Biserica Domnului Hristos reprezintă piatra de temelie a civilizației europene. Valorile care au inspirat cultura apuseană și răsăriteană, nu pot fi înțelese sau puse în valoare, fără credința care le-a creat

Lucrarea de față își propune să aducă în atenția cititorului câteva elemente distincte ce au stat la baza creionării unui profil misionar pan-ortodox în secolul al XVIII -lea, elemente manifestate atât în plan politico-economic, social-cultural, dar în special misionar-spiritual.

Dată fiind perioada generoasă, un secol al Ortodoxiei (1701-1800), ce a reprezentat subiectul lucrării de față, diverse și diferite aspecte misonar-ortodoxe și cultural-filantropice nu au putut fi tratate în detaliu, iar unele nu au fost nici amintite, din cel puțin două motive. Primul dintre ele face referire la importanța tratării unui astfel subiect pentru lucrarea în speță, de exemplu, subcapitolul dedicat cărților „Karamanlidika” imprimate la București. Al doilea aspect, are ca motiv faptul că, lucrarea nu își propune tratarea tuturor problemelor misionare ortodoxe existente în secolul al XVIII –lea, nici nu ar fi avut cum, din cauza complexității subiectului – a perioadei de timp și a ariei de propagare –, ci evidențiază doar acele aspecte ce au stat la baza deslușirii a ceea ce am încercat să numim „Profil și specific misionar pan-orotodox în secolul al XVIII –lea”.

Necesitatea unei astfel de lucrări este dată de faptul că, nu de puține ori, bisericile locale ce au desfășurat o acțiune misionară intensivă a fost numite biserici non-misionare, „Biserică non-misionară”. Au existat și momente în istorie când, datorită acestei etichetări abuzive, spațiul ortodox a fost considerat chiar propice pentru misiune „terra missionis”³. Acesta poate fi și motivul prozelitismului romano-catolic și protestant în mai toate spațiile ortodoxe – fără a se ține cont că, Ortodoxia în structura ei este o Biserică dinamică misionară. Întărirea credincioșilor în dreapta credință, propovăduirea cu timp și fără timp a preoților și monahilor ortodocși, săvârșirea Sfintei Liturghii zilnic în mănăstiri și, spătămânal în parohii au reprezentat trăsături definitorii ale mărturisirii comune și continue a popoarelor ortodoxe.

Importanța lucrării misionare ortodoxe, sub aspect intensiv, este dată de faptul că, primele generații convertite la un crez sau o idee, în cazul de față la credința revelată în Domnul Hristos, sunt aplecate într-un mod mai activ asupra mărturisirii de credință. Un exemplu concret în acest caz, îl reprezintă primele veacuri ale creștinismului, când propovăduirea Domnul Hristos era făcută cu prețul sângelui, iar cei ce mărturiseau primeau cu bucurie moartea. Păstrarea aceluiași zel misionar a fost posibilă și în veacurile următoare, ajungând până astăzi doar prin această misiune intensivă a Bisericii Ortodoxe. De ce este important acest aspect? Pentru că, făcând un paralelism cu situația noilor mișcări religioase ale secolului al XXI –lea, se observă că, generațiile ce au succedat pionierilor diferitelor confesiuni, au pierdut din elanul mărtusitor al antecesorilor lor, depărtându-se de la ideile lor inițiale și chiar, de cele mai multe ori, reorientându-se către altă formă de coeziune religioasă, sau propunând și înființând noi și noi mișcări așa-zis religioase.

Lucrarea misionară extensivă a unor centre locale ortodoxe a fost mereu atât în dialog cu celelalte biserici locale, de multe ori în strânse relații de colaborare și într-o permanență unitate dogmatică, canonică și liturgică, acest fapt stând la baza a ceea ce vom numi „Profil misionar pan-ortodox” și care avea să definească Ordodoxia ca „acasă al creștinismului⁴”.

Scopul declarat al acestei lucrării este acela de a aduce o contribuție cercetării misiologice ortodoxe. Se dorește, totodată, demonstrarea existenței unei lucrări misionare ortodoxe de factură intensivă, la fel de „productivă” ca și cea de factură extensivă, mult mai des întâlnit în Apus. Dacă analizăm situația creștinismului astăzi, putem conchide că misiunea Bisericii Ortodoxe a fost și este mai rodnică, pentru că, nu doar păstrează creștinii în duhul unității dogmatice, canonice și liturgice ci, devine, exemplu pentru alte comunități creștine sau necreștine, neimpunându-se cu forța, ci doar cu puterea mărturisirii adevărurilor de credință păstrate în Tradiția și spiritualitatea ortodoxă.

I. Conceptul de „misiune” – misionar/misionarism și specificul lui în Ortodoxie
Din punct de vedere etimologic termenul misiune provine din limba latină mitto –ere, corespondentul grecesc al acestuia fiind cel de apostoleo care se traduce prin a trimite. În dicționarul explicativ al limbii române cuvântul misionar/misionari, -e își are apartenența în limba franceză missionnaire și desemnează o persoană (de obicei călugăr sau preot) trimisă – de către o autoritate bisericească – să răspândească creștinismul în teritorii locuite de persoane cu altă religie dominantă. Din acest motiv, mult timp noțiunea de „misiune” a fost înțeleasă ca extindere a religiei creștine în spații geo-politice necreștine. Termenul a fost preluat de către Biserică, iar înțelesul său a căpătat un sens mai larg vorbindu-se de misiune chiar în interiorul Bisericii. Ortodoxia a valorificat misiunea intensivă subliniind rolul Bisericii în comunitatea locală – „...unde sunt doi sau trei adunați în numele Meu...” (Matei 18, 20) și aportul ei în dezvoltarea principiilor religios-morale, ca norme de conduită. În acest sens, activitatea misionară reprezintă forma vizibilă a iubirii Sfintei Treimi faţă de om, actualizată în cel mai eficient mod de Domnul Iisus Hristos prin Sfântul Duh şi lăsată ca moştenire Bisericii Sale, pentru mântuirea omului⁵.

Teologia ortodoxă folosește cu precauție terminologia misionară conturată în creștinismul apusean, dat fiind faptul că în decursul secolelor, termenul misiune a fost și este asociat cu ideea și practica prozelitismului. Din acest motiv, Biserica Ortodoxă face în mod clar o distincție între misiune, ca sens de vocație apostolică fundamentală a Bisericii de a proclama Evanghelia și misiuni, ca activități evanghelizatoare ale unei confesiuni sau denominațiuni într-un spațiu necreștin, activități care de multe ori au fost legate fie de procesul de colonizare – cazul Americii – fie de opresiune politică și culturală⁶.

Misiunea creștină reprezintă acțiunea proclamării Evangheliei în lume de către Sfinții Apostoli și urmașii acestora. Misiunea Bisericii este actul de creștinare, de propovăduire a Evangheliei Domnului Hristos în lume, o lucrare apostolică prin care împărăția lui Dumnezeu înglobează spațiul și timpul istoriei umane. Trebuie precizat faptul că în înțelegerea conceptului de misiune, în context creștin și religios al societății contemporane, este necesară o analiză biblică, teologică, dogmatică, spirituală și istorică a noțiunii. Aceste lucruri se datorează la rândul lor faptului că, în contemporaneitate, creștinismul este reprezentat atât de Biserica primului mileniu creștin, care continuă tradiția apostolică și patristică în Biserica ortodoxă, cât și de confesiunilie istorice, Biserica romano-catolică, Bisericile Protestante, cărora se adaugă și sectele creștine apărute în spațiul creștin al Reformei⁷.

Biserica se transmite și se continuă doar în Biserică, putem vorbi astfel de o Cincizecime continuă doar în și prin Biserică. În acest sens, credința este cea care trece de la o generație la alta. Cu privire la acest aspect, Părintele Profesor Dumitru Stăniloae afirmă că noi n-am putea primi cu convingere adevărurile tradiționale „ale propovăduirii creștine, iar actele ei sacramentale n-ar mai aduce harul Botezului și al celorlalte taine, fără credința generațiilor anterioare”⁸. Caracterul personalist al Revelației și natura dialogică a Sfintei Tradiții a Bisericii fac ca acestea să fie în permanență supuse unui proces de propunere, nu impunere și, totodată, de transmitere autorizată al cărei scop este o receptare continuă.

Obiectivul misiunii ortodoxe a fost unul exprimat într-o manieră intensivă, prin păstrarea poporului în credința ortodoxă și identificarea lui în timp cu aceasta. Ortodoxia a devenit astfel o trăsătură caracteristică a poporului, a modului lui de exprimare și trăire a adevărurilor revelate.

Lucrarea misionară ortodoxă se deosebește de cea romano-catolică și protestantă, prin maniera de lucru. Dacă în Ortodoxie a fost valorificată maniera intensivă, Biserica Romano-catolică și cea protestantă au folosit cu precădere maniera extensivă, ea fiind specifică Occidentului. Prin această manieră s-a dorit și de multe ori s-a și reușit, cucerirea și trasarea a noi granițe creștine, cu implicații politice și evidente motivații de ordin material. Începând cu secolul al XVIII -lea în Europa Apuseană a fost cultivată speranța că o comunitate mondială va putea fi organizată numai în baza unei supremații a creștinismului apusean și, implicit, a culturii apusene conexe asupra întregii lumi⁹. Această diferență a modului de abordare a manierei de exercitare a misiunii, intensivă pentru Răsăritul ortodox și extensivă pentru Apusul romano-catolic și protestant, a făcut ca Biserica ortodoxă să fie considerată pentru o lungă perioadă de timp, într-un mod cu totul nejustificat ca fiind drept o „Biserică non-misionară”.

II. Coordonate ale activității misionare în Bisericile locale

Plenitudinea Bisericii locale, constă în aceea că, posedă în ea însăși tot ceea ce posedă fiecare Biserică și ce posedă toate la un loc, dar ea păstrează acest conținut plenar, numai în acord cu alte Biserici¹⁰.

Legătura dintre Biserică locală și cea universală, în ceea ce privește Ortodoxia, s-a afirmat deopotrivă – realitatea Bisericii locale și a celei universale –, considerând că la baza comuniunii Bisericii locale stă în primul rând mărturisirea aceleiași credințe comune, care se comunică în comunitatea euharistică¹¹. Există un raport direct între spiritualitate și etica socială, între fecunditate interioară și eficacitate politică, între asceză și diaconie. Potrivit concepției teologice orice act cultural și științific creator este un act sacramental, deoarece energia divină este aceea care subliniază efortul uman¹².

Scopul lucrării misionare este acela de a sluji lumea cu iubire și smerenie, acela de a îi oferi mântuirea. Datorită acestui fapt, nu se poate vorbi despre un simplu aspect de transmitere a unei învățături religioase, ci este vorba de Întruparea Cuvântului în noi arii geografice și noi circumstanțe, cu intenția de a așeza și forma noi Biserici. La rândul lor, acestea vor desfășura o activitate religios-morală și spiritual-civică în comunitatea respectivă, iar acțiunea se desfășoară atât pe orizontală, într-un mod concentric răspândind învățătura de credință, cât și pe verticală, realizând prin comuniunea de iubire, transcendența către Dumnezeu și dialogul oamenilor în comunitate.

III. Constantele, actualitatea și importanța lucrării misionare

În perioada istoriei timpurii a creștinismului, a existat o diversitate bogată în teologie și în slujirea Bisericii. Lucrarea misionară a fost efectuată în forme variate în cadrul contextelor socio-politice, religioase și instituționale. De fapt, fiecare slujire a fost misionară, deoarece în acest punct, fiecare biserică se vede astfel. Misiunea nu a fost o parte a realității Bisericii, ci însăși esența acesteia¹³. Bevans identifică în fiecare context istoric al evoluției Bisericii, constantele misiunii care, în funcție de perioada de timp și arealul geografic, au îmbrăcat diferite forme, scopul fiind același, propovăduirea, slujirea și îndumnezeirea umanității.

Modelul principal al misiunii este Domnul Hristos, dar în funcție de contextul istoric există și modele secundare. În ordine cronologică, ele sunt reprezentate de evangheliști, episcopi, apologeți, învățători, martiri, preoți și parte a laicatului.

Biserica devine Biserică doar pentru a răspunde chemării lui Dumnezeu, de a face misiune și, a face misiune înseamnă, a se actualiza în mod continuu, așa cum mesajul Sfintei Scripturi este mereu actual, indiferent de diversele contexte pe care le întâlnește. Cu toate acestea, o asemenea schimbare sau actualizare nu este una arbitrară, pentru că au existat întotdeauna anumite constante care, în timp ce ele diferă în conținut, sunt prezente întotdeauna ca un fel de cadru prin care, Biserica se identifică pe sine însăși și, în jurul cărora, mesajul Evangheliei capătă forme.

Justo L. Gonzáles delimitează trei tipuri ale teologie și anume: conservatoare, liberală și radicală¹⁴. Celor trei tipuri de teologie, Dorothee Sölle le asociază trei paradigme teologice, fiecare dintre aceste trei tipuri sau paradigme au fost considerate a fi, expresii ale credinței creștine. Toate trei pot fi urmărite încă din secolele primare ale creștinătății și, toate trei au supraviețuit, într-o formă sau altă, până astăzi. Dorothee Sölle vorbește despre cele trei paradigme ca fiind: ortodoxă sau conservatoare, liberală și teologia radicală sau a eliberării¹⁵. Conceptul de paradigmă este definit de Th. Kuhn ca fiind „ansamblul credințelor, valorilor recunoscute, ale tehnicilor ce sunt comune membrilor unui grup”¹⁶, iar David Bosch utilizează conceptul, în sensul de „cadru al cunoașterii”¹⁷.

Cu toate că teologia radicală este cea mai veche dintre cele trei tipuri de paradigme propuse, atât Sölle, cât și Gonzáles le tratează pe acestea în ordinea în care, ele sunt cel mai bine cunoscute de creștini. Această ordine reflectă nivelul influenței, pe care, aceste tipuri le-au avut asupra vieții Bisericii și misiunii sale iar, cel ortodox este primul asupra căruia se opresc. Toate cele trei tipuri s-au bucurat, chiar dacă nu au fost aprobate în mod deplin de Biserică, de o toleranță relativă. Este important să conștientizăm contextualitatea de bază a fiecărei dintre aceste paradigme. Dacă tipul de teologie ortodoxă sau conservatoare a fost dominant în trecut, s-a datorat faptului că, perspectivele sale au ajutat la articularea creștinătății în moduri care au oferit, în primul rând înțelegere, iar mai apoi scop, creștinilor și vieții lor din acele vremuri¹⁸. Din perspectivă ortodoxă, nu este posibil ca vechea paradigmă să dispară total în noul model, pentru că, astfel, s-ar pierde temeiurile, aceasta cu atât mai mult cu cât este vorba despre spiritualitatea creștină, care este receptată și îmbogățită, aducând tuturor viața cea nouă și mântuire, celor ce le experiază prin și în Domnul Hristos¹⁹.

Concluzii

Viziunea pan-ortodoxă subliniază lucrarea misionară a Bisericii Ortodoxe. Această misiune trebuie să reprezinte Ortodoxia în unitatea ei canonică, liturgică și dogmatică, fără să aducă modificări acestei unități, indiferent de spațiul și timpul desfășurării și dezvoltării ei. Întâlnim astfel, o unitate a specificului misonar ortodox, în diversitatea spațiului lui de propagare, a mentalităților și a specificurilor caracteristice fiecărei națiuni ce a îmbrățișat credința creștin-ortodoxă.

Lucrarea de față a avut ca scop, aducerea unei contribuții documentare, din punct de vedere teologico-istoric, cu privire la dezvoltarea conceptului de „Profil și specific misionar pan-ortodox”, concept ce a găsit justificare în acțiunile misiunii Bisericii Ortodoxe. Analiza echidistantă a evenimentelor istorice legate de activitatea bisericilor ortodoxe locale, prin aceasta înțelegându-se atât acțiunile unei Patriarhii, cât și traducerile sau trăirea spirituală a unui simplu monah, au reprezentat dovada vie faptului că, Biserica Ortodoxă a păstrat o unitate de exprimare, valorificată în teritoriu, prin dezvoltarea cultural-religioasă a popoarelor care au îmbrățișat crezul ortodox.

Mare parte a misiunii ortodoxe din secolul al XVIII –lea este de factură intensivă, dar prin vocea Imperiului Rus, armata țarului a adus odată cu administrația sa și credința creștin-ortodoxă. Între aceste două aspecte ale acțiunii misionare, care par la prima vedere diametral opuse, a existat o legătură indisolubilă, marcată prin viziunea pan-ortodoxă și exprimată prin unitatea ei. Chiar dacă cei din insula Kodiak, abia învățau rugăciunea „Tatăl nostru”, sau cei din arealul fluviului Volga erau botezați de câteva ori, în schimbul unor beneficii²⁰, iar în Muntele Athos se ridica problema desei împărtășanii, în timp ce Sfântul Antim își permitea să trimită utilaj tipografic în Iviria, se poate vorbi, de o legătura dintre acești poli ai extremelor. Aceasta legătură este dată de același crez, de aceeași mărturisire comună, de propovăduirea și trăirea Evangheliei Domnului Hristos. Mărturisirea credinței este baza, vârful și centrul lucrării misionare. Misiunea Domnului Hristos este caracterizată de ambii termeni – atât de mărturisire, cât și de propovăduire – și fiecare îl explică pe celălalt. Vindecările au fost parabole în acțiune, iar practica Mântuitorului, prin includerea la marginea societății a ucenicilor a fost o mărturisire puternică, a garanției și a valabilității învățăturilor Sale.

În esență, importanța mărturii comune este mult mai mare, ea depășind simplele și arbitrarele granițe teritoriale. Vorbind la nivel de persoană, putem concluziona că misiunea nu este apanajul voinței libere a omului, nu reprezintă o alegere a acestuia. Ea reprezintă un dat ontologic al fiecărei persoane, iar mărturisirea este a lui Dumnezeu, Cel care Ne-a vorbit nouă și apoi S-a arătat nouă: „După ce Dumnezeu odinioară, în multe rânduri și în multe chipuri a vorbit părinților noștri prin prooroci, în zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul, pe Care L-a pus moștenitor a toate și prin care a făcut veacurile” (Evrei 1, 1-2).

Scopul temei, cel de a arăta prezența unității pan-ortodoxe și dezvoltarea ei în secolul al XVIII –lea, în contextul internațional dominat de întrebările raționaliste ale filosofilor iluminiști, a necesitat îndeplinirea mai multor obiective. Pentru început s-a dorit analizarea și înțelegerea termenilor și a conceptelor utilizate în text. Fixarea acestui temei reprezintă o condiție sine-qua-non pentru realizarea lucrării de față, pentru a știe exact cu ce termeni operăm și în ce limite ne încadrăm.

Următorul pas a fost reprezentat, de stabilirea limitelor istorice și geo-politice în care a fost încadrat subiectul de față. Din acest motiv, am încercat să supunem unei observații succinte și sistematizate, principalele aspecte ale lucrării misionare extensive și intensive ale Bisericii Ortodoxe, desfășurate cu precădere în țările române, Sfântul Munte Athos, teritoriul Greciei de astăzi, Imperiul Țarist și popoarele ortodoxe din Imperiul Otoman. La baza acțiunilor sus menționate a stat gândirea și voința unor personalități, care la rândul lor au fost nu doar enumerate ci li s-a evidențiat și activitatea lor misionară. Din această simbioză a persoanelor și a acțiunilor lor misionare s-a născut imaginea unui profil și specific misionar pan-ortodox, care a conferit în secolul al XVIII –lea o unitate de exprimare a Bisericii Ortodoxe și a propagat această unitate, generațiilor următoare până astăzi, printr-o continuă lucrare și conlucrare cu darul harului Sfântului Duh. Unitatea ortodoxă a fost evidențiată și prin libera trecere și circulație a idelilor, manuscriselor și persoanelor în secolul al XVIII –lea.

Capitolul al doilea, a avut ca principal obiectiv evidențierea importanței legăturilor conexe între centrele ortodoxe și bisericilor locale. Aceate legături au fost menținute prin slujire comună, unitate în rugăciune, prin săvârșirea Sfântei Liturghii, dar și printr-o vie și continuă circulație a idelor, fie pe cale orală, fie în manuscris, a adevărurilor de credință, a traducerilor scrierilor Sfinților Părinți și a întrajutorării bisericilor locale. Aspectul ajutorului mutual este unul foarte important în iconomia misionară a secolului al XVIII –lea, pentru că asistăm la o perioadă în care ctitorii locașurilor sfinte lasă prin testament dorința neînchinării lor – cazul Sfântului Antim, al Sfântului Iacob Putneanul – dar nu se opun daniilor de orice fel către celelalte centre ortodoxe ale lumii, ei înșiși fiind donatori și ctitori. În acest sens, stă mărturia lui Porfirie Uspenski, trăitor în veacul al XIX –lea, care menționează importanța daniilor facute în special de țările române, către Muntele Athos, Locurile Sfinte și Patriarhiile Ecumenice. Nu trebuie să omitem și susținerea Sfântului Munte și a Imperiului Rus în această iconomie misionară bazată pe ajutor mutual. Pe de o parte, Sfântul Munte pregătea profesori, învățați și trăitori în duhul autentic al Ortodoxiei. Multe dintre personalitățile lumii ortodoxe și-au făcut ucenicia în Sfântul Munte, recunoscându-i importanța. Pe de altă parte, avem și donații venite dinspre Est, nu doar către teritoriul grecesc și Patriarhiile Ecumenice, ci și către țările române și cele din componența impriului Otoman. Daniile rusești au împodobit bisericile cu odoare și cărți de cult, scrise evident în chirilică.

Cel de al treilea capitol subliniază într-o manieră obiectivă și sistematică rolul determinat al modelului Sfintei Treimi și al centralității Domnului Hristos în apariția și dezvoltarea lucrării misionare. Unitatea Sfintei Treimi reprezintă punctul de plecare al misiunii creștine, misiunea fiind făcută de Domnul Hristos, prin Sfântul Duh, noi fiind invitați să participăm la împlinirea poruncii mântuitoare.

Identificarea constantelor misionare în trei opere scrise în secolul al XVIII –lea, de către trei Sfinți, în perioade și locuri diferite, subliniază unitatea dogmatică, canonică și liturgică a lumii ortodoxe.

Nu a fost trecut cu vederea, modul în care, Ortodoxia s-a facut vizibilă în lume, și modul în care a fost reperată și înțeleasă de celelate confesiuni creștine, de romano-catolici și protestanți.

Ultima parte a capitolului are rolul de a evidenția punctele conexe între acțiunea și gândirea misionară a secolului al XVIII –lea cu cea a realității contemporane. Necesitatea conturării unui profil și specific misionar pan-orotodox se face simțită și astăzi. Mare parte a provocărilor lumii actuale își au originea în Secolul Luminilor, iar dorința de exprimare a unității dogmatice, canonice și liturgice, reprezintă singura cale de a oferi Bisericii Ortodoxe o poziție la fel de importantă la nivel global, ca cea de acum trei secole.

Tema a conferit o oarecare lejeritate în alegerea unui traseu exponențial, pentru determinarea factorilor conturării unui profil și specific misionar pan-ortodox. Cu toate acestea, dată fiind complexitatea ei, atât din punct de vedere teologic, dar și din punct de vedere istoric, nevoia de sistematizare a informațiilor și restructurarea lor sub forma unei incursiuni în timpul istoric, din punct de vedere misionar, s-a dovedit a fi o chestiune pe cât de importantă, pe atât de anevoioasă. Din acest motiv s-au ales a fi prezentate și tratate, doar unele dintre acțiunile misionare, dintre personalitățile lumii secolului al XVIII –lea și dintre situațiile ce au născut noi maniere de interpretare și abordare, atât a problemelor teologico-misionare, cât și a celor cultural-spirituale.

Limita tezei a fost fixată de maniera de abordare a subiectului. În aparență, o temă istorico-misionară, dar în esența ei, lucrarea tratează auspiciile gândirii teologice ale secolului al XVIII –lea, raportate atât la realitatea timpului respectiv, cât și la celui prezent. Acest fapt este posibil din cel puțin două motive. Pe de o parte, anumite probleme ale timpului de atunci sunt prezente și astăzi, bineînțeles, îmbrăcând haina contemporaneității și a post-modernismului, iar pe de cealaltă parte și poate cea mai importantă, rezolvarea situațiilor de acest fel se regăsește în același tezaur al Bisericii Ortodoxe.

Lucrarea de față deschide noi direcții de cercetare. Abordarea unor subiecte al căror caracter este unul inter-disciplinar, reprezintă un real câștig pentru cititor, deoarece se adresează unui public larg, sau cel puțin mai numeros dar, totodată, ridică ștacheta gradului de pregătire a autorului și implică mai mult de timp efectiv de lucru. Rezultatul obținut depășește și compensează efortul depus. Abordarea inter-disciplinară fiind un continuu izvor de posibilități și reinterpretări în vederea transpunerii realității și mentalităților în funcție de dorința autorului, dar și de preferințele cititorului.