Blestemul Abaţiei

30.

– NU-ŢI E FRICĂ? îl întrebă Oksana pe Johansson, care îşi pregătea cu atenţie buzunarele şi aparatele indicatoare ale costumului de zbor.

– Pentru mine? Deloc. Ceea ce ai tu aici de făcut mă îngri­jorează.

După ce zeţii şi armatele lui Bella, al căror număr creştea în fiecare zi, distruseseră mai bine de douăzeci de garnizoane ale clonelor, organizarea lor se prăbuşise şi mai mulţi lideri îi ceruseră lui Durdrin să conducă din nou o forţă de atac în măsură să recucerească Klemplantul. La început, acesta refu­zase, motivând că dacă nici ei nu respectau Regulamentul, atunci era de aşteptat ca nimeni să nu-l ia în serios. Insistenţele fuseseră însă atât de mari, încât câţiva Johanssoni ajunseseră să-l întrebe ce anume se ascunde în spatele refuzului său de a conduce atacul. Durdrin nu-şi putea permite luxul unor ase­menea îndoieli şi se hotărâse să dea o lovitură dublă. Avea să conducă atacul împotriva Klemplantului şi, într-un moment prielnic, vroia să facă saltul hiperspaţial până în preajma planetei Praxtor, unde să se alăture lui Barna şi celorlalţi voluntari care erau gata să plece dincolo de graniţele universului cunoscut, în încercarea de a-l regăsi pe Sfântul Augustin cel Nou.

Şestov fusese cel care ticluise planul, şi asta era evident, fiindcă el dădea destul de puţină atenţie acţiunilor pe care trebuia să le întreprindă Oksana în psiac. Misiunea ei era să menţină controlul asupra psiacului cât mai multă vreme şi apoi să-l distrugă, plecând la rândul ei spre locul de întâlnire de lângă Praxtor.

Erau conştienţi că încercarea lor avea multe puncte slabe, iar Durdrin se temea cel mai tare de zilele pe care Oksana trebuia să le petreacă singură în psiac. Nu-şi făceau iluzii că planul evadării lor ar fi putut rămâne secret prea multă vreme şi era de aşteptat ca operatorii să se opună distrugerii psiacului.

– Ai încredere. Eu sunt convinsă că mă voi putea descurca, zâmbi stins femeia. Ţii minte ce ne-a spus mama? E mai greu să construieşti ceva. De distrus...

Ca întotdeauna când Oksana făcea apel la amintirile lor comune, Durdrin se simţi învăluit de sentimente contradictorii.

– E important să nu te îndoieşti că încercăm să facem un lucru bun, că urmăm singura cale care ne asigură supravie­ţuirea. Ar fi fost desigur mai bine să fim mai mulţi, să salvăm milioane dintre ai noştri.

Multă vreme înainte de a-şi definitiva planul, Oksana şi Durdrin meditaseră asupra moralităţii gestului lor. Din mili­ardele de clone ale galaxiei, ei doreau să salveze mai puţin de o sută. Durdrin spusese că, în fond, încercarea lor de a recrea patrimoniul genetic iniţial al celor O Mie de Voluntari însemna de fapt salvarea tuturor clonelor. Într-un târziu acceptase şi Oksana punctul acela de vedere, nu fără a sublinia însă cât de grăitor e faptul că tot ceea ce contează din ceea ce reprezintă ei e racla cu mostre genetice.

Johansson o sărută lung pe buze şi se urcă în nava în care Şestov era pregătit să decoleze. Oksana nu avea nevoie să fie cu el pentru a şti că urma să se uite printr-un hublou până ce psiacul va fi devenit un punct minuscul, decupat în imensul ocean al Kyrallului.

Femeia se trânti îmbrăcată în patul din camera pe care o împărţise cu Durdrin, şi se lăsă preţ de câteva momente pradă îndoielilor. Era convinsă că distrugerea psiacului ar fi repre­zentat o pierdere nu numai pentru oamenii împăratului, ci şi pentru întreaga rasă umană. Reconstruirea unei structuri simi­lare şi, mai ales, descoperirea unor noi operatori avea să dureze ceva vreme, îndeajuns pentru ca ea şi ceilalţi să-şi piardă urma.

Oksana zâmbi acestui gând. Nu era pentru prima dată când pleca să se ascundă. În fapt, întreaga ei viaţa fusese doar o înşi­ruire de minciuni şi planuri menite a camufla secretul ei cel mai de preţ. Ca întotdeauna când se simţea deprimată sau înfrico­şată, era pe punctul să se întrebe dacă amintirile din vremea primilor ani ai adolescenţei merită să se transforme într-un asemenea proiect de viaţă. Răspunsul acestei îndoieli nu prea mai conta însă, de vreme ce cursul acţiunilor fusese deja sta­bilit. Iar Maestrul fusese, fără îndoială, cel mai înţelept om pe care îl întâlnise vreodată, genul de fiinţă al cărei echilibru interior se răsfrângea şi asupra celorlalţi, punând lucrurile în ordine şi iradiind siguranţă şi stabilitate. Oare ce-ar fi zis clonele dacă ar fi ştiut care era sursa meditaţiilor ei despre caracte­rul efemer al civilizaţiei lor, despre smerenia pe care trebuiau să o aibă în faţa unei istorii atât de năvalnice încât îi ridicase din somnul care coborâse peste ei pe Vechea Terra, cu multe milenii în urmă?

Se ridică hotărâtă să rezolve cea mai urgentă dintre proble­mele pe care trebuia să le ducă la bun sfârşit odată ce Durdrin plecase. Femeia aceea, Alaana, care era, fără îndoială, iscoada pe care Durdrin o căutase zadarnic atâta vreme în psiac, reprezenta probabil singura ei şansă de a transmite un mesaj despre destinaţia pe care urmau să o aibă clonele din Arcă.

Zâmbi unui gând tainic. Nici măcar faţă de ea însăşi nu era în stare să accepte că, de fapt, tânjea după o apreciere a incre­dibilei loialităţi de care dăduse dovadă în toţi aceşti ani, expunându-se de nenumărate ori. Numai dragostea pe care i-o purta Durdrin îl împiedicase pe acesta să înţeleagă ceea ce se petrecuse cu adevărat în timpul excursiei lor pe mare, de pildă, şi mai ales în Templul de pe Laesia. Avea mare nevoie ca toate aceste pericole, ca toate renunţările care îi marcaseră tinereţea să capete, măcar şi pentru o clipă, aprecierea Maestrului. Ştia că nu avea să aibe o şansă mai bună.

Nu era însă numai nevoia de a se simţi lăudată pentru eforturile sale, ci mai exista şi necesitatea unui sfat în luarea celei mai importante decizii din viaţa ei. Istoria se apropia de o răspântie, iar ea ar fi putut să-l urmeze pe Durdrin, căutând căi pentru ca, în cazul în care clonele izbândesc, să încerce să ducă mai departe ceea ce o învăţase Maestrul, dar, la fel de bine, putea să se desprindă de clone şi să-şi ia un loc în... Trebuia să recunoască faptul că nu era prea sigură care urma să fie locul ei în univers, dacă Maestrul ar fi decis ca ea să nu-l urmeze pe Durdrin. Porni hotărât spre aripa operatorilor.

Trecu de cele doua uşi ermetice, păzite de soldaţi, şi se îndreptă cu paşi mari spre camera Alaanei. Deşi era conştientă că femeia ar fi putut să fie în timpul serviciului, în psiac, decise să încerce întâi să o întâlnească în odaia mică în care vorbiseră şi prima oară. Ezită câteva clipe când trecu printre doi bărbaţi cu priviri rătăcite care se băteau ca nişte copii, chiuind şi înju­rând, dar care se opriră pentru a-i permite să treacă. După numai câţiva paşi trebui pur şi simplu să sară peste un bărbat destul de tânăr care poseda sălbatic o femeie care ar fi putut să-i fie bunică şi care îl încuraja strigând cuvinte al căror înţeles deplin Oksana îl putea doar presupune.

Ciocăni scurt şi intră fără să aştepte răspuns. Abia când închise şi o văzu pe Alaana îmbrăcată protocolar şi stând într-o poziţie rigidă pe un scaun, realiză că femeia o aştepta. Întoarse fulgerător capul în stânga şi în dreapta în căutarea vreunui atacator.

– Nu te speria. Violenţa fizică e ultima dintre opţiunile mele. De altfel, uită-te la mine. Ce-aş putea să-ţi fac?

Oksana se surprinse dându-i ascultare şi analizându-i corpul uscăţiv, pe care vârsta îşi pusese pe deplin amprenta. Probabil că şi în tinereţe femeia fusese mult mai firavă ca ea...

– Ştiu de ce-ai venit, rosti într-un târziu Alaana.

– Adevărat? întrebă Oksana, încercând ca speranţa pe care o simţea înfiripându-se să nu i se citească în voce.

– Vrei să mă omori. Am auzit că Durdrin a plecat, iar tu vrei să rezolvi problema pe care crezi că o reprezint eu.

Sprâncenele Alaanei se apropiară imperceptibil.

– Şi de ce aş vrea să te omor? Cea mai logică soluţie este să te silesc să colaborezi cu noi, să-ţi trădezi stăpânii.

– Nu ai cum să faci aşa ceva.

– Te înşeli, zâmbi Oksana. Unul din motivele pentru care noi am dezmembrat Imperiul vostru milenar în doar câţiva ani este lipsa noastră de sensibilitate la canoanele pe care voi le consideraţi că definesc umanitatea. Metodele noastre de tortură sunt mai aprige decât îţi poţi imagina.

– Nu ai de unde să ştii ce îmi pot eu imagina, zâmbi calm Alaana. În plus, faci greşeala fundamentală din care nu pot scăpa majoritatea conştiinţelor imature. Trufia te împiedică să pricepi adevăratul sens al vorbelor, spuse Alaana fără să-şi ri­dice privirea din podea.

– Asta ce vrea să însemne? şuieră cealaltă femeie.

– Nu asculţi, nu pricepi sau nu vrei. Ţi-am spus că violenţa fizică e ultima dintre opţiunile mele. Asta nu înseamnă însă că sunt neajutorată.

Oksana simţea că discuţia alunecă pe o pantă nedorită, încercă să zâmbească şi spuse:

– Şi tu faci aceeaşi greşeală. Nu te îndoieşti că ştii care-mi sunt motivele.

– Ceea ce spun şi ceea ce ştiu sunt lucruri pe care tu nu le poţi judeca, îi întoarse zâmbetul Alaana.

Femeile tăcură o vreme după care, luându-şi inima în dinţi, Oksana întrebă:

– Am vreun motiv să te ucid? Eşti într-adevăr iscoada quinţilor?

– Şi dacă aş fi? Ce-ai face atunci?

Oksana şovăi pe punctul de a i se destăinui femeii aceleia despre care nu ştia mai nimic. Se răzgândi în ultimul moment şi încercă să tragă de timp.

– Am mai făcut greşeala asta o dată. Aceea de a încerca să-mi imaginez ce-ar fi dacă... Pe vremea aceea eram Johansson.

Alaana îşi duse mâna la gură într-un gest involuntar.

– ...da, ăsta e unul din secretele mele. Împărtăşesc două me­morii. Una este a unui bărbat.

– Ceruri înalte! Şi când s-a petrecut asta? Vreau să zic, câţi ani aveai când în tine s-au trezit amintirile unui bărbat în toată legea?

– Şaisprezece, spuse sec Oksana.

Alaana îşi duse iarăşi mâna la gură, privind-o intens pe cealaltă femeie.

– Ziceai de o greşeală, rosti ea într-un târziu.

– Da. Pe vremea când eram Johansson, am încercat să-mi imaginez cum ar fi dacă eu şi ai mei am reuşi să desprindem lumea de toate prostiile care-i împărţeau pe oameni în creştini, musulmani, evrei... Am crezut că, dacă ştergem Ierusalimul de pe faţa Pământului, vom schimba cursul istoriei. N-am reuşit s-o facem şi, parcă pentru a-şi bate joc de noi, istoria ne-a readus la viaţă într-un timp în care oamenii uitaseră oricum de religie. Iar timpul ăsta nu arată deloc aşa cum mi-aş fi dorit pe vremea când eram Johansson pe Vechea Terra. Ba chiar aş spune că e infinit mai duşmănos şi mai rece. De atunci, iau lucrurile unul câte unul. Aşa cum fac şi când îţi spun că nu pot şti ce aş hotărî dacă ai fi într-adevăr iscoada quinţilor.

– Ţi-am mai spus, rosti calm Alaana. Nu ştiu unde sunt quinţii. Cel pe care îl serveam eu a murit în Abaţie. Ceilalţi patru operatori au participat şi ei probabil la moartea quinţilor lor, fiindcă s-au dus dintre noi acum câţiva ani, având cu toţii minţile rătăcite.

– Şi tu? Tu de ce nu ai înnebunit?

– Nu ştiu. Dar nu-mi poţi face o vină din asta. Poate că am fost mai tare, poate că a contat cum a murit quintul meu... Cine ştie?

Oksana se desprinse de lângă uşă şi se aşeza pe patul simplu, perfect aranjat, sprijinindu-şi coatele pe genunchi.

– Ai avut dreptate. Am venit să te omor, zise ea ridicându-şi brusc privirea spre Alaana.

– Am întotdeauna dreptate când e vorba să judec minţile omeneşti. În general, ştiu ce e în ele fiindcă pot privi nestinghe­rită la gândurile cui îmi place.

Mai repede decât putu să vadă Alaana, Oksana sări de pe pat, răsturnă scaunul, o ridică ţinând-o cu braţul stâng şi punându-i sub bărbie lama unui pumnal scurt pe care-l ţinea în mâna dreaptă.

– Nu cred că te voi putea ţine mai mult de cincisprezece secunde. Dacă eşti într-adevăr ceea ce cred eu că eşti, vei şti să scapi din situaţia asta. Dacă nu, atunci secretul meu nu trebuie să mai fie aflat de nimeni şi vei sfârşi prin a cădea în cuţitul ăsta, rosti repede Oksana.

Abia dacă apucă să-ţi tragă răsuflarea că îşi simţi capul gata să explodeze. Din străfundurile minţii ei se ridica o ima­gine atotcuprinzătoare, care deveni în scurt timp atât de pregnantă încât doar cu greu mai putea fi deosebită de realitate. Îşi simţea doar braţul stâng tremurând spasmodic.

În faţa ochilor i se perindau valuri nesfârşite dintr-o mate­rie vâscoasă verde în care înota ţinându-şi în mâini capul, care nu mai era legat de corp. Mirosul şi gustul lichidului erau atât de scârboase încât abia dacă reuşea să-şi cumpănească propria ţeastă, pe care o ţinea în palma stângă. Curgerea era însă din ce în ce mai rapidă şi Oksana văzu că se îndreaptă spre o genune de carne roşie care pulsa bolnăvicios. Râul de fiere în care se zbătea părea că se varsă în ceva care... nu... nu putea fi adevărat. Oksana urlă din toate puterile.

Se trezi întinsă pe pat şi înainte de a deschide ochii simţi pe frunte atingerea delicată a unei mâini care avea însă pielea aspră...

– Aş fi putut să te omor, copilă. Ai fost nesăbuită.

Oksana preferă să ţină ochii închişi.

– Nu-ţi fie frică. Am văzut ce eşti. Ai o minte superbă, trebuie doar să înveţi care-ţi sunt adevăratele puteri şi mai ales care îţi e locul în universul ăsta.

– Înseamnă că nu m-am înşelat, murmură Oksana. Eşti într-adevăr în contact cu ei.

– N-am spus asta. Am pătruns adânc în mintea ta şi am văzut semnele. Nu ştiu cum ai ajuns aşa, dar pentru mine e evident ca creierul tău e acela al unui quint imperial. Ştiu asta pentru că am mai văzut cum arată o asemenea minte.

Oksana se ridică constatând cu uimire că nu simţea nici o durere sau vreo altă senzaţie care să-i amintească de viziunea grotescă pe care Alaana i-o impusese cu atâta forţă.

– Du-te! Acum e şi mai periculos să fim văzute împreună. Dumnezeule, cine şi-ar fi imaginat că Oksana Bint Laesia e în fapt quint imperial?! Du-te, hai du-te!

– O să iei legătura cu ei? O să-i întrebi ce trebuie să fac?

Alaana oftă din rărunchi.

– Întreabă-te cum de am ştiut că vei leşina când te voi scufunda într-un râu de fiere izvorât din pântecele propriei tale mame.

Oksana înghiţi cu greu saliva pe care o simţi brusc amară.

– Vezi? continuă Alaana. Ştiu mai bine decât tine care-ţi sunt întrebările şi crede-mă că voi încerca să le aflu răspuns. Până atunci însă, e foarte important să nu ne vadă nimeni împreună. Du-te!

* * *
Alaana nu-şi amintea să fi fost vreodată mai furioasă. Fu­sese cât pe ce să cadă în pumnalul Oksanei în momentul în care aceasta leşinase şi, când se adunase de jos, era ferm hotărâtă să răsucească mintea adversarei ei până când nimeni să nu mai poată obţine detalii despre ceea ce se întâmplase în camera aceea. Tocmai se pregătea însă să-i aplice lovitura de graţie, când, pă­trunzând adânc în mintea celeilalte, realiză într-un colţ al conştientei, umbrit de vălul roşu al furiei, un amănunt: Oksana se mişcase prea repede. Aproape că nici nu o văzuse.

Se calmase puţin şi începuse să analizeze viziunea prin care mintea ei modela contactul cu celălalt creier. Ca şi în cazul lui Xtyn, preferase să-şi imagineze că mintea celeilalte e un castel prin care se poate plimba în voie. Privind mai atent, deosebi arhitecturi familiare, odăi şi tainiţe pe care le ştia aproape pe de rost. Îi trebuiră câteva minute bune, în care sondase în toate felurile mintea Oksanei, pentru a accepta evidenţa. Avea în faţa ei un quint imperial format după toate regulile Maestrului N'Gai Loon. Nu-şi putea explica în ce fel ajunsese un quint să fie ideologul fundamentaliştilor dintre clone, dar nu avea sens să nege realitatea. Înţelese imediat şi de ce reuşise atât de uşor să pătrundă între gândurile femeii. Mintea quintului era formată, ea având până şi canalul căruia în mod normal ar fi trebuit să i se ataşeze un operator personal în psiac.

Verificase cu înfrigurare încheietura mâinii stângi a Oksanei. Lama de accun, care ar fi trebuit să fie acolo, lipsea însă şi asta o aruncase din nou pradă îndoielilor. Intrase din nou în mintea celeilalte şi se convinsese încă o dată. Era în faţa celui mai mare mister pe care îl văzuse vreodată.

Pradă unei furii atotstăpânitoare, Alaana se întinse pe pat şi, graţie puterii extraordinare a minţii ei, începu să cutreiere Kyrallul. Era ca şi cum s-ar fi plimbat noaptea printr-o pajişte plină cu licurici, fiecare luminiţă fiind o conştiinţă. Cea a lui Xtyn strălucea de departe cel mai tare şi Alaana se hotărî să caute în jurul ei. Deosebi şi licărul stins, de un verde delicat, al arborilor aceia ciudaţi cu care se hrăneau băştinaşii şi care păreau să aibă şi ei un câmp mental rudimentar şi inexplicabil, luminile identice ale tovarăşilor lui Xtyn, strălucirea celor doi quinţi... Ah, da, asta era ceva nou! Ţinându-şi ochii încă închişi, Alaana se încruntă şi urlă de-a dreptul în mintea lui N'Gai Loon:

Ce-ai gândit când mi-ai ascuns atâta vreme prezenţa unui quint în psiac?

Femeia alesese din nou viziunea în care mintea ei era un dragon cu voce tunătoare, care făcea să tremure până şi cele mai intime resorturi ale gândirii celuilalt. Alaana percepu o lumină ciudată, care o uimi, fiindcă ştia că ea corespunde de cele mai multe ori încântării.

– Deci aşa trebuie să fie, auzi ea gândul Maestrului.

Ce anume? tună din nou Alaana.

– Să vorbeşti cu un operator! E ca şi cum ai fi aici.

Lasă prostiile! Spune-mi cum de-ai avut nesăbuinţa...

– Femeie, chiar dacă poţi intra în mintea mea, asta nu înseamnă că ţi se dă voie să mi te adresezi!

Să mi se dea voie? Asta-i bună! Şaptesprezece ani! Atâta vreme m-am expus! Aş fi putut fi executată oricând, dacă ar fi existat chiar şi cea mai mică bănuială că te servesc pe tine şi pe quinţii tăi. Asta ca să nu mai vorbesc că, dacă aş fi vrut cu adevărat, aş fi intrat în istorie ca femeia care a distrus definitiv dinastia Boszt.

– Şi de ce te-ai supărat?

Fiindcă era să-ţi omor cel de-al cincilea quint!

Edificiul care era mintea lui N'Gai Loon aproape că se nărui. Alaana simţi surpriză, încântare, frică, surescitare şi chiar fericire, toate în cote destul de mari pentru un om de vârsta lui N'Gai Loon.

Mintea bătrânul Maestru avea un fel de a povesti pe care Alaana nu îl mai întâlnise la nimeni. Deşi era prima dată când intra în contact telepatic cu cineva, fiindcă mintea lui nu putuse fi contactată pe vremea când se afla pe Z, N'Gai Loon se descurca admirabil cu naraţiunea aceea. Evenimentele se succedau de parcă ea ar fi asistat la derularea unui film, fiind deopotrivă spectator şi operator al aparatului de proiecţie.

Imaginile arătau un N'Gai Loon ceva mai tânăr, furişându-se pe o Planetă Agricolă. Intenţiile sale erau nu numai evidente, ci şi logice. Dacă ar fi reuşit să identifice pe una din Planetele Agricole un individ apt de a deveni quint, atunci efortul gigantic de selecţie ar fi devenit cu mult mai simplu. În ciuda numărului mare de indivizi, Lumile Agricole aveau o varietate genetică relativ redusă şi o cercetarea genealogică simplă l-ar fi adus pe N'Gai Loon în postura de a alege exact pe cele mai nimerite dintre clone pentru a deveni quinţi imperiali.

Quintaratului îi era din ce în ce mai greu să găsească exemplare umane cu calităţile psihice şi somatice necesare începerii antrenamentului de quint. Lumile Agricole păstrau însă vigoarea unor genomuri mai vechi. Găsirea pe una din ele a unui candidat potrivit însemna că, în caz de nevoie, pe oricare altă Planetă Agricolă exista cel puţin un individ cu caracteristici optime pentru a fi recrutat. În acest fel, pregătirea unui quint nou ar fi durat doar câteva luni şi s-ar fi mărginit la antrena­mente, evitându-se etapa chinuitoare a căutărilor unui exemplar uman potrivit.

Lumile Agricole erau însă ocrotite de cele mai severe legi confederative şi imperiale. Aterizarea pe una din ele şi, impli­cit, contactul cu băştinaşii erau pedepsite cu moartea, fiindcă riscau să compromită delicatul program religios al Abaţiei. Maestrul quinţilor riscase însă şi aterizase pe Laesia, camuflându-şi nava pe fundul unui fluviu şi deghizându-se în păstor. Observase apoi preţ de câteva săptămâni oamenii din jur până când o văzuse pe Oksana răpunând, înarmată doar cu un cuţit, două animale de pradă, fiecare de trei ori mai mare decât ea. Fusese atât de uimit de curajul şi abilitatea fetei încât nici nu băgase de seamă că animalele omorâte fuseseră de fapt atrase de turma lui. Reuşise să o ademenească pe fată destul de uşor, promiţându-i câţiva pui din turma sa de animale bizare, de la care localnicii obţineau mai toate produsele care făceau obiectul manipulării lor religioase.

Prima dintre operaţiile laborioase prin care N'Gai Loon modifica creierul candidaţilor săi fusese o reuşită perfectă. Mintea fetei părea să fie clădită încă de la început pe structura care se cerea unui quint. Reflexele sale erau extraordinare, iar căile neuronale avea tendinţa permanentă de a fi scurtcircuitate. N'Gai Loon terminase transformarea fizică a creierului fetei în doar câteva săptămâni şi apoi plecase. Ştia din experienţă că nu e bine să tulburi un quint în momentul în care îşi descoperă abilităţile de mişcare. Plecase de pe Laesia convins că desco­perise o cale simplă de a-şi recruta quinţii şi cu gândul să se întoarcă după optsprezece luni. Nimeni nu ştiuse de încercarea asta şi, din păcate, odată cu cea de-a Doua însămânţare, pierduse contactul cu fata. Sperase însă mereu că Oksana avea să-şi urmeze calea şi să se întoarcă la el cândva. Deşi nu intuise evenimentele dramatice ale celei de a Doua Însămânţări, N'Gai Loon îşi povăţuise eleva ca, în cazul în care erau în imposi­bilitatea de a comunica, ea să facă în aşa fel încât să ajungă într-un loc cât mai important. Pe povaţa aceasta se bazaseră şaptesprezece ani de speranţe care se dovediseră până la urmă întemeiate.

N'Gai Loon era extrem de bucuros să afle că munca sa, motivul ascuns pentru care refuzase în toţi aceşti ani să pregă­tească un alt quint, nu fusese în zadar şi că beneficia de o asemenea iscoadă.

Ştii ce-ai merita? Ştii ce-ai merita, bătrân nesăbuit, repetă Alaana, dându-i fiori lui N'Gai Loon. Ar trebui să te scopesc chiar acum, sau ar trebui să-ţi retez măduva spinării, să te transform într-o legumă.

– De ce spui asta? gândi sincer mirat N'Gai Loon.

Fiindcă eşti egoist precum toţi bărbaţii. În mintea asta şubredă a ta nu încăpeţi decât tu şi preţiosul tău ordin. Ştii ce i-ai făcut?

– Da. Am transformat-o într-unul din cele mai excepţio­nale exemplare umane care au trăit vreodată.

Ba nu! Ai transformat-o într-una dintre cele mai nefericite fiinţe care a existat vreodată! Indiferent ce va fi fost ceea ce i-ai făcut în creier, modificările astea au dus la trezirea a două conştiinţe în mintea ei. Nici nu vreau să mă gândesc cum e să te pomeneşti că îţi împărţi mintea şi sufletul cu un soldat grosolan şi cu o femeie blazată, când, cu doar câteva ore înainte, ai fost o copilă inocentă, la vârsta iubirilor platonice.

– Ai timp de sentimentalisme ieftine, gândi N'Gai Loon cu nepăsare. Crezi că-i pasă cuiva ce simţim cu adevărat? Ce importanţă mai are astăzi ce a simţit Bella când a constatat că a făcut o prostie imensă provocând Abaţia? Te înşeli. Spune-mi mai bine cum ţi-ai dat seama că e quint. Nu are lamă de accun...

Fu rândul Alaanei să povestească despre percepţia ei asupra minţilor celor din jur. Îi spuse că învăţase să-şi imagineze gândirea celorlalţi ca fiind un imens palat şi că, cu siguranţă, viziunea asta ajunsese în timp să modeleze exact mintea cuiva. Îi povestise despre anii lungi în care, deznădăjduită că nu-l putea iubi omeneşte pe Rim, hoinărise prin mintea lui, care-i devenise la fel de familiară ca şi o clădire imensă pe care ar fi cutreierat-o fără încetare. Puţin lipsise însă ca asemănarea izbitoare dintre mintea Oksanei şi cea a lui Rim să treacă neobservate.

Alaana simţi o căldură pe care o cunoştea bine şi se grăbi să se retragă din mintea bătrânului Maestru înainte ca neîncre­derea pe care o anticipase să prindă contur. Extenuată, adormi imediat.

* * *
– Va trebui să hotărâm nişte chestiuni importante în privinţa Alaanei, le zise imediat N'Gai Loon quinţilor. Tocmai a pătruns în mintea mea şi mi-a dat poate cea mai bună veste cu putinţă. Simt însă că nu-mi spune tot adevărul. Nu ştiu ce anume, dar cu siguranţă are ceva de ascuns.

– E greu de crezut, domnule, că ne putem ascunde ceva unul altuia în timpul contactului telepatic, clătină din cap neîncrezător Leka Hinnedi.

– Niciodată să nu subestimezi mintea unei femei. Fiindcă rişti să ignori lucruri splendide, ascunse în cotloane în care noi bărbaţii suntem obişnuiţi să nu căutăm niciodată.

"Johanssonii mă acuză că vreau să ne retragem, să renunţăm la ceea ce ni s-a oferit. Nimic mai fals. Părerea mea e că nici măcar nu am câştigat ceea ce ni se pare a fi puterea galactică şi de aceea o retragere nu e un act de laşitate, ci o acţiune logică şi necesară. Ştiu că paragraful acesta poate însemna condamnarea mea, dar accept sentinţa asta cu fruntea sus. Dacă nu vedeţi noima celor scrise de mine, oricum situaţia e mult prea disperată pentru ca destinul meu să mai conteze în vreun fel."

Oksana Bint Laesia – Introducere în studiul Regulamentului canonic