Buletinul asociaţiei balint din românia

De ce este atât de important să ţii cont de ceea ce ştie pacientul?

Pacientul are propria sa idee despre boala sa, despre medicamentele pe care i le prescriem. Îmi amintesc despre un bătrân, cantonier într-un sat, care avea obiceiul să taie gardul cu cosorul. Rănile sale, chiar profunde nu îl speriau, căci le putea vedea şi deci le putea controla mintal. Într-o zi, acesta şi-a fracturat glezna. O fractură benignă care însă îl teroriza şi de care nu se putea vindeca. În fine, acesta încerca senzaţii interne pe care nu le putea «gândi» deoarece ignora totul străin de constituţia interioară a corpului său. Am luat o foaie de hârtie , am desenat un os, muşchii. El a putut în sfârşit să vizualizeze boala lui. Foarte repede el a reînceput să meargă normal.
Anturajul cântareşte mult în procesul de vindecare

Adevărul este că îngrijim tot timpul în “faţa martorilor”. Îngrijirile nu se reduc la o întâlnire între medic şi pacient. Când acesta se reîntoarce acasă cu prescripţia în mână, cei apropiaţi îl vor interoga: ce a spus doctorul şi ce ţi-a dat? Atunci, se vor produce interacţiuni care scapă prescriptorului. Dacă anturajul este critic, pacientul riscă atunci să nu-şi urmeze tratamentul, sau efectele psihologice necontrolate sunt susceptibile de a împiedica acţiunea medicamentului: numim acest fenomen efectul "nocebo" de la nociv.

De aici vine necesitatea de a crea o alianţă cu anturajul său - bineînţeles fără să trădezi secretul medical - şi de a explica pacientului utilitatea tratamentului fără să îi ascundem efectele secundare. De altfel aceste efecte secundare apar mult mai rar când pacientul este bine informat. Dreptul la informaţie este de altfel înscris în lege şi în codul de deontologie al medicilor. De asemenea în lege se preconizează că în transmiterea informaţiei să se ţină cont de personalitatea şi de psihologia bolnavului: "trebuie să îi vorbeşti în funcţie de ceea ce poate el să audă şi să înţeleagă! Sunt anumiţi bolnavi care nu vor să audă că au un cancer".

Putem spune deci că, un pacient nu este vindecat cu adevărat decât atunci când acesta va decide că se va vindeca.

Orice suferinţă dă naştere la o rană "în mine", în propria-i imagine. Constatarea "eu mă simt vindecat" este tot timpul realizarea unei munci psihologice interne. Pacientul este restabilit nu pentru că medicul sau anturajul îl declară astfel. De unde câteodată apare un dialog surd. O damă în vârstă , îşi fracturase un picior. Pentru medic, consolidarea era perfectă , dar ea nu reuşea să meargă. Mi-am dat seama că în ochii ei această leziune avea o greutate simbolică foarte mare: ea însemna intrarea în perspectiva morţii. Această femeie dinamică a luat cunoştinţă în mod brutal de vulnerabilitatea ei. După o serie de şedinţe centrate asupra morţii şi îmbătrânirii, aceasta a reuşit să se gândească la vindecare şi a reînceput să meargă.
Cum vorba poate să regăsească locul în sânul relaţiei terapeutice?

Vorba cere timp, iar timpul înseamnă bani. Numai actul tehnic este remunerat ceea ce este o eroare. Dacă nu vrea să moară de foame, generalistul nu poate decât să consacre un timp minim la ascultatul pacienţilor săi. Din contră, in Elveţia, medicul este remunerat după perioada de timp care s-a scurs de-a lungul consultaţiei. Medicii ar trebui să se bată pentru acest punct afirmând că nu există îngrijiri fără un schimb verbal.

Dar unde au ajuns medicii? Sunt aceştia gata să evolueze, ţinând cont de dimensiunea umană în materie de îngrijiri?

Ar fi injust să pretindem că medicii francezi uită dimensiunea umană. Profesia medicală evoluează, chiar dacă este recent. O fracţiune majoritară din corpul medical - mai ales tinerii - se simt spontan atraşi spre această întoarcere la schimbul de mesaje cu pacientul.

80% din medicii pe care i-am întâlnit afirmă că preferă să petreacă mai mult timp cu pacienţii lor. A crea o alianţă terapeutică este de altfel mult mai motivant şi mulţumitor pentru cei care dau îngrijirile necesare. Pentru restul din această profesie, este cererea bolnavilor care îi fac să se schimbe.

*Reference:

Propos recuillis par Isabelle Taubes En 1999 dans le magazine “Psychologies.com”

Reabilitarea dependenţelor în câmpul unei comunităţi terapeutice exemplificată printr-un studiu de caz

Dr. Holger Lux, Sibiu
„Numai tu singur poţi reuşi, dar nu poţi reuşi de unul singur”

Rezumat: După o scurtă trecere în revistă a dezvoltării profesionale a autorului, cu accentul pe influenţa metodei Balint şi a Gestalt-terapiei asupra conducerii procesului terapeutic într-o comunitate terapeutică pentru reabilitarea psiho-socială a unor pacienţi dependenţi de alcool şi alte droguri, se prezintă sub forma unui studiu de caz evoluţia unui pacient în timpul şi după cura efectuată în acest cadru. Se evidenţiază principalii factori care devin activi în acest câmp terapeutic: psihoterapia de grup secondată de cea individuală şi ergoterapia. Prin ele se urmăreşte ajungerea la o abstinenţă stabilă ca bază pentru creşterea autonomiei pacientului, asumarea responsabilităţii pentru propria viaţă, maturizarea emoţională (inclusiv creşterea toleranţei la frustrare), capacitatea de a comunica autentic şi de a construi relaţii bazate pe o interdependenţă constructivă.

Cuvinte cheie: comunitate terapeutică, recuperare dependenţe de alcool şi droguri, terapie de grup, abstinenţă

Abstract: After a short presentation of the professional development of the author, emphasizing on the influence of the Balint method and of the Gestalt-therapy upon the coordination of the therapeutical process in a therapeutical community for alcohol and drug addicts, there is presented the evolution of one patient during and after his recovery treatment in this center. There are revealed the main factors involved in this therapeutical field: group therapy completed by individual therapy and ergotherapy. Through them we give support to the pacient to obtain a long-term sobriety as a base for increasing the pacients autonomy, the taking over of responsability for his own life, emotional maturization (including increasing tolerance for frustration), the capacity of authentic communication and tu built relationships based on constructive interdependence.

Key words: therapeutical community, alcohol and drug addiction recovery, group therapy, sobriety
Zilele acestea se împlinesc 11 ani de când am preluat conducerea primei comunitãþi terapeutice pentru bãrbaþi dependenþi de alcool ºi alte droguri care s-a înfiinþat în România. Este vorba de „Aºezãmântul Nazaret“ din Comuna ªura Micã, aflatã la câþiva kilometri de Municipiul Sibiu, oraºul meu natal. Acest centru are ca obiectiv reabilitarea psiho-socialã a bãrbaþilor dependenþi de alcool ºi alte droguri ºi în prezent o capacitate de maxim 25 de locuri. Este patronat de Asociaþia “Crucea Albastrã din România”.

Privind în urmă, consider şi acum preluarea conducerii unei asemenea comunităţi ca un act de curaj. Aveam 30 de ani şi tocmai terminasem specializarea în medicină generală, când diaconul Friedhelm Massmann de la Comunitatea Diaconica Nazaret din Germania, un om care la rândul său a dedicat o mare parte din viaţa sa consilierii şi terapiei persoanelor dependente, şi care era mentorul asociaţiei noastre la acea vreme, m-a întrebat dacă nu aş fi dispus să preiau conducerea centrului.

Atunci l-am vizitat pe doctorul Klaus Richter, un medic psihiatru care înfiinţase în Munţii Harz în cadrul unui Spital al Diaconiei Bisericii Evanghelice Luterane o comunitate terapeutică pentru reabilitarea dependenţilor de alcool şi cu care mă împrietenisem cu ocazia unei călătorii în fosta Republică Democrată Germană, pentru a mă consulta cu el. I-am spus că nu ştiu dacă sunt suficient de pregătit ca tânăr medic generalist să preiau conducerea unui asemenea proiect. M-a surprins răspunsul său: “Holger, crezi că poţi iubi aceşti oameni?”. Am înţeles că dincolo de cunoştinţe teoretice şi metode terapeutice el punea cel mai mare accent pe atitudinea în faţa clientului. A continuat explicându-mi: “Ceea ce facem noi într-o asemenea comunitate este mai puţin medicină clasică, şi mai mult o ‚şcoală a vieţii’. Primim şi acceptăm un om aşa cum ne vine, îl ajutăm să se ridice, îl însoţim o bucată de drum, şi pe urmă îi redăm libertatea pentru a se conduce singur mai departe.”

Consider că pentru mine a fost o şansă deosebită că în octombrie 1995 am participat pentru prima dată la o Conferinţă a Asociaţiei Balint din România şi m-am înscris ca membru. Acolo am cunoscut o metodă de grup coerentă, dezvoltată pentru umanizarea relaţiei medic-pacient. Pe mine această metodă m-a ajutat foarte mult în aprofundarea aspectelor esenţiale ale relaţiei medic-pacient şi în înţelegerea şi conducerea dinamicii grupului, în primii ani în care am coordonat activitatea comunitaţii noastre terapeutice. Chiar am adaptat metoda Balint, inclusiv elemente ale psihodramei Balint, pentru terapia de grup cu persoane dependente. De regulă odată pe săptămână un pacient îşi prezenta „povestea vieţii” în cadrul grupului după regulile grupului Balint. În centrul travaliului era pe de o parte relaţia sa cu drogul şi pe de altă parte relaţiile cu familia sa. Aici îmi aduc aminte de un comentariu al lui Anne Caïn, cea care a dezvoltat psihodrama Balint, despre modul cum a fost percepută de către unii balintieni adepţi ai metode „clasice”: „Cum îşi putea permite cineva să schimbe vreun detaliu într-o tehnică atât de bine pusă la punct şi practicată de unii cu brio? Cum putea cineva – având un scop, se pare, identic, cel de a aprofunda relaţia medic-pacient, - adăuga sau elimina o parte dintr-un obiect atât de precis, a cărui definire tehnică era completă (...) ?” (1). Aici l-aş parafraza pe Fritz Perls, părintele Gestalt-terapiei, care a spus „Metoda mea este prea bună pentru a fi dedicată numai bolnavilor.” (2) şi aş spune la rândul meu: Metoda Balint este prea bună pentru a fi dedicată numai medicilor.

O altă etapă importantă au fost atelierele de psiho-somato-terapie (gestalt-terapie, analiză tranzacţională, întroducere în PNL) urmate în perioada 2000-2003 sub coordonarea doctorului Andre Moreau din Belgia, la Sibiu şi la Bucureşti. Aici se îmbinau într-o maniera dinamică şi creativă elemente de terapie personală cu elemente de formare. Am putut înţelege fenomene psihice precum proiecţia, introiecţia, transferul, contratransferul etc. Şi mai ales am putut să le verific la mine. De asemenea şi modelele create de Eric Berne (părintele analizei tranzacţionale) vizavi de instanţele Eu-lui (părinte, adult, copil) şi rolurile pe care oamenii le joacă „pe scena vieţii” (de exemplu în „triunghiul dramei”: victimă, salvator, acuzator). Deosebit de util a fost pentru mine că am putut profita de experienţa de vreo 20 de ani a lui Andre Moreau în conducerea unei comunităţi terapeutice. Un workshop întreg desfăşurat în mai 2001, chiar în cadrul comunităţii noastre terapeutice, a fost dedicat acestei tematici.

În locul unei expuneri pur teoretice despre tratamentul dependenţelor într-o comunitate terapeutică prefer să vă prezint acum cazul lui “Ben”, un fost pacient dependent de alcool. L-am ales pe el mai ales datorită faptului că, printr-o scrisoare pe care ne-a trimis-o la aproximativ 8 luni după părăsirea comunităţii noastre terapeutice, ne oferă un material autentic, foarte bogat şi sintetic asupra modului în care el a ştiut să asimileze ceea ce i-am putut oferi în acest câmp specific.

Primul contact cu Ben s-a realizat într-un cadru cadru atipic, în biroul doamnei contabil şef al unui teatru dintr-un judeţ învecinat cu al nostru. Ea ştia de comunitatea noastră terapeutică de la un actor care a fost internat la noi. Era genul de femeie “salvator” care încerca să ajute pe toată lumea. (Ea însăşi se descria cu o doză de autoironie ca “mama tuturor răniţilor”). Mi l-a prezentat pe Ben ca pe un bărbat care “a pierdut totul” – firmă, familie, locuinţă. Din patron al unei fabrici de încălţăminte, cu vreo 100 de angajaţi ajunsese practic pe drumuri, fără nici un venit. Ben avea o statură mai degrabă scundă, o figură negricioasă, cu barbă, o atitudine umilă (poate lăsa această impresie şi datorită faptului că suferea de o afecţiune a coloanei vertebrale – spondilita anchilozantă – care îl obliga să stea mai cocoşat). Totuşi m-a impresionat o privire vie, o anumită vioiciune şi nu-şi pierduse un rest de demnitate nici în această situaţie. Vorbea cu multă căldură şi o mândrie de părinte despre fiica sa adolescentă, foarte talentată la pian. Nu avea nici un venit care să-i permită să contribuie financiar pentru suportarea costurilor terapiei, dar a oferit să contribuie cu resursele pe care le mai avea: capacitatea sa de muncă. S-a oferit să facă ore suplimentare în ergoterapie, deşi nu i-am pretins acest lucru.

După un scurt interviu am considerat că are o motivaţie suficient de puternică pentru a-l putea primi în programul de reabilitare. După ce l-am dus la centrul nostru din primele zile s-a arătat foarte implicat şi activ. Printre altele a cerut să-i fie încredinţată microferma noastră cu animale (vaci, oi, porci), deşi în trecut nu avusese tangenţă cu acest gen de activitate. S-a achitat de sarcinile respective cu foarte multă responsabilitate. Dar mai ales a fost foarte activ la şedinţele de terapie de grup. Şi ştia să ceara la nevoie şi consiliere individuală, pentru a lucra pe unele probleme mai intime.

În continuare prefer să vă reproduc scrisoarea lui Ben în forma sa originală, păstrând pentru autenticitate inclusiv punctuaţia şi ortografia sa. Menţionez că am acceptul său de a o face publică. Păstrez totuşi confidenţialitatea asupra unor date personale.
29 sept 2002

(...)
Stimate Domnule Doctor,