Cuvîntul autorului

CUVÎNTUL AUTORULUI

De fapt nu e cuvîntul autorului, ci scrisoarea unui tînăr cititor pe care mă văd obligat s-o redau aici, înainte de începerea cărţii:
Dragul nostru prieten drag,

Am auzit în cîteva locuri că unii cititori, foarte puţini dealtfel, pun sub semnul îndoielii cele ce se povestesc în această carte. Eu sînt elev la liceul din oraşul în care se petrec toate isprăvile descrise de dumneavoastră în "Roata Norocu­lui". Probabil că aţi văzut orăşelul nostru. Nu are nimic interesant decît acele statuete de Tanagra din muzeu. Dar aşa cum nu se poate vorbi de Pisa fără să ai imaginea cele­brului turn înclinat, aşa cum nu se poate vorbi de Paris fără să te gîndeşti la Louvre, sau de Roma fără să ai imaginea Colosseum-ului, sau de Londra fără să-ţi apară imediat Westminsterul în faţa ochilor, tot aşa nu se poate vorbi de orăşelul nostru fără să te gîndeşti imediat la statuetele de Tanagra. Oricărui oraş al planetei aceste statuete i-ar face faimă. Sînt cele mai frumoase din lume şi cele mai bine păstrate, aşa spun toţi cei care le-au văzut şi le-au comparat cu altele din alte muzeele cu nume celebre. Cum au ajuns ele aici la noi? se va răspunde în această carte. Cum vin din toată lumea oa­meni ca să le vadă şi să le admire? Asta din păcate nu se ştie prea bine. Dar dacă aş da cîteva nume luate din cartea de onoare a muzeului, cred că mulţi custozi ai multor celebre ga­lerii de artă ar face ochii mari. Marele nostru sculptor Brâncuşi a venit special de cîteva ori, incognito, de la Paris, ca să le vadă. Ore şi zile întregi stătea şi le privea la fel de ne­mişcat ca ele.

Se mai spune că au poposit aici, tot incognito: Picasso, Matisse, Dali, Moore şi alţii. S-au oferit sume fabuloase pentru ele, s-au oferit schimburi: opere de Michelangelo şi Rodin, dar toate tanagralele noastre fac parte dintr-o donaţie de care nimeni nu se poate atinge. Ele constituie toată mîndria şi gloria orăşelului nostru. Sînt exemplare unice, fără egal în frumuseţe şi graţie, sînt adevărate bijuterii. Poate că n-o să mă credeţi, dar de multe ori, unii oameni, mai trişti sau mai necăjiţi, vin la muzeu să le privească. Frumuseţea şi eleganţa statuetelor devin un fel de leac care linişteşte şi înseninează. De aceea mai că le privim ca pe nişte fiinţe, prietene ale noas­tre de toate zilele.

Acum închipuiţi-vă ce lovitură cumplită pentru oraşul nos­tru, şi nu numai pentru el, ar fi fost dispariţia pentru totdeauna a acestor statuete. Pentru că asta ar fi fost soarta tanagralelor noastre, dacă din întîmplare cireşarii n-ar fi fost în perioada aceea blestemată aici la noi. Fără ei orăşelul nos­tru vesel şi cald ar fi devenit trist, ca un mormînt părăsit.

Eu sînt unul dintre acei care ştiu cel mai bine ce s-a întîmplat cu statuetele noastre de Tanagra şi care a fost rolul cireşarilor în salvarea lor. De aceea spun tuturor că toate întîmplările povestite aici sînt absolut autentice. Nimic nu s-a inventat. Ba cred că au mai existat o mulţime de amănunte despre care nici nu s-a amintit.

Asta am vrut să vă spun, dragii mei prieteni cititori. Nu semnez scrisoarea pentru că s-ar putea crede că am scris-o anume ca să mă pun bine cu cireşarii. Da` poate că exist şi eu în această carte... Vă urez lectură plăcută.
Un cititor tînăr ca şi voi

MUZEUL CU TANAGRALE

Locurile unde se aflau vizitatorii înainte de ora închiderii, în clipa când s-a uitat bunica în aripa dreaptă.

Constantin Chiriţă

Cireşarii III

Roata norocului

CAPITOLUL I

1
Cum ajunseseră cireşarii în orăşelul D....? Nu e foarte greu de răspuns. Mai întîi orăşelul nu era foarte departe de fratele lui, destul de geamăn, în care trăiau cireşarii. Apoi, aşa cum se întîmplă deseori, unul dintre locuitorii orăşelului D. avea rude în orăşelul cireşarilor. Apoi, cel care avea rude avea şi o fată care se numea Ioana, dar asta n-ar fi însemnat nimic, dacă Ioana n-ar fi fost verişoara lui Dan şi dacă, în sfîrşit, Dan n-ar fi primit o scrisoare de la ea prin care era in­vitat împreună cu prietenii lui "oricîţi ar fi, chiar douăzeci", deşi ştia ea bine că sînt numai şase, pentru cîteva zile, spre sfîrşitul vacanţei, în orăşel. De ce, spre sfîrşitul vacanţei? Pentru că se deschidea bîlciul de pe malurile Căprioarei, care "nu-şi are pereche în ţară" şi pentru că se puteau face plim­bări frumoase într-o poiană tăinuită în care "se bănuieşte că ar exista nişte ruine misterioase, chiar de pe timpul..." ― dar urma o scuză pentru că "nimeni n-a reuşit să stabilească vechimea lor cu precizie".

Cireşarii ceilalţi, cu excepţia lui Tic pe care-l atrăgea grozav bîlciul, într-adevăr celebru, nici nu voiră să audă des­pre invitaţia Ioanei. Maria însă nu-şi putea lăsa dragul ei frăţior singur, aşa că porniră toţi trei spre orăşelul D., unde ajunseseră noaptea tîrziu. Îi aşteptau: o fată mirată, zveltă şi foarte frumoasă, doi bunici severi ca nişte profesori în preaj­ma examenelor şi două camere: una pentru Ioana şi Maria, alta pentru Tic şi Dan. Cam după jumătate de oră fetele dormeau, iar băieţii săreau geamul (ca să nu deranjeze anu­mite persoane mai în vîrstă care aveau alte concepţii despre tinereţe, şcoală şi iarmaroc) şi porneau grăbiţi undeva.

2
Ce forfotă era în bîlci la ora aceea! Şi în dreapta, şi în stînga Căprioarei. Eroii noştri nu zăboviră decît cîteva minute în partea dreaptă. Se înfruptară repede cu nişte gogoşi cît pălăriile de mari, îşi răcoriră gîtlejurile cu îngheţata de zmeură: "mamă, mamă!", şi apoi, ca vîntul, peste un podeţ împodobit cu panglici de hîrtie de toate culorile, poposiră în partea stîngă, acolo unde-i chemau inimile. Nu ştiau încotro să se ducă, nu ştiau încotro să se uite. Totul se mişca ameţitor în jurul lor. Jocuri, oameni, lumini. Şi nu mai era nimeni care să-i tragă de mînecă sau să le amintească sever despre şcoală, despre importanţa gramaticii, despre oameni care au ajuns mari, fără să se plimbe prin iarmaroace. ("Parcă altminteri, gîndise Tic atunci, ar fi rămas mici, ca piticii de la panorama de vizavi!"). Erau liberi şi voiau să vadă cît mai multe, şi se gândeau cu plăcere că părăsiseră casa sărind de pe fereastră într-un nuc care-şi aranjase parcă anume crengile pentru acţiunea lor. Se auzeau mereu acorduri de fanfară, cînd repezite, cînd lăbărţate, explodînd fals, dar cu un entuziasm cumplit, aşa cum numai la bîlci se pot auzi. Goarne, trompete, clarinete, tromboane, tobe îşi împreunau sunetele în cîntece uluitoare ― o armonie fantastică a stridenţelor ― în care se recunoştea vag fie un marş şovăitor, cu alternanţe de tango, fie un vals răguşit, cu improvizaţii periodice de sîrbă olte­nească. Fundalul acesta muzical pătrundea pe nesimţite în memorie, căutînd un ascunziş definitiv, care va apărea mai tîrziu în amintire: neverosimil, unic şi, mai ales, fermecător.

Cei doi holbau ochii la estradele suspendate, pe care oameni îmbrăcaţi în costume extravagante ― o învălmăşire de culori indescriptibile ― se agitau şi răcneau pînă le ieşeau ochii din cap. Unii scoteau panglici, cutii, şerpi şi cranii din jobene gău­rite, alţii sfărîmau lanţuri şi împrăştiau flăcări orbitoare din degete sau din gură, alţii se îndoiau pînă nu le mai deosebeai mîinile de picioare, alţii ţopăiau ca nişte popîndăi şi făceau sal­turi mortale, cu uşurinţa unui pisoi, alţii mergeau cu capul în jos, în mîini, în timp ce în jurul fiecărui picior se învîrteau cer­curi colorate, alţii pur şi simplu strigau şi gesticulau, anunţînd numere senzaţionale, nemaivăzute, nemaiauzite, nemaipome­nite, nemaiîntîlnite. Şi peste tot se ofereau reduceri unice, şi se promiteau premii pentru curaj şi perspicacitate, şi se declara că nemulţumitul va primi de zece ori suma plătită, şi se vorbea direct cu spectatorul:

― Intră, intră, nea Costică! Vino-ncoace, nea Mitică! Pro­gram mare, astă-seară, pentru mata, coană mare! Ia-ţi băieţii şi nepoţii şi intraţi, intraţi cu toţii... Hai, grăbiţi! Luaţi bilete, pentru militari şi fete! Daţi semnalul din trompete.

― Slab, slab! şoptea Tic la urechea lui Dan.

― Mie totuşi îmi place, Ticuşorule. Nu ceea ce se întîmplă acolo. Toată atmosfera asta. E ca un rotocol făcut din tot felul de sfori colorate, un ghem pe care nu ai de unde să-l începi. Ştii? Eu nu mă uit atît la ăia de sus care ţipă şi se agită. Mă uit mai mult la cei care se uită la ei. Ia priveşte-l pe cel de lîngă roata norocului! Acolo! Îl vezi? I-a căzut pălăria din cap de atîta rîs. Şi nici nu-şi dă seama că i-a căzut.

Tic parcă-şi aduse aminte de ceva:

― Hai repede acolo! Mi-am pus eu ceva în cap cu roata norocului. Vreau să-i prind şmecheria.

Un cerc uriaş de oameni era în jurul roţii. Cireşarii abia îşi găsiră un loc de unde să poată privi. Mişcarea necontenită îi strivea. Se prinseră de mîini şi îşi înţepeniră picioarele în pămînt, pentru a rezista întrucîtva.

Roata ţăcănea ca o mitralieră. Aproape fără întrerupere. Dacă nu-şi încerca nimeni norocul, atunci cel care o avea în seamă împingea cu putere şipca şi striga cît îl ţinea gura:

― Încercaţi-vă norocul! Fiecare număr cîştigător! Nimeni nu pierde! Toată lumea cîştigă! Vaze, lighene, oale, crătiţi! Încercaţi-vă norocul! Paguba e numai a noastră! Statui! Cele­brul cap de negru al lui Fradaburidi! Priviţi şi nu mai uitaţi! Glastra în care Frederic al şaselea a oferit flori Giocondei! Originală de două mii de ani! Atletul cu discul, bust artistic de la ultima olimpiadă! Găleţi smălţuite cu smalţ din Othelo! Toată lumea cîştigă! Şi numeroase obiecte pentru casă şi pe­trecere. Poftiţi! Poftiţi! Cine ia oala cea mare? Încap opt sute nouăzeci şi trei de sarmale! Poftiţi!

Oamenii nu rezistau chemării. Roata se învîrtea mereu. Nici un număr nu pierdea. Cei mai norocoşi cîştigau o solniţă sau o ceşcuţă de lut, care costau a treia parte din suma plătită pentru o tragere. De obicei însă ieşeau numai bucăţele de ghips modelate şi vopsite rudimentar. Îşi încercă şi Tic de trei ori norocul şi de fiecare dată cîştigă aceleaşi obiecte. Un fel de lulea de ghips, care nici măcar nu era găurită.

― Nu se poate, îi şopti el lui Dan. Am numărat de cîte ori s-a tras de cînd sîntem noi aici. Ştii de cîte ori? De treizeci şi opt de ori! Şi, cu toate acestea, nimeni n-a cîştigat un obiect mai mare... E o şmecherie la mijloc. În total sînt o sută douăzeci de numere. Fă şi tu o socoteală...

O dată cu Dan mai auzi cineva vorbele lui Tic. Un tînăr înalt, puternic, cu aer de atlet, îmbrăcat într-un costum lejer sportiv. Abia îşi ţinea rîsul. Şi el stătea de multă vreme acolo, urmărind împreună cu cireşarii ce se petrecea la roata norocului. Cînd Tic termină de vorbit, clătină din cap, parcă a aprobare.

Şi deodată răsună vocea gîjîită a proprietarului:

― Încercaţi-vă norocul! Vine, vine norocul! Încercaţi-l! Cu­raj! Curaj! Nimeni nu pierde! Vine, vine norocul!

Supunîndu-se parcă acestui îndemn, un tinerel de vreo 14-l5 ani se îndreptă şovăitor spre roată. Stătu în cumpănă o secundă, îşi făcu apoi curaj şi împinse şipca. Nu prea tare. Ţăcănitul metalului lovit deveni tot mai rar. Tinerelul aştep­ta indiferent. Vocea gîjîită îl trezi:

― A luat-o! A luat-o! Uite cum a luat-o!

Vesel de parc-ar fi cîştigat el, proprietarul îşi agita într-o mînă pălăria de paie cu boruri mari, iar în cealaltă o găleată roşie, frumos smălţuită. Oamenii se îmbulziră ca la nuntă. Băiatul luă repede găleata în mînă şi, parcă pentru a nu-i da timp omului cu pălărie de paie să se răzgîndească, o şi tuli printre rînduri, urmărit de o sumedenie de priviri invidioase.

Imediat îşi încercară norocul şi alţii. Printre ei şi Tic. Tînărul puternic din spatele lui făcu un gest cu mîna, pentru a-l opri. Era însă prea tîrziu. Tic împinsese şipca. La fel ca noro­coşii dinaintea lui, cîştigă aceeaşi lulea, inutilă, scîrboasă. Două minute mai tîrziu, mîna lui Tic împinse din nou şipca. De astă dată nu mai cîştigă luleaua, ci un obiect inform, colorat strident, care putea să reprezinte orice: de la papagal pînă la pantof. Se uită la Dan cu privirile unui om pus pe bătaie:

― Fir-ar să fie! Îmi vine să... O să arunc cu un bolovan în taraba asta! Mai zi că nu-i şmecherie! Dar tot nu mă las.

Tînărul atlet din spatele lui clătină iarăşi din cap, în semn de aprobare. Izbuti să-l oprească la timp pe Tic. Se aplecă şi-i spuse în şoaptă:

― Dacă-i şmecherie, de ce joci? Mi se pare că e a şaptea oară, nu?

Tic se uită plin de curiozitate la interlocutorul neaşteptat. Nu descoperi dojana pe faţa acestuia, ci mai degrabă veselie şi complicitate.

― Dar dumneavoastră... Începu Tic, însă nu mai avu vreme să termine întrebarea, pentru că vocea gîjîită a omului cu pălărie de paie răsuna desperată:

― Încercaţi-vă norocul! Vine, vine norocul! Încercaţi-l! Cu­raj! Curaj! Vine, vine norocul!

Din mulţimea de spectatori se desprinse un bărbat între două vîrste, îmbrăcat destul de modest. Stătu şi el în cumpănă o clipă. Parcă nu ştia cum să împingă şipca. Mai tare sau mai încet. Pînă la urmă se hotărî. Împinse.

― A luat-o! A luat-o! ţipă din nou gîjîitul.

Numărul la care se oprise coarda de oţel ― 72 ― oferea drept cîştig un serviciu de ceai de şase persoane.

Tic se uită întrebător spre cel care-l împiedicase să-şi încerce pentru a şaptea oară norocul.

― Asta nu înseamnă nimic, îi şopti atletul. Ai socotit singur şi ai ajuns la o anumită... idee. Toţi sînt nişte şmecheri. Şi aici, şi dincolo, la zaruri... şi dincolo, la ceasuri... Ai prea mulţi bani de pierdut?

― Sînteţi chiar atît de sigur? întrebă Dan.

Atletul clătină din cap, aproape plictisit. Gestul lui arăta că nu mai are nici o îndoială. Ar fi vrut şi Tic să întrebe ceva, dar îl opri din nou vocea omului cu pălărie de paie:

― Vine, vine norocul! Încercaţi-l!

Tînărul cu înfăţişare simpatică de atlet se posomorî.

― Nişte dobitoci, nişte pungaşi! şopti el printre dinţi.

Nu-şi termină însă bine vorbele, că o femeie blondă şi dur­dulie se văzu posesoarea unei crătiţi care reprezenta cel puţin de treizeci de ori valoarea taxei de participare la roata norocului.

― Acu ce mai spuneţi? întrebă Tic triumfător, de parc-ar fi cîştigat el obiectul. În ultimele douăsprezece trageri au ieşit trei premii mari. Am văzut cu ochii mei!

Atletul nu părea deloc convins. Îşi menţinea în continuare părerea, pe care o exprima însă tot în şoaptă:

― E o şarlatanie! Dar dacă dumneata nu vrei să crezi...

Tic nu putea să creadă. Aşa că mai cîştigă două lulele şi o pasăre neidentificabilă, cît degetul de mare. Ba îl îndemnă şi pe Dan să-şi încerce norocul de trei ori la rînd, dar şi acesta nu se alese cu nimic altceva decît cu două ceşcuţe şi cu o lulea negăurită.

― La urma urmei, ce vrei tu aici? îl întrebă Dan iritat. Nu vezi că nu avem noroc?

― Aş vrea să cîştig atletul acela cu discul, îi răspunse trist Tic. Are numărul optzeci şi nouă. O dată mi-a ieşit optzeci şi pa­tru, altă dată optzeci şi cinci. Nu vezi ce aproape am fost de el?

Dan holbă ochii. Era uimit. Cuvintele lui Tic ascundeau nişte mistere.

― Întîmplător te-ai apropiat... sau...?

― Nu, Dan, îi răspunse Tic. Nu întîmplător. Am calculat şi eu. N-ai văzut că trăgeam după ce şipca rămînea într-un anu­mit loc? La început m-am antrenat. Am vrut să mă obişnuiesc cu rezistenţa cuielor. Cînd am încercat cu adevărat, m-am apropiat de număr. Şi dac-ai şti cît îmi place statuia aceea!

Dan trecu de la admiraţie la duioşie. Privi şi el atletul cu discul şi într-adevăr i se păru deosebit faţă de celelalte obiecte. Avea o anumită fineţe şi o mişcare graţioasă, care nu-i ascundea însă forţa, şi nişte detalii care surprindeau prin autenticul lor.

― Într-adevăr, e foarte frumos, Tic. Nu ştiu cum a ajuns aici printre atîtea crătiţi şi lighene...

Abia în acel moment începu Dan să cerceteze lucrurile care se înălţau în piramida din interiorul roţii. Nu mai privi ca pînă atunci crătiţile, găleţile, serviciile de ceai şi de cafea, farfuriile colorate, castroanele şi celelalte obiecte care încîntă ochiul gospodinelor sau îi obligă pe cetăţenii întîrziaţi să-şi încerce norocul, cu gîndul de a-şi împăca nevestele bosum­flate. Privea vălmăşagul de culori şi străluciri cu ochi de artist. De aceea descoperi cîteva obiecte care păreau stri­dente în piramidă. Investigaţia lui superioară era ajutată de semnele foarte precise ale lui Tic. Lucru ciudat, de astă dată gesturile celor doi cireşari se asemănau, se identificau. Şi unul şi altul căzură de acord că singurele obiecte care meritau atenţia lor, care, eventual, puteau să intre în posesia lor ― în afară de aruncătorul de disc ― erau următoarele: o vază mare, lăcuită în culori închise şi brăzdată neregulat de vinişoare aurii, probabil o imitaţie chinezească; un cuplu de dansatori sugerînd o piruetă îndrăzneaţă, sculptat în mar­mură şi aşezat pe un soclu mare de granit; un cap în mărime naturală (Dan susţinea că-l reprezintă pe Apollo) vopsit urît în bronz, fără să i se fi alterat însă frumuseţea trăsăturilor; un negru bizar, îmbrăcat într-un costum alb colonial, cu caschetă pe cap şi cu arme prinse la centură. Celelalte sta­tuete erau banale sau erau atît de prost executate, încît făceau rău privirilor.

― Ei, ce crezi, avem vreo şansă? îl întrebă Tic pe Dan.

Dan nu avu vreme să-i răspundă, sau poate că Tic se de­zinteresă pentru un moment de răspunsul prietenului său. Cireşarul cel ciufulit se uita pe furiş la un personaj ciudat, care apăruse ca din pămînt lîngă roata norocului. Era un om înalt şi slab, adus din spate, îmbrăcat într-un pardesiu lung, cenuşiu, cu o pălărie de aceeaşi culoare şi cam ponosită, pe cap. Într-o mînă ţinea o umbrelă bine strînsă, care-i servea şi de baston. Şi umbrela era tot gri. Şi batista cu care-şi acope­rea nasul şi gura, parcă pentru a se apăra de praf, era gri. Nişte ochelari cu rame groase şi lentile întunecate îi ascun­deau ochii.

― Pariezi cu mine că are mustăţi? spuse pe neaşteptate şi cu multă siguranţă Tic.

― Le-ai văzut înainte de a şi le acoperi cu batista? întrebă la rîndul lui Dan.

― Nu. Dar dacă te uiţi mai bine, ai să vezi la marginea de jos a batistei capătul unei bărbi. O barbă sură.

― Aha! se dumiri Dan. Logică "ticiană": Cine are barbă nu se poate să nu aibă şi mustăţi... Dar să ştii că nu e regula absolută.

― Sssst! făcu Tic, ducînd mîna la gură. Hai să ne apropiem de el. Dar mai întîi urmăreşte-i privirile...

Cireşarii îşi croiră drum prin mulţime. Apropiindu-se de "omul în gri", Dan avu timp să-l observe. Din locul unde se afla, omul în gri trebuia să-şi îndoaie gîtul pentru a avea în raza privirilor lui un anumit obiect din piramida roţii norocului. De aceea, ochelarii nu-i puteau ascunde intenţia.

Cireşarii îl supravegheau. Obiectul cu pricina era aruncă­torul de disc.

În cîteva clipe, Tic şi Dan ajunseră în spatele ciudatului personaj. Tocmai la timp pentru a-i auzi vocea ― o voce piţigă­iată, nervoasă ― cu care se adresa omului cu pălărie de paie:

― Nu vindeţi cumva aruncătorul de disc? E singurul obiect care mă interesează...

Proprietarul tarabei rămase un moment nehotărît. Voia să spună ceva, dar parcă buzele nu aveau curajul să se deschidă.

În clipa aceea, Tic îl zări alături pe tînărul cu înfăţişare de atlet. Părea şi el foarte interesat de ceea ce se întîmplă în faţa lui. Dintr-un exces de simpatie, cireşarul îl lovi cu cotul, dar imediat se ruşina. Atletul însă îi răspunse cu acelaşi gest, îi făcu complice din ochi, apoi îi indică printr-o privire scurtă personajul gri.

― Îl vindeţi sau nu? întrebă pentru a doua oară acesta.

Omul cu pălărie de paie redeveni subit oratorul dezinvolt, cu voce gîjîită:

― Încercaţi-vă norocul! Statuia lui Fradaburidi!

― Fradaburidi? repetă uimită o voce piţigăiată.

Apoi, cu un gest furios, omul în gri împinse şipca de lemn, după care dispăru în mulţime.

― Optzeci şi nouă! ţipă ca un apucat proprietarul tarabei. Optzeci şi nouă!

Dan simţi degetele lui Tic înfigîndu-i-se în braţ ca nişte cîrlige. Îşi smuci mîna, dar într-o clipă se pomeni că repetă şi mai violent gestul lui Tic:

― Aruncătorul de disc! Dacă n-ar fi plecat...

Numai atletul de lîngă ei părea sceptic:

― Nu cred eu că va cîştiga vreodată cineva aruncătorul lui Fradaburidi.

Tic nu era însă de acord cu această părere:

― Păi n-aţi văzut că l-a cîştigat? În faţa noastră. Dac-ar fi jucat cu adevărat...

― I-ar fi ieşit o lulea sau o pasăre ca acelea pe care le ai dumneata în mînă... Ţi-am spus că-s toţi nişte şarlatani...

Clătină din cap înfuriat, apoi îşi făcu loc cu coatele printre spectatori. Tic îi urmări multă vreme cu privirea silueta. Era aproape cu un cap mai înalt decît oamenii pe lîngă care trecea.

"Oare cine-o fi?" îşi spunea în gînd cireşarul. "Şi de ce-o fi atît de înfuriat pe...?" Dar nu mai avu timp să-şi termine gîndul. O voce binecunoscută se ridică deasupra tumultului.

― A luat-o! Uite cum a luat-o!

Un fior săgetă inima lui Tic. Întoarse capul iute ca un căţel. Se linişti repede. Aruncătorul de disc se afla la locul lui. În schimb, pe palma întinsă a omului cu pălărie de paie se odihnea strălucitor un castron de supă. Cîştigătorul nu-i era necunoscut. Parcă-l mai zărise undeva, şi nu de multă vreme, îşi aminti imediat. Era acelaşi tinerel care cîştigase cu vreun ceas înainte o găleată roşie smălţuită. Numai că de astă dată purta pe cap o şapcă albastră, cu cozoroc de ţiplă. De aceea nu-l recunoscuse imediat. Şi simţea cum îl roade invidia.

― Oare de ce unii oameni sînt atît de norocoşi! îl întrebă el pe Dan. Eu am tras de zece ori şi m-am ales cu nişte...

Nu mai rosti cuvîntul. Se mulţumi să scape din mînă obiectele cîştigate. Îl imită şi Dan.

― Cu banii pe care i-am pierdut aici, Ticuşorule...

― Adică tu îţi închipui că n-o să cîştig eu aruncătorul de disc! Chiar de-ar trebui să-mi risipesc toate economiile... Nu mă las. Şi-mi pare bine că n-am uitat carnetul C.E.C.

Dan nu părea prea convins de ceea ce auzea.

― Eu nu zic că n-ai putea să-l cîştigi... Dar mai este un lucru la care ar trebui să te gîndeşti. Şansa aceasta o are oricine. S-ar putea ca mîine dimineaţă să nu-l mai vedem acolo...

― Înţeleg, răspunse Tic nu tocmai mulţumit. Vrei să plecăm şi să ne întoarcem mîine dimineaţă... Fir-ar să fie! Nu mi-e necaz că plecăm. Mi s-a făcut şi mie somn. Mi-e teamă să nu-l cîştige altcineva. Asta e! Ce zici? Să mai încerc o dată?

― Treaba ta, răspunse Dan. Nu zic nici da, nici nu. Ştii tu ce se întîmplă în asemenea cazuri... N-am acum nevoie de tunete. Am nevoie de linişte, pentru că mi-e un somn cumplit.

Tic stătea la îndoială. Să mai încerce sau nu? Avea nevoie de un îndemn. Afirmativ sau negativ. Răspunsul lui Dan, neutru, îl ţintuia locului... Ce să facă? Noroc că-l zări în mulţime pe tînărul cu înfăţişare de atlet. Venea spre ei, spre roata norocului. Prin urmare nu va mai juca... pînă mîine dimineaţă.

― Atunci hai să mergem! îi spuse el lui Dan. Poate că pînă mîine dimineaţă n-o să se cîştige... Şi poate că pînă atunci vom descoperi o metodă care să ni-l aducă mai sigur în mîinile noastre.

Tic îşi făcea curaj, pentru că în sinea lui era trist. Cheltuise o groază de bani, îi risipise în vînt şi mai ales simţea că n-o să se poată stăpîni şi va mai pierde încă mulţi.

― Nu! se hotărî el. Numai mîine! Nu se poate să nu-l cîştig. Uite, aş fi în stare să-ţi jur, dar încă n-o fac. Şi nu înţeleg cum poţi fi tu atît de nepăsător?

― Nici eu nu ştiu ce e cu tine, îi răspunse Dan. Oare te atrage aruncătorul de disc sau jocul în sine?

Apariţia atletului le întrerupse convorbirea.

― Ei, v-aţi lecuit? îi întrebă acesta. Mai bine duceţi-vă acasă... Nu se termină bîlciul într-o zi!

Şi iarăşi îi făcu un semn de complicitate cu ochiul lui Tic. Cînd se uită însă spre roata norocului, privirile i se încruntară.