Blestemul Abaţiei

18.

KASSER NĂVĂLI în camera Abatelui strigând surescitat.

– Au atacat Z! Clonele l-au atacat pe Bella!

Radoslav abia îşi putu stăpâni o strângere de inimă.

– Nu te speria, continuă imediat bătrânul împărat. Au învins. Zeţii s-au dovedit extraordinari. Se pregătesc acum să atace Klemplantul. Captivitatea noastră...

– ...va rămâne neschimbată, Kasser. Am vorbit despre asta de sute de ori. Atâta vreme cât psiacul va fi al clonelor, nu vom putea să ne coordonăm. Un război la scară galactică are nevoie de ceva mai multă putere de comunicare decât mesajele pe care le furişează Alaana.

Entuziasmul lui Kasser se topi într-o grimasă încurcată.

– Ei, doar n-o să spui acum că nu e o veste bună.

– Ba e o veste excepţională! acceptă Abatele. Atâta doar că eu o privesc mai degrabă ca pe un strigăt de luptă decât ca pe o eliberare. Trebuie să întreprindem şi noi ceva împotriva psiacului.

Ca de atâtea ori în cei şaptesprezece ani de când urzeau planuri, privirile celor doi se intersectară doar pentru puţină vreme, pentru a coborî apoi în pământ. În mare măsură, războiul lui Bella fusese pierdut pe Kyrall. Aplicând o strategie simplă, clonele intuiseră exact unde trebuie să lovească pentru a dezorganiza Imperiul. Nefiind însă pe deplin conştient de importanţa psiacului, Johansson bombardase structura de rezistenţa a acestuia şi continuase să o facă până când garni­zoana care îl apăra s-a predat, speriată de perspectiva unei galaxii fără comunicaţiile psi. Clonele nu au înţeles decât mai târziu consecinţele pe care le-ar fi putut avea violenţa lor extremă. În ciuda opoziţiei temerare a câtorva operatori care fuseseră executaţi prin aruncare în ocean, Johansson învinsese cu uşurinţă reticenţa locuitorilor psiacului, prea dependenţi de mediul în care îşi trăiseră aproape întreaga viaţă, lipsită de constrângeri de orice fel. Masacrarea tuturor forţelor imperiale a fost apoi doar o chestiune de timp. Nu existase nici măcar o singură planetă pe care să se poată organiza o rezistenţă.

– Animalele acelea..., începu Abatele.

– S-au comportat excepţional. Sunt nişte soldaţi foarte valoroşi.

Abatele se încruntă sever.

– Ce ai? întrebă Kasser după ce observă negurile celuilalt.

– Extratereştri care omoară oameni. Nu văd în ce fel poate fi asta excepţional. Nu ţi-am ascuns niciodată dezaprobarea mea pentru planul fiului tău. Acum nu mai cred că în nemărgi­nirea asta este cuibărită frica lui Dumnezeu, dar nu pot să accept un asemenea lucru.

– Nici nu ai fost în stare să vii cu un plan mai bun.

– Aşa este. Ceea ce face însă Bella ne va arunca în haos.

– Mda, clătină Kasser din cap. Iar ceea ce ai făcut tu cu a Doua însămânţare...

– A fost un act de justiţie îndreptat asupra agresiunii fără precedent a Imperiului.

Intrată pe nesimţite în încăpere, Airam tuşi uşor. Bărbaţii întoarseră brusc privirile spre ea şi amuţiră.

– Cu tot respectul... cred că am auzit cearta asta de mii de ori. Poate că înălţimea Sa va binevoi să ne dea câteva amă­nunte, rosti femeia, aranjându-şi părul cărunt aşa încât cicatricile de pe faţa ei să fie vizibile. Era felul ei de a le aminti că din înfruntarea aceea de pe Vechea Terra suferiseră miliarde de oameni şi nu doar ei înşişi.

Kasser se ambală cu entuziasm într-o povestire a bătăliei, subliniind că anii care trecuseră schimbaseră tactica clonelor.

– Încep să semene din ce în ce mai mult cu noi şi asta îi face previzibili, încheie Kasser.

Abatele râse uşor.

– Nu cred că ne dorim să ne copie, adăugă el enigmatic.

– Ce vrei să spui?

– Vor înţelege felul în care ne-au înfrânt şi o vor mai face o dată.

– Dar tocmai ţi-am spus că au atacat Z mergând pe tactica noastră, a punctelor Lagrange.

– Asta fiindcă nu s-au aşteptat să dea de zeţi. Acum ştiu şi nu vor mai face aceeaşi greşeală. Dar nu la asta mă refeream..., încheie brusc Abatele.

Kasser rămase în mijlocul unui gest şi eliberă cu zgomot aerul pe care îl trăsese în piept ca să-i ajungă pentru argu­mentele cu care dorea să-l combată pe Abate.

– De multă vreme mă gândesc cam cum ar putea un nou război să-i schimbe pe urmaşii celor O Mie de Voluntari..

– Poate avem noroc şi îi schimbă în rău, încercă să glu­mească bătrânul împărat.

– Oricare din quinţii tăi ţi-ar putea spune că asta e o spe­ranţă deşartă. Trebuie să ne gândim la ce e mai nefavorabil pentru noi.

– Chiar şi când obosim? Să credem că întregul universul se coalizează împotriva noastră? întrebă Kasser disperat.

– Mai ales atunci. Nu trebuie să fii cine ştie ce filozof subţire ca să-ţi dai scama cum vor reacţiona când le vom ataca bazele. Îşi vor căuta un conducător.

– Ei bine, cred că aici te înşeli. Alaana mi-a spus că regula­mentul acela al lor chiar funcţionează şi fiecare quadrant are un singur Johansson conducător. Cel de aici de pe Kyrall nu vrea să mai intervină...

– Dar tot Alaana spune că se pare că asta nu e decât o înşelătorie gigantică, că o clonă de acolo din psiac a formulat un contramanifest, o carte în care critică regulamentul.

– Da. Alaana nu înţelege însă ce au de gând şi deci nici noi nu prea putem presupune...

– Te grăbeşti, Kasser, ridică Abatele un deget noduros spre celălalt. Atunci când ştii care e ţinta unei lovituri, prea puţin te interesează traiectoria săgeţii. Iar eu ştiu că toată zbaterea asta a lor nu poate avea decât un singur scop.

Faţa lui Kasser se lumină, lăsând să se citească bucuria unei înţelegeri depline.

– Ştiu! Iarăşi vrei să-mi spui că în mod voit sau inconştient vor încerca să-l recreeze pe Sfântul Augustin cel Nou. Din fericire, ştim amândoi că aşa ceva nu se poate. Zestrea lui genetică nu mai există niciunde în Univers.

Abatele clătină dezaprobator din cap.

– Presupunerea asta e destul de şubredă. Sacul cu pletele Sfântului Augustin a fost distrus probabil, odată cu Alambicul, în explozia care a pârjolit Abaţia. Pe Planetele Agricole e greu de crezut că mai există ADN provenind de la vreuna din clone. Cu excepţia Praxtorului, toate celelalte Planete Agricole erau la multe generaţii după aceea a însămânţării. Şi totuşi nu am văzut arzând pletele Sfântului Augustin şi nici nu suntem siguri că pe vreuna din cele şase sute şaizeci şi şase de Planete Agricole nu s-a păstrat câte ceva din Mântuitor. Suntem în mâinile lui Dumnezeu.

– Şi chiar presupunând că reuşesc să-l aducă la viaţă pe Sfântul Augustin cel Nou, nu o să poată niciodată să-i resta­bilească memoria iniţială...

– Aici chiar că te înşeli. Nici nu e nevoie să o facă. Mi-am petrecut o lungă perioadă din viaţă privind cum între populaţiile de clone, aceea a Sfântul Augustin cel Nou sfârşeşte prin a deveni lider, prin a-şi conduce semenii pe calea dreaptă a credinţei. L-am văzut de fiecare dată împlinind taina cea de pe urmă, jertfindu-se pentru a nu-şi lăsa Dumnezeul să-şi întâl­nească propria nemărginire. Nu au nevoie de Alambic. Trebuie doar să-l cloneze. Le va fi conducător.

Airam se trase mai aproape de Abate şi-i puse uşor o mână pe creştet.

– Dar te-ai gândit vreodată, Rade, că poate viziunea noastră e mărginită tocmai fiindcă ne-am petrecut viaţa privind Satul de Clone? Poate că un univers întreg la picioare îi va face să se comporte altfel.

– Nu cred. Există o singură Cale şi o singură Lucrare. Clonele sunt conştiinţe vechi, despre care nu ştim mare lucru. În plus, sunt oameni simpli şi fanatici, urăsc religia şi toate formele de putere politică derivate din ea. Mai devreme sau mai târziu, îl vor căuta pe Sfântul Augustin cel Nou, fiindcă vor dori să se regăsească pe ei înşişi.

Kasser îşi lovi palmele cu zgomot.

– Hai că n-am timp de încă o predică. Oricum, îţi spun încă o dată că eu unul nu înţeleg o iotă din chestia aia cu nemărginirea. Trebuie să facem planuri, trebuie să atacăm psiacul!

Airam îl privi surprinsă:

– Sper că vă daţi scama, înălţimea voastră, că nu avem decât o singură şansă. Odată compromisă ascunzătoarea noastră...

– Nu şi dacă atacăm prefăcându-ne că suntem băştinaşi, zise Kasser pe un ton sprinţar. Ba chiar în felul ăsta s-ar putea să ne facem rost şi de nişte aliaţi. Poate chiar tânărul acela cu abilităţi de quint ne va ajuta...

– Dacă este ceea ce cred cu, mai degrabă ne va omorî pentru provocarea asta, clătină din cap Maria. Ne trebuie un plan mult mai subtil.

– Ne trebuie, ne trebuie, bombăni Kasser. Şi dacă nu-l avem? Oricum nu putem pierde marc lucru. Sintetizorul mai arc energic doar pentru câteva luni...

– Timp în care ar putea veni Bella, zise Airam.

– E de datoria noastră să atacăm psiacul, într-un fel sau în altul şi fără ajutorul fiului meu. Şi asta chiar cu riscul de a muri în lupta asta.

Abatele rămase tăcut. În minte i se învârtejeau o mulţime de gânduri negre. După ce împăratul închise uşa, îşi prinse genunchii în mâini şi începu să-şi maseze uşor rotulele descărnate.

– Mă simt atât de bătrân, încât nici măcar nu ştiu dacă nu cumva am murit deja. O luptă e ultimul lucru la care mă gândesc.

Airam se trase şi mai aproape de el şi-i cuprinse cu mâinile umerii fragili.

– Rade, Rade, cine ar fi crezut că Dumnezeu are pentru noi planuri atât de măreţe?

"Citiţi istoriile vechi! Atunci când veţi înţelege de ce conţin ele atât de multe poveşti despre mântuitori şi atât de puţine referiri la aceia care au vestit apariţia lui Mesia, o să pătrundeţi şi în viziunea mea."

Oksana Bint Laesia - Introducere în studiul Regulamentului canonic
19.

JOHANSSON ÎNCĂPEA CU GREU împreună cu Oksana în patul îngust al navetei. Umărul îi amorţise fiindcă sprijinea capul femeii, iar bărbatul avea senzaţia că, de fapt, furnicăturile care începuseră să-i cuprindă tot pieptul erau efectul privirii pătrunzătoare cu care îl ţintuia Oksana.

– Nu-mi place ceea ce vrei să faci... Nu mă simt în largul meu.

– Ştii bine că eu trebuie să fiu acolo. Pe mine trebuie să mă vadă, îl linişti Oksana.

– Laesienii nu te vor lăsa să scapi cu viaţă. Operatorul mi-a spus că şi-au format un fel de armată şi că există deja voci care susţin că ar trebui să se formeze o republică, după modelul celor din secolul nostru.

Secolul nostru îşi repetă Oksana în gând. Chiar şi după şaptesprezece ani de dominaţie absolută, universul acela şi timpul lui hain nu le aparţineau încă.

– Îmi permit să-ţi amintesc că am crescut pe planeta asta şi că, dacă nu ar fi fost templul nostru, probabil nici una din revelaţiile mele nu ar fi dus la planul prin care încercăm acum să-i salvăm pe ai noştri, repetă Oksana calm, alintându-i o şuviţă din părul pe care el îl purta tot mai lung, pe măsură ce devenea din ce în ce mai rar. Pe mine trebuie să mă vadă. Ba chiar o să rostesc şi nişte cuvinte bombastice, undeva, unde să fiu sigură că mă vor auzi.

– Iar eu o să stau aici pe orbită, neputincios...

– Nu chiar. O să mă poţi privi, zâmbi femeia ridicându-se din pat.

Johansson se înfioră din nou la vederea trupului perfect al Oksanei, peste care timpul părea că se încăpăţânează să nu treacă. Aşa arătase şi în urmă cu doisprezece ani, atunci când o văzuse pentru a doua oară, la doi ani după ce o cruţase pentru infracţiunea de a fi aterizat pe Vechea Terra. O dăduse afară din reşedinţa lui de pe Klemplant. Ea revenise, insistase, ba chiar organizase şi un fel de grevă a foamei în faţa palatului administrativ. Poziţia lui era încă şubredă pe atunci, fiindcă nimeni nu ştia unde se ascunsese Bella, iar clonele îşi căutau încă un mod minimal de supravieţuire socială. Când îi adusese aminte că împărtăşeşte deodată două memorii, dintre care una era chiar a colonelului Johansson, o ascultase cu atenţie. Şi iarăşi o dăduse afară. Cu timpul însă, toate semnele pe care le prevestise ea începuseră să se împlinească. Nu erau catastrofe, ci doar evenimente disparate şi subtile, pe care nu le-ar fi recunoscut ca indicii ale unei prăbuşiri implacabile dacă nu l-ar fi prevenit ea. Când apăruseră şi primele texte care combăteau regulamentul, pe atunci doar în proiect, o chemase el. Şi de atunci nu se mai despărţiseră, angrenându-se în cea mai îndrăzneaţă încercare de la pornirea expediţiei celor O Mie de Voluntari spre distrugerea Ierusalimului.

– Te gândeşti la primele noastre întâlniri...?

– Nu! Adică da, recunoscu Johansson.

Ştia că e inutil să mintă în faţa Oksanei.

Femeia râse sonor.

– Mă întreb adeseori ce regreţi: faptul că, dacă m-ai fi ascultat, am fi putut porni mai devreme planul nostru sau că ai ratat câţiva ani buni în care ai fi putut să te joci cu ăştia, îşi scutură Oksana sânii, a căror privelişte aproape că îl scoase din minţi pe Johansson.

Aproape că o ura când făcea asta. Gestul în sine era aproa­pe obscen şi i-o spusese adeseori. Era greu să ştii că femeia care urma să aducă proorocirea Noului Conducător îşi flutura sânii ca ultima târfă numai ca să-şi aţâţe bărbatul. Ştia însă şi de ce recurgea Oksana la gestul acela. Era felul ei de a-i reaminti că îi împărtăşeşte cele mai intime gânduri, că îi ştie toate fanteziile adolescentine, care erau într-o anumită măsură şi ale ei. Nu putea nega excitarea aproape dureroasă pe care i-o produce fluturarea sânilor şi ea ştia asta. Îi explicase de multe ori că amestecul între memoriile originale ale lui Johansson şi ale Oksanei neutralizase o parte din creierul ei şi că asemenea comportamente erau pentru ea eliberate de orice conotaţie sexuală. În mintea ei se produsese un scurtcircuit în urma căruia rezultase o conştiinţă hermafrodită, dar destul de pu­ternică pentru a deborda de sexualitate.

– Nu mai face aşa! zâmbi Johansson.

– Iarăşi te simţi descurajat?

– Nu mă simt descurajat...

– Ba da. Incapacitatea de a te accepta pe tine însuţi e un fel de descurajare la tine. E o trăsătură despre care poţi spune cu mâna pe inimă că e a ta. Colonelul Johansson nu o avea.

Bărbatul se ridică şi el, îmbrăcându-şi combinezonul cu o viteză care spunea multe despre felul milităros în care funcţiona încă mintea lui.

– O să plec imediat după ce agenţii noştri de la sol o să-mi confirme... Femeia se opri brusc şi privi spre el. Ce-ai păţit? Ce e cu tine? întrebă ea pe un ton schimbat.

– Am o presimţire neagră, rosti gâtuit Johansson, încer­când să privească în altă parte, pentru a-şi feri ochii în care îi era teamă că urmează să apară lacrimi. Nu ştiu de ce, simt că te voi pierde.

– Asta nu o să se întâmple. Planul e pus la punct până în cele mai mici detalii, îl linişti Alaana, mângâindu-i chipul.

– Ştii bine că nu există planuri perfecte. Chiar ultima mea expediţie e un exemplu...

– Măcar de mi s-ar întâmpla şi mie aşa ceva, măcar de-aş avea şi eu un asemenea noroc. Probabil că nu ne dăm încă seama, dar a-l avea pe fiul clonei Sfântului Augustin cel Nou se poate dovedi un avantaj covârşitor.

Johansson dădu absent din cap. Nu îndrăznise să aibă cu Barna mai mult de un contact mental, urmat de uciderea accidentală a operatorului din psiac care îl mediase. Tovarăşul lui îi spusese că se plasase pe o orbită staţionară în jurul satelitului planetei Praxtor şi că avea veşti dintre cele mai tulburătoare în ceea ce-l privea pe tânărul Negai. Fusese nevoie de toată puterea de stăpânire a lui Johansson pentru a nu cere detalii suplimentare.

– Îmi promiţi că nu ai să rişti?

Oksana îi întoarse o privire tăioasă.

– Uneori soldaţii ca noi au parte de sacrificii, unele fiinţe dragi dispar...

– Nu e vorba de mine, deşi... lăsă Johansson o propoziţie neterminată. Nu ştiu însă ce s-ar alege de tot ceea ce vrem să înfăptuim. Nu am tot ceea ce trebuie pentru a te suplini. Ne aşteaptă atâtea momente delicate, în care vom avea nevoie de viziunea ta, de capacitatea ta de a vedea lucrurile dintr-o perspectivă... Bărbatul se opri din nou.

– Bizară? întrebă zâmbind Oksana.

– Nu. Cuvântul care îmi stătea pe limbă era cu totul altul, spuse bărbatul plecând ochii în podea.

– Care?

– Dintr-o perspectivă aproape religioasă, şuieră Johansson, unind cuvintele într-un mod ciudat.

– Abia acum spui prostii. Dacă îţi închipui că acţiunile noastre ne transformă în idolatri de vreun fel, te înşeli amarnic. Noi nu inventăm religii, ci altceva.

– Da, dar scopul nostru este atât de asemănător cu ceea ce îşi dorea Abaţia! răbufni Johansson. Mi-e teamă că fără tine nu voi reuşi niciodată să fac cu adevărat diferenţa între noi şi călăii noştri!

Oksana cercetase arhivele de pe Klemplant şi, printr-un noroc chior, reuşise să dea şi de câteva rapoarte mai recente ale lui Vassur. Înţelesese exact felul în care se petreceau lucrurile în Satul de Clone şi decisese că singura formă de conducere eficientă a clonelor era o conştiinţă unică, irepetabilă, cu abilităţi de conducător. Unde să găseşti însă aşa ceva, într-un univers în care toate conştiinţele cu adevărat unice te urau de moarte şi oricum erau formate într-un timp mult prea îndepărtat pentru a înţelege cum trebuie conduse câteva mili­arde de oameni care împărtăşeau acum doar o mie de memorii ancestrale? Singura soluţie logică era recrearea condiţiilor din Satul de Clone, apariţia unui alt Sfânt Augustin, care să îi unească, rezolvând totodată şi inevitabila criză de autoritate cu care s-ar fi confruntat lumea lor, odată cu dispariţia fizică a celor care fuseseră subiecţi ai celei de-a Doua Însămânţări.

În detaliu, lucrurile păreau clare. Privite însă de la depărta­te ele semănau cu recrearea Satului de Clone, în încercarea de a revitaliza Abaţia. Mai ales că nimeni nu părea să-şi aducă aminte prea bine de frizerul plăpând şi bizar care avea să devină mai apoi Sfântul Augustin. El existase fără îndoială, dar nici unul din cei O Mie de Voluntari nu putea băga mâna în foc că vocaţia politică a lui o depăşea pe aceea religioasă.

– O să pârjolim Locurile Sfinte, aşa ne-ai spus după ce am părăsit portul, zise Oksana. E rândul meu să mă dezlănţui acum asupra templului ăla. E vremea să arătăm Universului întreg că nu sfinţii trebuie clonaţi, ci conducătorii adevăraţi.

Johansson clipi des, pentru a-şi curăţa privirea împăienje­nită de un început de lacrimi.

– Şi dacă o să sfârşim prin a recrea un sfânt, o fiinţă religi­oasă prin excelenţă?

– Nu o să se întâmple aşa. Ai să vezi. Ceea ce am avut noi când ne-am îmbarcat spre Ierusalim era prea măreţ pentru a putea fi pătat de o conştiinţă religioasă.

Oksana ieşi din cabină, iar Johanson nu se grăbi să o urmeze. Cedă tentaţiei de a rămâne cu aceste ultime vorbe spuse de femeia pe care o iubea într-atât. Se răzgândi brusc, dar, când ajunse lângă sas, mai prinse doar priveliştea costumului spaţial greoi pe care îl purta Oksana. Încercă să-i spună prin radio câteva cuvinte, dar nu primi nici un răspuns, semn că femeia îşi decuplase sistemele de comunicare.

Johansson privi săgetarea de foc a navetei şi îşi fixă obiectivul spre piaţa din faţa Templului de pe Laesia. Prive­liştea era spectaculoasă, ca de obicei. Mii de pelerini, veniţi din toate colţurile celei de-a treia Planete Agricole ca mărime din întreaga Galaxie, formau o coadă imensă pentru a privi o raclă ce multă vreme fusese ferită de priviri indiscrete.

Laesia fusese un caz special pentru Abaţie. Populaţia ei de clone avea aproape cincisprezece secole şi fusese transplantată într-un moment în care Abaţia încerca din răsputeri să-şi optimizeze din punct de vedere economic programele de însămânţare. Încercând să demonstreze că mediile aspre pot potenţa religiile, călugării augustinieni aşezaseră populaţia iniţială de clone pe un platou înalt, pe care zăpada se topea doar trei luni pe an. Fraţii savanţi creaseră şi un animal, un hibrid între porc şi oaie, care trebuia să fie domesticit şi să constituie Primul Beneficiu. Pentru ca totul să fie complet, călugării augustinieni eliberaseră pe platou şi patru prădători, nişte feline imense, care ar fi urmat să se hrănească din carnea porcilor lânoşi.

Aşa cum descoperise Oksana în arhivele Abaţiei, însămânţarea fusese un succes. Clona în care se trezise la viaţă conştiinţa Sfântului Augustin cel Nou se jertfise, aruncându-se în aer exact în momentul în care era atacat de toate cele patru carnasiere. Procedeul de sugestionare psihică fusese desigur barbar, la fel şi trimiterea pe sol a explozibilului. Sondele psi erau însă abia la început, la fel ca şi tehnicile de însămânţare. Arhivele păstrau însă entuziasmul călugărilor augustinieni care, printr-o asemenea manevră, reuşiseră să scurteze cu două generaţii timpul până la Primul Beneficiu.

Populaţia de clone părăsise apoi podişul îngheţat, se mărise foarte repede, profitând de clima blândă şi de câmpiile nesfârşi­te ale planetei. În mare măsură, stabilitatea dinastiei Boszt fusese asigurată de extraordinara productivitate a clonelor de aici.

Odată cu restaurarea memoriilor ancestrale însă, laesienii avuseseră parte de o descoperire uimitoare: primul apostol cerce­tase cu luare aminte locul jertfei Mântuitorului. El descoperise mâna sfâşiată a clonei Sfântului Augustin, pe care o păstrase în gheaţă, în mare secret, predând-o apoi către urmaşi. Nimeni nu putea să-şi mai aducă aminte care fusese motivaţia acestui gest macabru. După cea de-a Doua Însămânţare însă, urmaşii clonelor construiseră pe platoul de unde pornise civilizaţia lor un edificiu gigantic unde puseseră blocul de gheaţă în care era încastrată mâna Mântuitorului lor, transmisă în secret din generaţie în generaţie. Scopul adoraţiei era amintirea perpetuă a felului nemilos în care milioane de clone se sacrificaseră pe altarul unei religii mincinoase şi fuseseră exploatate dincolo de orice limită a omenescului.

Înainte ca naveta Oksanei să ajungă în piaţă, Johansson înregistra cu satisfacţie că oamenii pe care îi pregătise cu multe luni înainte acţionau în perfectă coordonare. Din colţul cel mai îndepărtat al pieţei izbucniră pocnituri surde urmate de apariţia unui nor de gaz exact la intrarea în Templu. Pelerinii stricară profilul ordonat al rândului şi începură să alerge haotic căutând un loc în care să-şi ferească ochii vălătucii de gaz arzător care se întindeau cu repeziciune.

Curând, începură şi focurile de armă şi Johansson văzu de pe orbită chiar şi câteva fulgerări ale unui laser care aparţinea fără îndoială paznicilor. Naveta Oksanei ateriză între insurgenţi şi intrarea în Templu. Cu o strângere de inimă, Johansson o văzu pe Oksana cum iese din navetă şi dezlănţuie asupra paznicilor o furtună de descărcări laser. Femeia se antrenase luni întregi pentru lupta aceea şi nu-şi îngăduise nici cea mai mică ratare. Johansson manevră febril comenzile telescopului său şi văzu bine cum focul metodic al Oksanei scotea din luptă adversar după adversar. Profitând de acest ajutor nesperat, cei care declanşaseră atacul se strânseră în jurul navetei şi formară un grup compact, cu Oksana în centru. Numai trei dintre ei rămaseră să păzească vehiculul spaţial şi să-i ţină la respect pe pelerini, care, oricum, nu dădeau semne că ar dori să participe în vreun fel la luptă. Johansson apucă să vadă cum Oksana arată în sus semnul victoriei şi îşi dădu seama că femeia şi-a găsit timp chiar şi în miezul luptei aceleia să îl asigure că are totul sub control. Grupul atacatorilor intră apoi în Templu, acolo unde Johansson nu îl mai putea vedea.

* * *
Pe dinăuntru, Templul părea chiar mai mare decât de afară. Pâlcul atacatorilor se năpusti spre partea centrală, acolo unde pe un piedestal imens trona racla cu moaştele Mântuitorului laesian. Ajunşi însă la jumătatea distanţei dintre intrare şi raclă, atacatorii se treziră în faţa unei riposte dure. Înainte de a înţelege ce se petrece, Oksana se trezi singură, înconjurată de cadavrele fumegânde ale tovarăşilor ei. Mintea începu să-i lucreze febril. Se trăsese din cel puţin douăzeci de direcţii diferite. Se opri cu simţurile încordate, în încercarea de a pricepe de ce fusese tocmai ea cruţată. După aproape un minut de tăcere încordată, din spatele piedestalului apăru un bărbat care începu să aplaude.

– Oksana Bint Laesia. Ce onoare pentru planeta de origine să scoată colţii unei asemenea vipere! Cine ar fi crezut vreodată că, în ciuda stranietăţii despre care povesteau toţi prietenii tăi, vei decădea totuşi într-atât încât să te aliezi cu viermele ăla de împărat.

– Ce vrei să spui? mârâi femeia.

– Să nu îmi insulţi inteligenţa! Doar n-o să pretinzi că atacul tău n-are nici o legătură cu ofensiva pe care aud că prăpăditul ăla de Bella vrea s-o declanşeze împotriva noastră, folosindu-se şi de nişte extratereştri înfiorători!

Oksana îşi încordă privirile, încercând să vadă mai bine chipul celui care-i vorbea. Schiţă un pas, dar la numai doi metri în faţa ei podeaua de marmură se înnegri cu un zgomot sec, semn că locul acela fusese lovit cu o descărcare laser.

– Nu te cunosc, zise Oksana către celălalt.

– Şi ce-ar trebui să ştii despre mine? Sunt un Johansson ca şi tine. Eu sunt însă loial cauzei noastre şi cred că scrierile alea ale tale sunt cel mai rău lucru care ni s-a întâmplat de la explozia din Mediterana. Dacă mai faci un singur pas, o să mori.

– Şi ce vrei de la mine? întrebă femeia pe un ton răstit.

– O, nimic foarte greu, îi răspunse celălalt, deschizându-şi braţele într-un gest teatral. Aş vrea doar să ştiu de ce-ţi trebuie mâna asta? De ce-ai riscat atât de mult?

– Doar atât? îl maimuţări Oksana. O să-ţi spun. Ceea ce faceţi voi aici e idolatrie şi nu pot îngădui...

– Vorbeşti prostii, strigă celălalt. Ştiu totul despre planul vostru încă de acum câteva luni. Unul din cei care ar fi trebuie să te ajute afară a fost arestat şi supus unei sondări psi de rutină. Îţi închipui ce surpriză a avut ofiţerul care a constatat că omul acela urma să participe la asaltul Templului. După cum vezi, am avut vreme să ne pregătim. Rămâne doar să aflu motivul pentru care...

Trăgând aer în piept, Oksana se rostogoli în lateral pe podea şi deschise focul...