Ludovic al – IV – lea

Sizin üçün oyun:

Google Play'də əldə edin


Yüklə 37.01 Kb.
tarix02.08.2018
ölçüsü37.01 Kb.


LUDOVIC al – IV – lea

(1643 - 1715)

Războiul pentru succesiune în Spania


Pacea de la Nimègue a fost un mare succes diplomatic al Franţei, care a marcat apogeul puterii sale continentale. Din acel an (1679) franceza devine limbă oficială în tratatele internaţionale.1 Ea a coincis cu dizgraţierea lui Pomponne şi stabilirea influenţei lui Louvois asupra regelui. Louvois dispreţuia tratativele şi politica de menajare, fiind partizanul convins al dreptului forţei. De acum înainte „problemele militare vor ocupa primul loc în politica guvernului francez”.2

Profitând de slăbiciunea imperiului şi de faptul că împăratul era ameninţat de invazia otomană, după Nimègue, Ludovic al XIV- lea a iniţiat o vastă acţiune de anexare sistematică de teritorii la Franţa.

Împotriva acestei politici anexioniste, Wilhelm de Orania a luptat să închege cu sprijinul Spaniei şi al împăratului o nouă coaliţie, atrăgând de partea sa pe regele Suediei şi pe ducele de Deux-Ponts. Împreună cu cei trei aliaţi au semnat aşa numitul „Pact de garanţie”3, de fapt un tratativ defensiv pentru respectarea păcilor de la Westfalia şi Nimègue.4

Războiul pe care „Liga de la Ausburg” l-a întreprins împotriva Franţei a coincis cu „revoluţia glorioasă din Anglia (1688) şi urcarea pe tronul acestei ţări a lui Wilhelm de Orania, elementul unificator al adversarilor lui Ludovic al XIV– lea şi „apărătorul echilibrului european împotriva Casei de Bourbon”.5 Ludovic al XIV- lea a renunţat la Ţările de Jos şi l-a recunoscut pe Wilhem de Orania ca rege al Angliei, obligându-se totodată să nu mai susţină pe Stuarţi. Pretenţiile anglo-franceze asupra golfului Hudson urmau să fie reglementate de o comisie de arbitraj. Olanda restituia Pondichery companiei franceze, Indiilor orientale şi încheia un tratat de comerţ. Franţa păstra Strasburgul, însă cu excepţia câtorva puncte care îi rămâneau în Lorrena, elibera Trierul şi Lorenna şi restituia imperiului Philippsburgul, Luxemburg, Charleroi şi provincia Catalonia erau înapoiate Spaniei. Franţa a ieşit ruinată din punct de vedere financiar şi cu prestigiul politic ştirbit: pentru prima dată Ludovic al XIV- lea restituia din cuceririle sale, se limita la malul stâng al Rinului, renunţa la politica de reuniune, recunoştea un regat constituţional, pierdea clientela din Germania.

Pacea de la Ryswick a pus capăt războiului tocmai în momentul în care puterile europene erau confruntate cu o altă chestiune şi anume moştenirea tronului spaniol6. În Europa, a început epoca echilibrului.7

Războiul de succesiune la tronul Spaniei a constituit una din manifestările violente ale antagonismului anglo-francez în privinţa expansiunii coloniale şi comerciale şi pentru întâietate în politica mondială. Declanşat ca un război dinastic, el s-a transformat repede într-o ciocnire fără precedent între Marea Britanie şi Franţa. Motivaţia oficială a fost stabilirea şi menţinerea echilibrului politic european prin înlăturarea preponderenţei exagerate a Bourbonilor.8

Ludovic al XIV- lea nu era sigurul suveran care avea pretenţii la moştenire. Prin mama sa, Maria Ana de Austria (fiica lui Filip al III- lea), şi prin soţia sa Margareta (sora mai mică a Mariei Tereza), împăratul Leopold era la fel de îndreptăţit să pretindă coroana Spaniei. În diversele tratate încheiate cu puterile europene în timpul războiului „Ligii de la Augsburg”, prevăzător, împăratul Leopold a introdus şi câte un articol secret, care rezerva pentru el dreptul la succesiunea tronului Spaniei, în eventualitatea în care Carol al II- lea murea fără să aibă urmaşi. Ducii de Savoia aveau dreptul la succesiune prin Caterina sora regelui Filip al III- lea şi mai ales printr-o clauză stipulată în favoarea lor de Filip al IV- lea în testamentul său politic. Pe lângă aceşti moştenitori „direcţi” mai erau şi alte state interesate în succesiune cel puţin din punct de vedere politic şi comercial. Acestea erau puterile maritime, Anglia şi Olanda care vegheau asupra menţinerii echilibrului de forţe pe continent. Căderea în mâinile Franţei sau a Austriei, a uriaşului domeniu al coroanei spaniole însemnat distrugerea echilibrului stabilit la Westfalia şi instaurarea preponderenţei exagerate a uneia dintre părţi. Din punct de vedere economic ameninţarea era la fel de gravă, întrucât puterile maritime ar fi pierdut pentru produsele lor pieţele vastului imperiu spaniol. Mai ales Franţa, care dispunea de o mare flotă, în unirea cu Spania putea să închidă Mediterana şi să anuleze comerţul celorlalte popoare din Europa în cele două Indii. Exista apoi un interes, în egală măsură politic şi economic, în privinţa Ţărilor de Jos spaniole (Belgia), deoarece intrate în stăpânirea Franţei aceste provincii ar fi constituit o barieră de netrecut în calea englezilor spre Europa Centrală, „ori interesul continental al Angliei părea de mai bine de un secol concentrat în Ţările de Jos”. Pentru Olanda, Ţările de Jos spaniole reprezentau stavila care oprea în mod necesar expansiunea Franţei. Astfel problema Ţărilor de Jos era cea care oferea gradul cel mai mare de dificultate în această afacere, deoarece în ea se găseau implicate interesele directe ale Angliei, Olandei şi Franţei.9 Din punct de vedere juridic, moştenirea spaniolă prezenta o importanţă capitală nu numai pentru aceste state, ci pentru întreaga Europă. Unirea Spaniei cu Austria însemna reînvierea imperiului lui Carol Quintul, iar unirea cu Franţa reprezenta un adevărat pericol.

După tratatul de la Ryswick, diplomaţia franceză a depus o muncă uriaşă ca, după moartea lui Carol al II- lea, pe tronul Spaniei să fie instalat un principe francez. Acelaşi lucru l-a făcut şi diplomaţia austriacă pentru recunoaşterea ca succesor a unuia din fiii împăratului Leopold. Franţa a negociat mai întâi direct cu Spania, dorind să câştige de partea sa opinia publică spaniolă, apoi s-a străduit să despartă Anglia de coaliţia antifranceză, dar resentimentele lui Wilhelm al III- lea faţă de monarhia franceză s-au dovedit imposibil de înlăturat. Tot ceea ce a reuşit Franţa să obţină a fost încheierea unui acord secret cu Anglia şi Olanda (11 octombrie 1698), prin care moştenirea spaniolă urma să fie împărţită astfel: principelui elector al Bavariei, Joseph-Ferdinand îi revenea cea mai mare parte din regat (Spania, Ţările de Jos, Indiile); Franţa căpăta Sicilia, porturile Toscanei şi alte câteva teritorii, iar arhiducelui Carol, fiul împăratului Leopold, urma să intre în posesia Milanului. Acest proiect şi-a pierdut valabilitatea o dată cu moartea principalului beneficiar, Joseph-Ferdinand (2 februarie 1699). Un nou tratat de data aceasta numai între Anglia şi Franţa, a fost substituit primului acord de împărţire; Franţa căpăta aceleaşi avantaje şi, în plus, ducatul Lorenei; cîştigul ei era însă mult mai mare, deoarece prin manevre strălucite diplomaţia franceză reuşise să sădească în conştiinţa opiniei publice spaniole credinţa că proiectele de împărţire erau rodul duşmăniei Angliei şi Olandei, iar salvarea ţării se găsea numai în mâinile unui prinţ francez; în plus, Spania avea aversiune şi faţă de Habsburgii care o duseseră la ruină. Drept urmare, la 2 octombrie 1700 Carol al II- lea desemnează ca succesor pe ducele d’Anjou, specificând însă în testament că „pentru binele supuşilor mei şi pentru pacea creştinătăţii şi a toată Europa, această monarhie să fie pentru totdeauna separată de coroana Franţei.”10 Carol al II- lea a murit la 1 noiembrie iar la 16 noiembrie Ludovic al IV- lea l-a recunoscut pe Filip d’Anjou ca rege al Spaniei. Poporul spaniol l-a aclamat cu entuziasm, văzând în el „un prinţ ales de ei şi nu un stăpân impus de străini.”11 În nota transmisă Curţilor europene, Ludovic al XIV- lea a motivat acceptarea testamentului ca un act de moderaţie politică, întrucât Franţa renunţa la avantajele teritoriale stipulate în Tratatul de împărţire. Cu excepţia Austriei, celelalte state europene l-au recunoscut pe Filip al V- lea (1700-1746) drept rege al Spaniei.12

Nemulţumit de modul de rezolvare a lucrurilor, împăratul a început pregătirile în vederea războiului cu Spania, conflict care după toate probabilităţile părea să se limiteze la graniţele Italiei; Ludovic al XIV- lea va comite însă o serie de greşeli, exploatate de adversarii Franţei pentru a lărgi aria războiului, imprimându-i un caracter european. La 1 februarie 1701, Parlamentul din Paris adoptă edictul regal prin care era menţinut dreptul lui Filip al V- lea la coroana Franţei, iar câteva zile mai târziu trupele franceze atacă garnizoanele olandeze din Ţările de Jos, ocupând întrega provincie, act socotit ca o nouă tentativă de anexare a Ţărilor de Jos.13 Anglia a reacţionat energic, rechemându-şi ambasadorul de la Paris şi încheind cu Olanda şi Austria „Marea alianţă de la Haga” (6 septembrie 1701), la care au aderat, în scurtă vreme, Hanovra şi Brandenburgul, precum şi Portugalia şi Savoia (1703). Aliaţii au acordat Franţei un răgaz de două luni pentru a accepta condiţiile lor. O nouă împărţire a domeniilor spaniole era făcută de data aceasta în favoarea Austriei, care se obliga să sprijine Anglia şi Olanda în apărarea posesiunilor şi comerţului lor. Între membrii „Marii alianţe de la Haga”, în ciuda cordialităţii aparente, existau grave contradicţii. Dacă Anglia şi Olanda urmăreau numai împiedicarea unirii coroanelor Franţei şi Spaniei şi nu detronarea lui Filip al V- lea, susţinut cu tărie de spanioli, în schimb, Austria vroia să înlăture cu orice preţ pe Bourboni de pe tronul spaniol şi să impună un pricipe din Casa de Austria14; împăratul a exercitat asemenea presiuni asupra aliaţilor, încât în cele din urmă ei vor accepta înlocuirea lui Filip al V- lea cu arhiducele Carol (16 mai 1703). Prin urmare, scrupulele puterilor maritime cu privire la echilibrul european au fost înăbuşite. Astfel, „Marea alianţă de la Haga” poate fi considerată ca o severă înfrângere a Franţei, după o lungă serie de tratate de împărţire a moştenirii spaniole.

Austria a fost prima care a declanşat război Spaniei (1701) atacând posesiunile sale din Italia, fiind apoi urmată de Olanda, Anglia şi Imperiu (1702), care au declanşat război Franţei. Forţelor coaliţiei care însumau peste 250 000 de soldaţi, mii de corăbii şi uriaşe resurse financiare, Franţa nu le-a putut opune decât 200 000 de oameni, o marină insuficientă şi un tezaur gol. În această situaţie Ludovic al XIV- lea a trebuit să facă concesii serioase, ca să nu fie nevoit să-şi petreacă ultimii ani ai domniei într-o situaţie umilitoare. Între 1705-1709 el a avansat Olandei oferte ferme de pace, încercând mai întâi să-l menţină pe Filip al V- lea pe tronul Spaniei, iar apoi acceptând o nouă împărţire a monarhiei spaniole, prin care se atribuia arhiducelui Carol titlul de rege şi cea mai mare parte din regat. Filip rămânea numai cu Neapole şi Sicilia, iar Franţa se mulţumea cu Lorenna şi o parte din Ţările de Jos. Atunci însă când lui Ludovic al XIV- lea i s-a pus condiţia să-şi forţeze propriul nepot să părăsească Spania, el a renunţat la toate concesiile continuând războiul.15 Ludovic al XIV- lea a avut inspiraţia să prezinte poporului francez condiţiile impuse de aliaţi iar acesta l-a sprijinit cu entuziasm. Negocierile separate cu Olanda au fost reluate în februarie 1710. Ludovic al XIV- lea a acceptat aproape toate condiţiile din anul precedent, cu excepţia evacuării forţate a lui Filip al V- lea din Spania. Tratativele erau pe punctul de a eşua din nou, când, în tabăra aliaţilor s-a produs un brusc reviriment, care a înlesnit Franţei începerea negocierilor separate cu Anglia. Războiul devenise o absurditate în momentul în care moartea împăratului Iosif I (1711) şi urcarea pe tron a arhiducelui Carol făcea posibilă refacerea imperiului lui Carol Quintul. Marii Britanii îi repugna tot atât de mult prepondernţa Habsburgilor ca şi cea a Bourbonilor. În ciuda principiilor care stăteau la baza „Marii alianţe de la Haga”, Anglia a intrat imediat în tratative separate cu Franţa şi noul secretar de stat Bolingbroke a semnat preliminariile păcii la Londra, pe baza interesului pe care monarhia franceză îl avea în prietenie cu Spania şi excluderea definitivă a posibilităţii de unire a coroanelor Spaniei şi Franţei.

Conferinţele de pace s-au deschis la 29 ianuarie 1712 într-un hotel din oraşul olandez Utrecht. Negocierile au fost lungi şi dificile deoarece lordul Bolinngbroke a urmărit cu tenacitate ca să se stabilească o reglementare precisă în privinţa succesiunii la tronurile Franţei şi Spaniei, care să fie întemeiată pe anularea respectivă a drepturilor de moştenire a prinţilor spanioli la coroana franceză şi a prinţilor francezi la coroana spaniolă, fără ca Angliei să i se poată reproşa amestecul în afacerile interne uneia din cele două state.

Rezultatul negocierilor finale s-a concretizat în următoarele tratate: tratatul de la Utrecht (1713) dintre Franţa şi Spania pe de o parte şi Anglia, Provinciile Unite, Savoia, Portugalia şi Prusia pe de altă parte; tratatul de la Rastadt (1714) dintre Franţa şi Austria; tratatul de la Baden (1713) dintre Franţa şi imperiul şi tratatul de la Anvers (1715) dintre Provinciile Unite şi împărat. Toate aceste tratate au avut o importanţă covârşitoare asupra evoluţiei relaţiilor internaţionale în secolul XVIII.

Prin tratatul semnat cu Anglia la Utrecht (11 aprilie 1713) Franţa recunoştea succesiunea protestantă a casei de Hanovra la tronul Angliei şi se obliga să îndepărteze de pe teritoriul său şi să nu mai acorde nici un fel de sprijin pretendentului Stuart; accepta să dărâme întăriturile portului Dunkerque, ceda Angliei Terra Nova, Acadia, golful Hudson şi insula Saint-Kitts; navigaţia şi comerţul deveneau libere între cele două ţări, care încheiau un tratat comercial; modifica în favoarea Angliei tarifele vamale restrictive impuse importurilor engleze; declara lege inviolabilă renunţarea la dreptul lui Filip al V- lea la coroana Franţei şi a dreptului prinţilor francezi la coroana Spaniei. Singurele modificări teritoriale din Europa erau schimbarea cu Savoia a oraşelor Exilles, Fenestrelle şi Chateau-Dauphin situate pe versantul italian cu Bacetonnette situat pe versantul francez.16 Chiar dacă prin Tratatul de la Utrecht s-a înlăturat pentru totdeauna posibilitatea apariţiei unui imperiu Bourbon şi în acelaşi timp a marcat sfârşitul hegemoniei Franţei pe continent, vechile ei alianţe fiind puternic zdruncinate, totuşi Europa a fost denumită în secolul al XVIII-lea, Europa Franceză.17 Provinciilor Unite le-au fost atribuite Ţările de Jos spaniole (Belgia), până la reglementarea cu împăratul a chestiunii barierei. Toate pretenţiile Franţei asupra câtorva localităţi au fost abandonate. Electorul de Brandeburg păstra Luxemburgul cu Namur şi Charleroi până când era restabilit în statele sale. Provinciile Unite restituiau Franţei Lille, Aire şi Béthune şi garantau lui Filip al V- lea şi urmaşilor săi coroana Spaniei, în cazul în care Filip al V- lea murea fără să aibă moştenitori.

Portugaliei îi erau cedate câteva teritorii la frontiera Braziliei şi Guyanei franceze. Nici împăratul şi nici regele Filip al V- lea n-au participat la aceste negocieri deoarece n-au fost de acord cu împărţirea teritoriului spaniol. După semnarea păcii de la Utrecht, războiul franco-austriac a continuat pe Rin. Carol al VI- lea vrând cu orice preţ să-şi satisfacă ambiţiile. Înfrângerile militare i-au arătat însă că rezistenţa era zadarnică şi că trebuie să înceapă negocierile de pace..

În iulie 1713, Filip al V-lea semnează un tratat cu regina Ana, prin care erau cedate Marii Britanii Gibraltarul şi insula Minorca din Arhipelagul Baleare. Totodată, concesiona, pentru 30 de ani, dreptul de asiento, adică de a transporta în coloniile spaniole din America, anual, 5000 de negri din Africa şi garanţia că nu va ceda nici unei alte naţiuni privilegiul pentru comerţul Indiilor.



Tratatul de pace, care a pus efectiv capăt războiului de succesiune la tronul Spaniei, a fost încheiat la 6 martie 1714, la Rastadt, între Franţa şi Imperiul Habsburgic. Ludovic al XIV-lea restituia împăratului toate cuceririle de pe malul drept al Rinului (Brisach, Freiburg şi Kehl); în schimb, Franţei îi era confirmată posesia Alsaciei şi Strassbourgului. După urcarea pe tron a lui Filip al V-lea, Franţa demonstrase, cu prisosinţă, că urmărea să înlăture produsele manufacturiere engleze şi olandeze de pe piaţa spaniolă. Tratatul franco-spaniol, din 17 august 1701, deschisese comerţului francez o poartă închisă altor puteri maritime ale Europei, prin concesiunea dreptului de a introduce şi vinde sclavi negri în America de Sud. Portul Cadix era ocupat de o escadră franceză, iar alte vase ocupaseră principalele puncte ale Indiilor Spaniole. Acest lucru a însemnat nu numai lezarea intereselor comerciale ale puterilor maritime, fiind un adevărat act de ostilitate politică şi de ameninţare a echilibrului european.18

Problema barierei olandeze a fost reglementată prin tratatul de la Anvers (14 noiembrie 1715) prin care împăratul ceda olandezilor câteva oraşe şi olandezii mai căpătau dreptul să ţină garnizoane în Furnes, Menin, Tournai, Namur si alte oraşe; Ţările de Jos spaniole au fost cedate împăratului.19

Acapararea de către Franţa sau Austria a vastelor domenii ale monarhiilor spaniole ar fi anulat roadele Războilui de 30 de ani, iar balanţa, greu stabilită prin tratatul de la Westfalia, ar fi fost distrusă. Astfel, interesele anglo-olandeze s-au unit în mod constant pentru a împiedica mai întâi unirea coroanelor Franţei şi Spaniei, iar apoi, ale Austriei şi Spaniei.

BIBLIOGRAFIE:


  1. Bainville, Jacques, Histoire de France, Paris, 1937.

  2. Bădărău, Gabriel, Europa modernă-note de curs, 2009.

  3. Bercan, Gheorghe, Ciachir, Nicolae, Diplomaţia europeană în epoca modernă, Bucureşti, 1984.

  4. Carpentier, Jean, Lebrun, François, Istoria Europei, Bucureşti, 1997.

  5. Ciachir, Nicolae, Istoria universală modernă (vol.I.), Bucureşti, 1998.

  6. Ciachir, Nicolae, Istoria relaţiilor internaţionale de la pacea westfalică (1648), până în contemporaneitate (1947), Bucureşti, 1996.

  7. Droz, Jacques, Histoire diplomatique de la 1618 a 1919, Paris, 1972.

  8. Giraud, Charles, Le traité d’Utrecht, Paris, 1847.




1 Nicolae Ciachir, Istoria universală modernă, vol. I.(1642-1789), Editura Oscar Print, Bucureşti, 1998,

p. 81


2 Jacques Droz, Histoire diplomatique de la 1618 a 1919, Paris, 1972, p. 34.

3 Haga – octombrie 1681.

4 Nicolae Ciachir, Istoria relaţiilor internaţionale de la pacea westfalică(1648), până în contemporaneitate(1947), Bucureşti, 1996, pp. 13-14.

5 Jacques Droz, Op. cit., p. 34.

6 septembrie 1697 – 1 noiembrie 1700.

7 Jean Carpentier, François Lebrun, Istoria Europei, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 227

8 Nicolae Ciachir, Op. cit., p. 15.

9 Gheorghe Bercan, Nicolae Ciachir, Diplomaţia europeană în epoca modernă, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984, p. 143.

10 Charles Giraud, Le traité d’Utrecht, Paris, 1847, p. 33.

11 Ibidem, p. 36.

12 Gheorghe Bercan, Nicolae Ciachir, Op. cit., p. 144.

13 Ibidem.

14 Charles Giraud, Op. cit., p. 38

15 Jacques Droz, Op. cit., p. 53.

16 Charles Giraud, Op. cit., p. 114.

17 Jacques Bainville, Histoire de France, Editura Artheme Fayard, Paris, 1937, p.154

18 Gabriel Bădărău, Europa modernă-note de curs, 2009, p. 32

19 Nicolae Ciachir, Istoria relaţiilor internaţionale de la pacea westfalică(1648), până în contemporaneitate(1947), Bucureşti, 1996 , pp. 16-17.





Dostları ilə paylaş:
Orklarla döyüş:

Google Play'də əldə edin


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə