astăzi, printr-o Gabrielă la propria-i mântuire a vrut să renunţe.” (în fr. în text)

5 „Căsătoriţi-vă, pentru Dumnezeu, Sire Seminţia Voastră e sigură:

Puţin plumb şi puţină ceară legitimează un fecior de curvă.” (în fr. în text)

6 „Onoare a Arnului, acum a Senei, Măria, mai neînvinsă şi mai generoasă decât oricare alta, nu doar Doamnă, ci nouă zeiţă a dragostei, care cu-al tău crin învins-ai a sa roză şi mândra inimă a galicului Marte s-o îmblânzeşti ştiut-ai şi să triumfi mireasă-i primeşte dară şi-aceşti noi lauri iviţi aici, pe ţărmurile muzelor.” (trad. Din italiană)

7 „Sunteţi împărat, o, doamne, şi plângeţi!”

8 „Mă iubiţi, îmi spuneţi/şi totuşi eu plec şi sunteţi Voi cel ce mi-o cereţi!” (în fr. în original)

9 Respectiv doamna de onoare şi doamna d'atour, răspunzătoare pentru garderoba reginei, (n. tr.)

10 Filip de Orleans, al doilea născut al Anei de Austria. Monsieur era apelativul rezervat fratelui regelui, (n. tr.)

11 Hartă alegorică, descriind iubirea ca pe un ţinut străbătut de un fluviu, Tendre, ilustrând poveştile galante de la curţile franceze post-renascentiste. (n. e.)

12 „Oricare ar fi simţirile frumoase pe care gloria ni le dă când suntem îndrăgostiţi pe culmea cea mai de sus a muri în braţele unei fiinţe minunate este, după mine, cea mai dulce dintre dispariţii”, (în fr. în original)

13 „Scaunul pentru comodităţi”, cu alte cuvinte „scaunul de toaletă”, (în fr.)

14 Frangoise-Marie de Bourbon, născută la 7 mai 1677, recunoscută în 1681 cu titlul de domnişoara de Blois, măritată cu Filip, duce de Chartres, apoi duce de Orleans, viitorul regent; Louis-Alexandre de Bourbon, născut la 6 iunie 1678, recunoscut în 1681 cu titlul de conte de Toulouse şi, din 1703, de duce de Penthieve. (n. tr.)

15 „Dar ce spun? Viaţa ta, Esther, îţi aparţine?

Nu-i a lui Dumnezeu, care ţi-a dat-o?

Şi cine ştie, când ţi-a călăuzit paşii spre tron dacă nu mântuirii poporului său te menise?” (în fr. în original)

16 Dispoziţie emisă de Carol al Vl-lea de Habsburg în 1713, care stabilea că succesiunea se poate efectua şi pe linie feminină, precum şi în divizibilitatea teritoriului monarhiei. Contestată în 1740, a rămas totuşi în vigoare până în 1919. (n. e.)

17 „Una a căzut aproape în uitare, alta e aproape ţărână a treia e încă în picioare; a patra aşteaptă să facă loc celei din urmă.

A alege o familie întreagă înseamnă să fii infidel ori statornic?” (în fr. în orig.)

18 „Sinceră şi tandră Pompadour căci pot deja să vă dau acel nume ce face rimă cu amor şi care curând va fi cel mai frumos nume din Franţa.” (în fr. în orig.)

19 „Iată-l în sfârşit în mâna mea, pe fatalul duşman, pe superbul învingător.” (în fr. în orig.)

20 Scrisoare cu valoare de ordin purtând sigiliul regal, (n. e)

21 Ludovic, de vrei să vezi un bastard, un încornorat şi o târfă priveşte-te în oglindă, apoi priveşte-i pe regină şi pe Delfin, (în fr. în orig.)