Benedict anderson

The World of Southeast Asia, p. 158 şi Ann Kumar, „Diponegoro (1778? -1855)", lndonesia, 13 (aprilie 1972), p. 103. Sublinierea îmi aparţine. în mod asemănător, Kemal Atattirk a numit una din băncile sale de stat Eti Banka (Banca Hitită), iar alta Banca Sumeriană (Seton-Watson, Nations andStates, p. 259). Aceste bănci sunt prospere astăzi şi nu există motive să ne îndoim că mulţi turci, inclusiv însuşi Kemal poate, considerau într-adevăr, şi consideră şi azi, că hitiţii şi sumerienii sunt strămoşii lor turci. înainte să ne amuzăm prea tare, ar trebui să ne amintim de Arthur şi de Boadicea şi să ne gândim la succesul comercial al mitografiilor lui Tolkien.¹⁷ De aici generozitatea cu care mongolii şi manciurienii adoptaţi în comunitate erau acceptaţi ca Fii ai Cerului.¹⁸ John Lynch, The Spanish-American Revolutions, 1808 -1826, p. 260. Sublinierea îmi aparţine.¹⁹ Se pare ci greaca bisericească nu a atins statutul unei astfel de limbi a adevărului. Există diverse motive pentru această „nereuşită", dar un factor cheie a fost cu siguraţnă faptul că greaca (spre deosebire de latină) a rămas o limbă vie, vorbită de popor în mare parte a Imperiului de Răsărit. îi datorez această observaţie lui Judith Herrin.²⁰ Nicholas Breakspear a deţinut pontificatul între 1154 şi 1159, sub numele de Adrian al IV-lea.²¹ March Bloch ne reaminteşte că „majoritatea lorzilor şi mulţi mari baroni [în vremurile medievale] erau sdministratori incapabili să studieze personal un raport sau un bilanţ". Feudal Society, I, p. 81. Aceasta nu înseamnă că cei neinstruiţi nu citeau. Ce citeau ei nu erau însă cuvinte, ci lumea vizibilă. Jn ochii tuturor celor capabili să reflecteze, lumea materială nu era altceva decât un fel de mască, în spatele căreia se petreceau toate lucrurile cu adevărat importante; ea le apărea şi ca o limbă, creată în intenţia de a exprima prin semne o realitate mai profundă". Ibid., p. 83.²² ²³ Erich Auerbach, Mimesis, p. 282²⁴ Marco Polo, Călătoriile lui Marco Polo, pp. 158-59. Sublinierile îmi aparţin. Remarcaţi că, deşi sărutată, Evanghelia nu este citită.

²⁵ Călătoriile lui Marco Polo, p. 152.²⁶ Henri de Montesquieu, Scrisori persane, p. 81. (Am folosit ediţia în limba română în traducerea lui Ştefan Popescu, Chişinău: Hyperion, 1993, pp. 40-1. [N. Trad.]) ²⁷ Bloch, Feudal Society, I, p.77. Sublinierea îmi aparţine.²⁸ Lucien Febvre şi Henri-Jean Martin, The Coming of the Book, pp. 248-49.²⁹ Ibid., p. 321.³⁰ Ibid, p. 330.³¹ Ibid., pp. 331-32.³² Ibid, pp. 232-33. Originalul francez este mai modest şi mai exact din punct de vedere istoric: „Tandis que l'on edite de moins en moins d"ouvrages en latin, et une proportion toujours plus grande de textes en langue naţionale, lecommerce du livre se morcelle en Europe." (în vreme ce se editează din ce în ce mai pujine lucrări în latină, iar numărul de texte în limba naţională creşte, comerţul de carte în Europa se fărâmiţează") L'Apparition du livre, p. 356.³³ Observaţi modificarea nomenclaturii conducătorilor corespunzătoare acestei transformări. Şcolarii îi reţin pe monarhi după prenume (cine ştie care era numele de familie al lui Wilhelm Cuceritorul?), iar pe preşedinţi după nume (cine ştie numele mic al lui Ebert?). într-o lume de cetăţeni, în care toţi sunt în teorie posibili candidaţi la preşedinţie, numele „de botez" devin inadecvate ca semnificanţi din cauza numărului lor limitat. In monarhii însă, în care conducerea este rezervată unei singure familii, numele „de botez" devin cu necesitate, însoţite de numere sau supranume, cele care oferă diferenţierile de rigoare. ".³⁴ Putem remarca aici în trecere că Naim are cu siguranţă dreptate când descrie Actul Uniunii dintre Anglia şi Scoţia din 1707 drept o „înţelegere patriciană", în sensul că arhitecţii unirii au fost politicieni aristocraţi. (Vezi lucida lui discuţie din The Break-up of Britain, pp. 136 şi urm.) Totuşi, este greu de imaginat ca o astfel de înţelegere să fie realizată de aristocraţiile a două republici. Concepţia unui Regal Unit a fost cu siguranţă elementul intermediar crucial care a făcut posibilă încheierea acordului.

³⁵ Oscar Jaszi, The Dissolution of the Habsburg Monarchy, p. 34.³⁶ Mai ales în Asia premodernă. Dar acelaşi principiu funcţiona şi în Europa creştină monogamă. în 1910, un anume Otto Forst publica Ahnentqfel Seiner Kaiserlichen und KSniglichen Hoheit des durch-lauchligslen Hem Erzherzogs Franz Ferdinand, enumerând 2407 dintre strămoşii arhiducelui, cel care avea să fie asasinat nu peste mult timp. între aceştia se numărau 1486 de germani, 124 de francezi, 196 de italieni, 89 de spanioli, 52 de polonezi, 47 de danezi, 20 de englezi, precum şi alte patru naţionalităţi. Acest „curios document" este citat în ibid., p. 136, no. 1. Nu pot să rezist şi să nu citez aici minunata reacţie a lui Franz Joseph la aflarea veştii asasinării excentricului său moştenitor:„în acest fel o forţă superioară a restabilit acea ordine pe care eu din păcate nu am fost în stare să o păstrez" (ibid., p. 125).³⁷ Gellner subliniază faptul că a fi străine este o caracteristică a dinastiilor, dar dă o interpretare prea îngustă fenomenului', aristocraţii locali prefera un monarh străin deoarece acesta nu va fi părtinitor în rivalităţile lor interne. Gândire si schimbare, p. 136.³⁸ Marc Bloch, Les Rois Thaumaturges, pp. 390 şi 398-99.³⁹ Noel A. Battye, „The Military, Government and Society in Siam, 1868 -1910", teză de doctorat, Cornell "74, p. 270⁴⁰ Stephen Greene, „Thai Govemment and Administration in the Reign of Rama VI (1910 -1925)", teză de doctorat, Universitatea din Londra, 1971, p. 92.⁴¹ Mai mult de 1000 dintre cei 7000 - 8000 de oameni de pe listele de ofiţeri ale armatei prusace din 1806 erau străini. „Membrii clasei de mijloc prusace erau depăşiţi ca număr de străini în propria armată; aceasta justifica vorba că Prusia nu era o ţară care are o armată, ci o armată care are o ţară". În 1798, reformatorii prusaci ceruseră o „reducere la jumătate a numrului de străini, care se ridica încă la aproximativ % dintre soldaţi..." Alfred Vagts, A History of Militarism, pp. 64 şi 85.⁴² Pentru noi, ideea de "îmbrăcăminte modernă", o echivalare metaforică a trecutului cu prezentul, este de fapt o recunoaştere stângace a inevitabilei lor separaţii.⁴³ Bloch, Feudal Society, I, pp. 84 - 86.⁴⁴ Auerbach, Mimesis, p. 64. Accentuarea îmi aparţine.Comparaţi cu descrierea pe care o dă Sf. Augustin «niului Testament ca "umbra viitorului" (ie., o reflecţie înapoi a viitorului). Citat în Bloch, Feudal Soci-e>y. 1, p. 90.⁴⁵ Walter Benjamin, Illuminations, p. 265.⁴⁶ Ibid., p. 263. Această idee nouă este atât de profundă încât am putea spune că orice concepţie modernă esenţială se bazează pe această perspectivă a lui "între timp".⁴⁷ Dacă Principesa de Cleve.s apăruse deja în 1678, epoca lui Richardson, a lui Defoe şi a lui Fielding este abia începutul secolului optsprezece. Originile ziarului modem sunt gazetele olandeze de la sfârşitul secolului şaptesprezece; dar ziarul a devenit o categorie generală de tipăritură abia dubă 1700. Febvre şi Martin, The Corning ofthe Book, p. 197.⁴⁸ De fapt, intriga s-ar putea chiar să depindă de condiţia ca !a momentele I, II şi III nici unul dintre personajele A,B,C şi D să nu ştie ce pun la cale ceilalţi.⁴⁹ Această polifonie separă în mod decisiv romanul modem chiar şi de un predecesor atât de ilustru cum este Salyncon-ul lui Petronius. Naraţiunea acestuia urmează un singur fir. Când Encolpius deplânge infidelitatea tînărului său iubit, nu ne este arătat în acelaşi timp Giton în pat cu Ascyltos.⁵⁰ In acest context, ar fi interesant să comparăm orice roman istoric cu documentele sau naraţiunile din perioada care a fost transformată în ficţiune.⁵¹ Nimic nu ne poate arăta mai bine scufundarea romanului în acest timp gol, omogen, decât absenţa acelor note genealogice prefaţatoare, care adesea coborau până la originile omului, atât de tipice pentru cronicile antice, legendele şi cărţile sfinte.

1