Cuvîntul autorului

― Oh! Oh! zîmbi el. Eşti pus pe fapte mari şi, ţi-am mai spus o dată, cam primejdioase. Ascultă bine! Nu e uşor să des­curci iţele pe aici. Sînt prea încîlcite şi ai putea să te loveşti de nişte piedici cam colţuroase, care pot lăsa urme şi dureri... Lasă-i pe alţii să se ocupe de treburile astea. Au şi mai multă experienţă şi... sînt mai chemaţi decît dumneata...

― Aha! înţelese cireşarul. Prin urmare, dumneavoastră...

Terenţiu duse repede degetul la buze, indicînd ferm tăcere:

― Stai! Nu te grăbi! Nu-ţi împuia capul cu asemenea gînduri. Mai bine te-ai plimba prin bîlci, împreună cu prie­tenul dumitale, ca doi băieţi cuminţi care vor să se distreze... Mai mult ziua şi mai puţin noaptea. Nu mi-ai spus ce sînt părinţii dumitale, dar eu nu cred că ar fi bucuroşi să-şi ştie copiii prin bîlci, în ţoiul nopţii, aruncîndu-şi banii unor vagabonzi. Nu-i aşa că ai plecat de acasă, aseară, sărind pe fereastră?

― Da... răspunse Tic, înroşindu-se. Numai că am plecat din altă casă. Nu locuiesc aici. Sîntem invitaţi la nişte rude... aşa că e mai... e mai uşor de folosit fereastra...

Terenţiu rîse cu toată faţa. Îi pierise orice urmă de severi­tate. Iarăşi îşi plimbă degetele prin părul ciufuliciului; de astă dată însă fără duritate.

― Şi cam ce obiect te interesează acolo?

― Atletul! Atletul cu discul! răspunse Tic fără ezitare.

― Fiuu! fluieră Terenţiu. Statuia lui Fradaburidi? Îmi pare rău că te întristez, dar nu cred că vei putea s-o cîştigi.

― De ce? întrebă Tic nedumerit. Am aceleaşi şanse ca ori­care altul. Nu-mi trebuie decît mai multă stăruinţă. Şi în privinţa asta, vă rog să mă credeţi...

― Nu-i vorba de şanse şi de stăruinţă, începu să-l lă­murească atletul. Pot să pariez cu dumneata că, oricît ai juca, nu-l vei cîştiga niciodată. Numai în cazul cînd e de acord borţosul...

― Borţosul! se miră Tic. Aaaa! Ăla cu pălărie de paie? Într-adevăr, i se potriveşte bine porecla. Dar nu văd de ce trebuie să fie el de acord? Să ştiţi că am urmărit fiecare tragere, bineînţeles cînd eram de faţă, şi am ajuns la nişte calcule pe care, dacă le-aş folosi cum trebuie şi cînd trebuie... Terenţiu surîse compătimitor.

― Acolo nu se cîştigă cu calcule, dragul meu...

― Nu-s de acord cu dumneavoastră, răspunse Tic foarte promt. De cînd supraveghez roata norocului, cozorocul a cîştigat de trei ori. Şi de fiecare dată cîte un obiect important. Şi am mai văzut că nu trage la întîmplare. Calculează şi el ca şi mine. Numai că nu ştiu cum izbuteşte să-şi aleagă momentul cel mai favorabil.

― Cine-i cozorocul? întrebă atletul.

― Băiatul acela cu şapcă albastră şi cu cozoroc de ţiplă. I-am dat noi această denumire convenţională, aşa cum dum­neavoastră l-aţi numit pe ăla borţosul. Şi dacă nu mă opreaţi, îl urmăream mai departe, fără să simtă el, şi cine ştie ce noutăţi aş mai fi aflat. Dar să ştiţi că nu-l las, chiar dac-ar trebui pentru asta să mă transform în copoi.

Chipul lui Terenţiu deveni sever. Prinse cu mîinile umerii lui Tic şi-i strînse pînă ce cireşarul simţi durerea în oase.

― Lasă la o parte orice calcule şi urmăriri! Prin bîlci nu umblă numai oameni de treabă. Mai sînt destui pungaşi, derbedei, vagabonzi, pe care n-ar fi bine să-i cunoşti sub înfăţişarea lor adevărată. E mai mult decît un sfat ceea ce-ţi spun. Poate că sînt alţii care au menirea să descurce aceste iţe. Şi în nici un caz nişte copii. Şi să nu uiţi ce ţi-am spus la început. Eşti un băiat simpatic şi probabil deştept. E bine să te ştii simpatic, dar nu e prea bine să-ţi închipui că eşti foarte deştept.

Altetul îl lăsă pe Tic năucit. Cireşarul nu ştia ce să creadă. Un vălmăşag de sentimente, un vălmăşag de gînduri cutreie­rau fiinţa lui. Nu ştia dacă trebuie să se ferească, să se apere, să acţioneze, să lase totul baltă, să fie perseverent sau nepăsător. I se părea că e înconjurat din toate părţile de enigme şi acest lucru îl irita. Îi pierise pentru un timp acel surîs cuceritor care-i deschidea peste tot porţile.

"Fir-ar să fie! îşi spuse el în gînd. O să las totul baltă şi o să fug spre casă. Poate o să născocim ceva în oraşul nostru. Brrr! Ce vacanţă ingrată!"
4
Cu aceste gînduri ajunse Tic la roata norocului. Primul personaj pe care-l zări acolo fu omul în gri. Arăta la fel ca în seara trecută. Nu mai depăşise însă rîndul spectatorilor încă nedecişi. Stătea retras undeva, ferindu-se parcă să fie băgat în seamă, şi privea ţintă un singur punct al piramidei cu obiecte strălucitoare. Cireşarul descoperi imediat obiectul care-l fascina pe omul în gri. Era acelaşi de care se îndrăgos­tise şi el: atletul cu discul. Bătrînul nu rămase prea multă vreme acolo sau poate sosind cu mult înaintea lui Tic se să­turase tot privind statuia. Nu plecă însă fără să bolborosească nişte cuvinte pe care urechile ciulite şi pregătite pentru orice eventualitate ale celui mai tînăr dintre cireşari le prinse şi le descifra fără greş:

― Hm... Hm... Statuia lui Fradaburidi! Fradaburidi!!

Tic ar fi pornit fără şovăire şi pe urmele acestui personaj ciudat, dacă n-ar fi zărit la vechiul post de observaţie chipul năucit şi roşu ca sfecla al lui Dan. Iar la doi paşi de el, două fete, ţinîndu-se de mînă, zîmbeau batjocoritor: Maria şi Ioana.

Nu mai era nici o îndoială. Dan pierduse bătălia... dacă avusese loc vreo bătălie... Cine ştie? Poate că se predase fără nici o rezistenţă. Probabil că nici o mişcare, nici un gînd, nici un gest pe care îl făcuseră cei doi cireşari nu rămăsese nedezvăluit.

― Da! spuse Tic furios, oprindu-se sfidător în faţa Mariei. Tot ce ţi-a spus dumnealui e adevărat. N-a exagerat cu nimic şi n-a ascuns nimic. Cred că nu e nevoie să-ţi mai repet, cum faci tu cînd îţi înveţi lecţiile de fizică...

― Sau cum faci tu cînd spui o minciună gogonată, îi replică Maria. Mai întîi află că abia am sosit şi, în al doilea rînd, sînt situaţii ca aceasta cînd nu se vorbeşte la singular. Ca să ştim cum stăm şi cu politeţea. Şi în al treilea rînd, dacă am aflat ceva, atunci tu eşti cel care ne-ai spus şi nu prietenul care s-a transformat în sfinx de culoare roşie.

Tic trăi un moment penibil. Şi pentru că-l jignise pe Dan pe nedrept (dar asta nu se întîmpla pentru prima dată); şi pentru că o jignise pe Ioana, ignorîndu-i prezenţa (deşi, prin felul în care se comportase, voise s-o scoată din cauză, mai puţin pen­tru că-şi jignise sora; mai mult însă pentru că se autojignise, transformîndu-se într-un mic imbecil). Acest ultim lucru îl scotea din sărite. Prin felul cum se purtase dăduse un răspuns general afirmativ gîndurilor şi întrebărilor cu siguranţă batjo­coritoare şi duşmănoase ale celor două domniş6are, care se ţineau prieteneşte de mînă.

― Va să zică v-aţi împrietenit... la toartă, spuse el, în loc de orice altceva. Mîine-poimîine o să faceţi schimb de nume, iar eu, începînd din această clipă...

― Nu începînd din această clipă, Ticuşorule, îi spuse Maria aproape plictisită. De multă vreme eşti urîcios şi nesuferit, mai ales, cînd te încăpăţînezi în prostii. Într-adevăr, în ulti­mul timp frecvenţa lor... mă cam înspăimîntă.

― Lasă-mă-n pace! se opuse el cu iuţeală. Fără prostiile mele... Bine! O să vedeţi voi! M-am gîndit eu ce-o să fac. Şi mîine, împreună cu Ursu, şi cu Victor, şi cu... fără voi... Las' că ştiu eu... Nu-i aşa, Dan?... Fradaburidi!...

― Fradaburidi? întrebă Dan inocent şi cu voce tare.

Fetele dădură un alt înţeles întrebării lui Dan.

― Ce-i cu Fradaburidi? întrebară la rîndul lor. Cine e acest Fradaburidi? Iarăşi o scorneală de-a ta?

Ultima întrebare îi aparţinea Mariei, care se uita curioasă cînd la Dan, cînd la Tic. Primul îşi ţinea privirile ascunse în pămînt, celălalt privea foarte atent o gheretă la care se vin­deau mingi colorate, cu coadă de cauciuc. Rîsul abia stăpînit nu i-l stîrnise însă ceea ce se întîmpla acolo, ci curiozitatea incipientă a celor două prietene.

― Aha! pricepu Maria. Vrei să scapi din încurcătură, folosind metodele tale vechi... Ştii, dragă Ioana, cum face dumnealui cînd e într-o încurcătură? Scorneşte un nume ciudat ca acest Fradaburidi, cei care îl ascultă se apucă să-i găsească un înţeles şi astfel dumnealui cîştigă timp pentru a inventa altă poveste.

― Bine! acceptă Tic. Dacă nu vă mulţumiţi cu Fradaburidi, atunci o să scornesc alt nume... De pildă... Piro... Pio... Da! Piroboridava!

― Piroboridava!? tresări Ioana. Ăsta nu-i un nume scornit. Nu-ţi aminteşti? se adresă ea Mariei. Nu-i numele unui oraş dac din părţile Tecuciului?

― Da! răspunse Maria. E o cetate dacică descoperită în apropierea Siretului. Îmi amintesc. Pînă la descoperirea aşezărilor din munţii Grădiştei era cea mai importantă cetate dacică dezgropată la noi...

― Nu-s chiar atît de sigur, interveni Dan.

― Aaaa! Prin urmare, tu i-ai sugerat acest nume, se dezmetici Maria. De la cine altcineva putea să-l afle? Şi celălalt... Îîî... Fra... Bra... Fradaburidi? Tot opera ta e?

― Nu! se dezvinovăţi Dan. N-am nimic cu Fradaburidi. L-am auzit şi eu, cum l-aţi auzit şi voi.

― Poate că face parte din metodă, rîse Ioana. Întîi un nume straniu, inventat, apoi altul la fel de straniu, însă real, pen­tru a da o anumită autenticitate şi primului... Trebuie să recunosc că e o metodă inteligentă...

― Mulţumesc, răspunse Tic, în urma unei clipe de medi­taţie, care-l îndemnase să nu piardă măcar acest compliment rostit cu un accent atît de sincer.

Tinerii se îndepărtaseră de roata norocului. Porniseră pe cîmp, spre un pod îndepărtat, care scurta însă drumul. Foamea le dădea tîrcoale şi gîndurile lor începeau să gravi­teze tot mai des în jurul unei mese încărcate cu bunătăţi. Cîmpul era pustiu. În depărtare doar, se zărea o siluetă mişcătoare, dar nimeni nu-o luă în seamă. Oarecare plic­tiseală se strecurase în sufletele lor. Dan îşi controla în gînd biblioteca, alegînd cărţi pe care nu le citise sau le pusese la loc după ce citise, nemulţumit, un capitol sau două. Ioana blestema cu ochii închişi monotonia şi uniformitatea oraşu­lui, pentru că nu oferea nici o atracţie deosebită, misterioasă, pentru că nu-i îndemna la acţiuni nemaipomenite pe noii ei prieteni; blestema şi se gîndea că foarte repede va rămîne iarăşi singură, cu acea senzaţie dureroasă, că în fiecare noapte i se taie aripile înălţate spre zbor. Maria încerca să se obişnuiască într-un fel cu ideea că va petrece o vacanţă plic­tisitoare, o oarecare vacanţă, fără acele tentaţii, enigme şi emoţii pe care le trăise în Peştera Neagră sau în Cetatea Vul­turilor. Ştia că repede-repede se va lăsa pradă unor visuri care îi vor înfăţişa fantastice aventuri. Iar Tic... Ticuşor îşi făcea planurile de plecare neîntîrziată, convins că alături de Victor şi de Ursu... da, şi de Dan, şi de Lucia, şi de nesuferita lui soră, va da peste un lucru extraordinar. "Nu se poate să rămînem ca nişte copaci, nemişcaţi şi tîmpiţi" îşi spunea el în gînd. E adevărat că nu putea să scape de nişte imagini care îi apăreau ca nişte fulgere; şi prin ele întrezărea oameni ciu­daţi, obiecte strălucitoare, un discobol în plin efort, şi auzea în permanenţă un ţăcănit ca de mitralieră. Oare mîine toate acestea vor fi nişte simple amintiri? se emoţionă Tic o clipă, încetinind pasul. Fetele erau înainte, mergeau tăcute, cu capul în pămînt. Dan îşi potrivi mersul după cel al lui Tic, aşa că după cîteva secunde amîndoi erau la vreo douăzeci de metri în urma fetelor. Puteau vorbi în şoaptă.

― Tu ce zici? întrebă Tic. Să mai facem o încercare după-masă? Dacă nu reuşim, ne luăm calabalîcul şi...

― Va să zică te-ai resemnat.

Dan răspunse fără să se gîndească şi mai ales fără să-şi închipuie că vorbele sale, aruncate la întîmplare, cu o voce obosită, vor avea efectul unei explozii. Pumnul lui Tic îl lovi cu atîta putere în spate, încît simţi că i se taie răsuflarea. Dure­rea îi închirci trupul, dar îl părăsi repede cînd îl zări pe Tic uitîndu-se sus, spre orizont, şi izbind furios cu piciorul în pămînt.

― Ce te-a apucat? Şi de ce-ai dat în mine?

― În tine?! tresări Tic. Cînd? Aaa! Nici nu mi-am dat sea­ma... Oraşul ăsta mi-a învineţit oasele. După-masă voi pune mîna pe discobol. Dacă nu-l cîştig, îl iau. Îl iau şi fug. N-o să mă prindă borţosul...

― Eşti nebun?! Nici n-o să ai vreme să te mişti. Nu din cauza borţosului. Oamenii din jur. Nimeni nu suferă hoţii.

― Pssst! se învioră Tic. Am o idee, o idee grozavă. Poţi să-i pui cruce discobolului. Nu-i aşa că stă chiar în vîrful pirami­dei? În orice caz, cam pe-acolo. Gata! E grozav! Dar trebuie să aşteptăm pînă se înnoptează. Am nevoie de întuneric. Grozav!

Fetele se treziră dintr-o dată singure. Simţiră aceasta cînd, cotind printr-o pădurice, se pomeniră în faţa unui personaj ciudat, un bătrîn înalt şi uscăţiv, îmbrăcat în gri, care privea soarele prin ochelarii lui întunecaţi şi bolborosea cuvinte nedesluşite. Atitudinea personajului li se părea prefăcută şi o uşoară spaimă le încolţi pe neaşteptate. Paşii li se încetiniră, dar tot nu reuşiră să evite întîlnirea cu personajul, înainte de apariţia băieţilor, din simplul motiv că bătrînul, săturîndu-se probabil să se uite la soare, evada din starea de paralizie şi porni cu atîta iuţeală pe cărare de parcă l-ar fi împins cineva de la spate. Fetele abia avură timp să se ferească din calea lui; mergea ca un orb sau se prefăcea că nu vede nimic? Din bodogăneala lui neîntreruptă reuşiră totuşi să desluşească un cuvînt: "Fradaburidi"...

― Ai auzit? se întrebară fetele în acelaşi timp. Fradaburidi! Deci nu e o scorneală a ălora.

Maria arăta cu mîna locul unde se opriseră Tic şi Dan, chiar la capătul păduricii. Cei doi nu se sinchiseau însă de ele. Se uitau cu cefele înţepenite într-o anumită direcţie, spre o anumită ţintă, pe care fetele n-o puteau vedea din cauza pă­duricii, dar pe care o ghiceau: omul în gri.

5
Somnul de după-masă era obligatoriu în vila Ioanei. Sen­tinţa fu primită fără nici o crîcneală de către băieţi. Fetele încercară să protesteze nu atît prin vorbe, cît prin gesturi şi priviri; destul de timide şi acestea. Ioana ştia că împotrivirea e zadarnică, dar i se părea că bosumflarea face parte din per­sonalitatea ei. Bunica nu i se adresă direct; vorbea cu băieţii:

― O să vă prindă foarte bine somnul! Să ştiţi de la mine: somnul de după-amiază te obişnuieşte să fii cuminte, ordo­nat, ascultător. Te pregăteşte pentru viaţă.

― Eu voi fi foarte cuminte în viaţă, răspunse Tic.

― Dar în timpul şcolii? întrebă Ioana.

― De-aceea aveţi vacanţă, spuse nestingherită bunica. Vă odihniţi, vă pregătiţi pentru zilele de şcoală. Da, da! de la o vreme, băieţii încep să aibă mai multă minte decît fetele.

― Mai ales cînd sînt obosiţi, adăugă Maria în şoaptă.

Tic şi Dan porniseră spre camera cu balcon. Era cald, o căl­dură grea, obositoare, care înnămolea orice fantezie.

― Eu îi dau dreptate, de astă dată, bunicii, spuse Tic. După o masă atît de bogată, după noaptea nenorocită cu cocoşul... Of. Ştii ce somn mi s-a făcut?

― Nu ştiu ce-o să spui mîine sau poimîine... Dar povestea aia cu cuminţenia... Ce ţi-a venit să faci declaraţia?

― Ei, na! Parcă tu nu ştii! Aşa-s eu! Dacă am prilejul să mulţumesc pe cineva. Hai mai bine să dormim pînă la cinci... o oră pentru antrenament. E grozav! Grozav! Bine că aruncă discul...

Dan încercă de cîteva ori să obţină mai multe lămuriri de la Tic. Ciufuliciul se dăruia însă cu toată ardoarea somnului. În loc de vorbe răspundea prin chicoteli; parcă-şi pregătea visele. Dan oftă, înfuriat că nu are partener de conversaţie. Îşi aminti cît îl chinuise Tic în noaptea trecută. Se revoltă, pentru că îşi închipuia că are gust de vorbă, dar adormi înaintea lui Tic. Fetele îşi blestemau soarta, inventau fraze, cuvinte şi for­mule care să cristalizeze cît mai sugestiv dispreţul lor pentru cei doi somnoroşi. Dar nu simţeau nici o satisfacţie. Ele stăteau ca pe ghimpi, iar ei dormeau nepăsători ca nişte pisoi.

― Asta nu se poate! se înfurie Maria. Eu zic să-i ascultăm.

― Imposibil! Trebuie să trecem prin hol.

― Aş trece şi prin zid...

― Ar fi mai uşor, zise Ioana. În hol croşetează bunica. În fiecare după-amiază, de cînd îmi amintesc eu, de cînd eram atîtica, stă acolo şi croşetează. Trebuie să răbdăm pînă la cinci.

― N-ai o enciclopedie? Un Larousse sau altceva?

― Pentru ce? Adică... Iartă-mă, se scuză Ioana. Nu ştiu ce mi-a venit să te întreb pentru ce ai nevoie. De obicei sînt dis­cretă... Avem o enciclopedie mare din păcate, în biblioteca din hol. Dar am un Larousse aici... Uite! Acolo, după sticlă. Stai, că ţi-l aduc eu.

Nu mai era nevoie. Maria îl găsi repede şi începu să-l răs­foiască.

― Nu dau peste nici un Fradaburidi, spuse ea necăjită.

― De Fradaburidi era vorba? Poate că îl găsim în enciclo­pedie. Mă întreb şi eu cine-o fi? Şi ei de ce nu vor să ne spună?

― Pentru că n-am insistat noi, îi răspunse Maria. E mai plăcut cînd descifrezi singur o enigmă.

Pe Ioana o atacă subit un gînd:

― Ce te face să crezi că Fradaburidi e ceva celebru?

― Rezonanţa... Ca la Epaminonda, ca la Vercingetorix...

― Eu mi-am închipuit mai degrabă că e numele unui oraş sau al unei regiuni. L-am legat mai mult de geografie, nu de istorie.

― Hai să facem pronosticuri cu privire la Fradaburidi! pro­puse Maria. Va trece mai repede timpul.

Stăteau tolănite, fiecare pe patul ei. Începu un joc original de născociri, de presupuneri şi invenţii. Fantezia le duse pe amîndouă atît de departe, încît căzură foarte uşor în apele somnului.

6
Cu cîteva minute înainte de ora cinci se treziră toţi. Li se părea că rătăcesc prin infern. Pentru că era întuneric ca noaptea, fulgerele adunau fiori electrici pe limbă, iar tunetele cutremurau pereţii.

Fetele alergară la ferestre, dar nu ca să le închidă, ci să se împotrivească fierbinţi rafalelor reci şi puternice. Ghe­muite, cu mîinile înfipte în pervaz abia puteau să reziste vijeliei. Erau atît de ameţite, că nu simţiră imediat de­clanşarea potopului. Cînd izbutiră, cu chiu cu vai, să închidă geamurile, apa curgea din părul lor ca dintr-o cişmea. Erau însă atît de fericite, că se pomeniră amîndouă dansînd în mijlocul camerei.

― Fantastic! spuse Ioana, avîntîndu-se într-o piruetă. Nici nu ştiu ce e pe faţa mea. Apă, lacrimi?... Niciodată n-am pomenit o asemenea furtună. Îmi vine să mă urc în vîrful nu­cului şi să stau acolo pînă se termină totul...

― E o prostie, îi răspunse Maria. Emoţiile n-au întotdeau­na nevoie de vijelii. Ah! Cîte furtuni n-am trăit noi în mijlocul celui mai nepăsător decor!

― Voi! Eu vreau furtuni, vreau să mă rostogolesc o dată cu apele unui torent, vreau să ajung... oare unde vreau să ajung?

― În baie! se auzi o voce severă. Imediat în baie!

Bunica stătea încruntată în pragul uşii, cu două halate în mînă. Fetele se supuseră, fără să scoată o vorbă.

În camera băieţilor era o linişte neverosimilă. Pe pat, în capul oaselor, cu spatele rezemat de perete, Dan rătăcea prin alte lumi. Nu auzea şi nu se vedea nimic. Îşi acoperise capul cu o pernă uriaşă. Numai nasul şi gura i se vedeau. Respira regulat; parcă se supunea unui exerciţiu precis.

― De ce să mă consum degeaba? spuse el într-un tîrziu. Mai bine să-mi păstreaz nervii pentru altceva...

Tic îşi lipise faţa de sticla geamului. Văzut de afară, era hidos. Dar cine avea asemenea preocupări? Clipea des din ochi; adică se ferea inconştient de luminile orbitoare ale ful­gerelor.

― Pentru ce să-ţi păstrezi nervii? întrebă el furios că fusese nevoit să-şi desprindă gura de geam. Şi parcă tu ai nervi!

Nu primi nici un răspuns, pentru că nimeni nu putea să-i au­dă vorbele. Şi nici n-avea nevoie de vreun răspuns. Se retrase cu un pas de la fereastră, rămase cîteva secunde în cumpănă, apoi se prăvăli pe patul de campanie. Supraevaluase rezistenţa patului. Căzu pe podea cu patul peste el. Furia îl făcu neputin­cios. Nu se mişcă. Stătea pe podea, rezemat în coate şi-n bărbie, ca un paralitic, cu patul odihnindu-se deasupra lui.

"Măcar de-aş adormi!" îşi spuse el în gînd.

Şi Dan, cu capul ascuns în pernă, gîndea cam la fel.

Dar gîndurile lor nu se împliniră. Ioana şi Maria dădură buzna în camera lor. Se opriră însă în prag, săgetate de spaimă. O clipă numai. Ca slobozite dintr-o praştie, alergară amîndouă. Maria spre Tic, Ioana spre Dan. Probabil că amîn-două au rostit întrebarea în acelaşi timp:

― Ce s-a întîmplat?

Dan răspunse cu ochii închişi şi profund fericit:

― Visez... Am ajuns undeva, la mare, poate chiar la Veneţia, şi mă plimb cu o gondolă...

Tic nici nu simţi că i se ia greutatea de pe spate. (E drept că patul era foarte uşor.) Rămase în aceeaşi poziţie.

― Sînt distrus...

― Ţi-ai rupt ceva? se înfioră Maria. Spune repede!

― M-a distrus vijelia. Mi-a ucis toate planurile. S-a dus dracului Fradaburidi. Oare ce-o fi acum în iarmaroc?

― La asta te gîndeşti tu? Dacă vrei să faci băi de nămol, n-ai decît... Du-te!

― Sînteţi nişte proşti! se auzi vocea lui Dan. Aţi venit aici cu gînduri extraordinare şi acum aţi căzut în letargie. Eu încerc să mă adaptez mediului şi reuşesc de minune. Am fă­cut nişte călătorii grozave, dar cîte n-am făcut!

― Asta nu-i adaptare la mediu, spuse Ioana. Pentru că nu trăieşti aici. Evadezi. Şi ai norocul că-ţi duci visurile pînă la capăt...

― Aiureli! se enervează Dan. N-ajung niciodată pînă la capăt. Trec din vis în vis. Asta-i frumuseţea! Dacă vreţi, pot să vă povestesc unul dintre ele...

― Nu! se opuse Tic cu vehemenţă. N-am nevoie acum de vi­surile tale. Mai bine mă duc afară, în ploaie...

― N-ai decît, îi răspunse Dan. Eu am vrut să vă mai învese­lesc puţin. Nu m-am gîndit la mine, ci la voi.

Tăcerea se lăsă ca o cortină în camera de lîngă turn. Ni­meni n-avea chef de vorbă. Parcă ascultau cu toţii răpăitul sacadat al ploii. De multă vreme nu trăiseră cireşarii o aseme­nea stare de somnolenţă. Se simţeau străini, stingheri, îi încolţeau gînduri duşmănoase. Cel mai mult dintre toţi sufe­rea Tic. Planul său genial ― aşa îl calificase el într-un moment de entuziasm ― de capturare a discobolului fusese lichidat şi înghiţit de furtuna neprevăzută. E adevărat că şi acest plan era un paleativ; izvorîse din necesitatea de a face ceva în acest orăşel pe care începuse să-l urască. Ciufuliciul nu se împăca deloc cu inacţiunea şi, în lipsă de altceva, se hotărîse să treacă discobolul în proprietatea lui. Totul era pus la punct. La un singur lucru nu se gîndise. Dar cine şi-ar fi închipuit că se va revărsa un potop asupra oraşului, care va scoate bîlciul din circulaţie? Sau, mai bine zis, care va opri circulaţia în bîlci? Un lucru era însă sigur: nu va aştepta pînă se va usca pămîntul. Mai bine învins, ruşinat, dar acasă. Fir-ar să fie de ploaie neghioabă! Nu putea să mai aştepte o zi!

Totuşi ploaia se opri. Dintr-o dată. Norii se topiră ca prin farmec şi soarele, coborînd spre asfinţit, luă din nou în stăpînire pămîntul. Cam timid, cam obosit, cam morocănos, dar totuşi soare. Camera în care stăteau tinerii se umplu de lumină. Feţele lor nu acceptară însă darul acela neaşteptat. Rămîneau în continuare plictisite şi rebegite. Ce folos? Acum, la spartul tîrgului! La drept vorbind, lumina îi indispunea. Pînă atunci îşi ascunseseră tristeţile în întuneric. Şi iată că luminile îi trădau.

― Acum da! încercă Dan o diversiune. Cele mai frumoase plimbări, cele mai plăcute, cele mai interesante... sînt cele de după ploaie.

― Dacă mergi cu picioarele goale pe cîmp, prin iarbă... Îl completă Maria.

― Duceţi-vă voi! îi îndemnă Tic furios. Eu o să stau sub nuc, fiindcă îmi place ploaia. Vreau să simt picurii pe gît.

― Şi eu vreau să te ştiu în toate minţile...

Maria n-avu vreme să-şi termine fraza. Bunica apăruse în prag. Vocea îi suna ca o poruncă:

― Peste jumătate de oră mergem la muzeu!

Invitaţia aceea nu înveseli pe nimeni. Dac-ar fi fost făcută pe un ton mai nesigur, nimeni n-ar fi ascultat-o. A doua zi dimineaţa, cireşarii ar fi plecat acasă, Ioana ar fi rămas mai departe roaba viselor sale întrerupte, iar orăşelul şi-ar fi con­tinuat existenţa sa obişnuită, monotonă. Din fericire, bunica fusese fermă şi autoritară.