Marc Aureliu I. Bronzul olimpic cu luciu de aur preludiul de pe litoralul mării, la Sevastopol



Yüklə 138.19 Kb.
tarix17.08.2018
ölçüsü138.19 Kb.

(Fragmente din cartea ziaristului Ion Robu

Petru Caduc, colonelul cu baston de mareșal”)


Oare aurul îşi pierde din strălucire dacă nu este lăudat?„

(Marc Aureliu)

I. BRONZUL OLIMPIC CU LUCIU DE AUR
Preludiul de pe litoralul mării, la Sevastopol

(Hector Vinent a trecut ca un fulger, fi oros, înfricoșător…)
Septembrie 1999, Sevastopol… Sfîrșit de zi. Un timp frumos la început de

toamnă, așa cum numai în Crimeea poate fi în perioada respectivă, numit romantic

vara de aur a doamnelor”. Să tot stai pe litoralul mării, să te lași alintat de razele



calde ale soarelui, uitînd de griji, probleme. Plaja, marea, îmbie la odihnă, relaxare.

Liniște, pace. Se aude, abia-abia, doar murmurul ritmic, estompat al valurilor, care-s

într-o disonanță contrastantă cu atmosfera, tensiunea, ce domină pe ringul instalat

în scena Casei de cultură a marinarilor, intrigile țesute în culisele lui, mașinații,

tocmeli făcute cu multă pricepere, dar și într-un mod totalmente obraznic, într-o

manieră revoltătoare, de-a dreptul strigătoare la cer.

Ascultînd povestea vieţii sale...

6

În lumina roșietică a asfințitului de soare se profilează clar chipul unui bărbat



de statură mijlocie, bine legat, suplu, îmbrăcat într-un tricou inscripționat pe spate

Moldova”, care privește îndelung marea. Poartă ochelari fumurii cu lentile mari,



groase, care-i dă o alură de profesor. Fața sa îngîndurată sugerează că nu se simte

în apele sale, că ceva îl preocupă în mod deosebit. Este o stare obsedantă de care nu

se poate debarasa deja minute în șir…

La Sevastopol se desfășoară primul turneu de califi care la Jocurile Olimpice

de la Sydney (Australia, 2000). Șansele moldovenilor la obținerea biletelor de

acreditare se numesc Timofei Scriabin (51 kg), Octavian Țîcu (60 kg), Vitalie

Grușac (67 kg). Omul cel mai responsabil, în mare măsură, de transpunerea lor

în fapt este antrenorul lotului național Petru Caduc, afl at, în fond, la o primă

experiență de acest gen. Cu ce argumente vine? Este multiplu premiant al

campionatelor naționale la categoria de greutate pînă la 67 de kilograme, campion

al Trupelor Aeropurtate din Uniunea Sovietică. Este pasionat cu trup și sufl et de

box. Are o minte lucidă, clarvăzătoare. Știe să analizeze, să tragă concluzii corecte

din înfrîngeri, dar și din victorii.

Conform palmaresului, cele mai multe speranțe la o evoluare meritorie sînt

legate de bălțeanul Timofei Scriabin în vîrstă de 32 de ani. Este medaliat cu

bronz la Olimpiada de la Seul (1988), campion al Uniunii Sovietice (1989-1990),

vicecampion european (1989), premiant la Cupa Mondială (1998), cîștigător

a șase turnee internaționale de anvergură. Directele, upercuturile sale impun

teamă, respect adversarilor, îi țin la distanță în perimetrul ringului.

În cărțile califi cării se afl ă și multiplul campion național Octavian Țîcu din

Costuleni (Ungheni). În cartea sa de vizită fi gurează deja o participare la Jocurile

Olimpice (Atlanta, 1996) și experiența acumulată la acel turneu, argintul de la

Cupa Europei pe echipe (Lvov, 1999), plus inteligența cu care boxează pot trage

greu la cîntar în duelurile dintre corzile ringului de la Sevastopol. La cei doar

27 de ani împliniți ai tot dreptul să visezi frumos, cu ochii deschiși, avînd, în caz

de necesitate, și doi pumni grei la îndemînă, care lovesc cu precizie și te pot ajuta să-ți

atingi scopul propus. Comparativ cu cei doi”lupi bătrîni”, trecuți prin Vitalie Grușac, tînăr, încă „verde”

7

ciurul și dîrmoiul marilor bătălii dintre corzile ringului, Vitalie Grușac (67 kg)



din Grimăncăuți (Briceni, 22 de ani) este încă ”verde”, un novice, chiar dacă

are în palmares patru titluri de campion național, a participat la cîteva turnee

internaționale de amploare. Are, însă, în mînecă un mare as, un coz ce-l va

proteja, îl va apăra de multe neplăceri și-l va ajuta să învingă, să triumfe, să

jubileze: antrenorul care l-a educat de mic copil și-i care-i mereu în preajma sa

ca un înger păzitor.

Doar un singur exemplu în acest context. Cubanezul Hector Vinent, dublu

campion olimpic (1992, 1996), dublu campion mondial (1993, 1995), a trecut

în cariera sa, la turneul din Usti nad Labem (Cehia), ca un fulger pe lîngă el,

scăpărînd fi oros, înfricoșător, dar lăsîndu-l întreg, nevătămat, apt pentru a spera

la gloria olimpică. Intuiția i-a șoptit atunci providențial antrenorului Petru

Caduc, după o noapte nedormită, să abandoneze, prin neprezentare, acel meci

pentru a evita, la sigur, un knock-out cu urmări ce-ar fi putut să întrerupă o

carieră la început de cale…


Nu-i venea să-și creadă ochilor, încărunțise

(Bancul despre peștele mare și cel mic)

Octavian Țîcu, care se afl a într-o formă sportivă foarte bună, trece într-un stil

convingător în preliminarii de reprezentanții Poloniei și Danemarcei. Urmează,

însă, duelul cu campionul mondial al categoriei, rusul Aleksandr Maletin. A făcut

în ring tot ce a putut, dar a pierdut.

Timofei Scriabin pierde biletul olimpic de acreditare în ultimul meci disputat

pe muchie de cuțit cu reprezentantul Armeniei și ocupă locul trei. Vitalie învinge,

în ordine, concurenții din Letonia, din Irlanda și se va bate în semifi nală cu

Bulent Ulusoy (Turcia) pentru mult rîvnita calificare. Tensiunea psihică, fi rește,

crește cu fi ecare oră ce te apropie de startul meciului.

Pînă la ora duelului, însă, urmează în dimineața zilei procedura de cîntărire.

Greutatea sa este de 66,900 kg. Totu-i ordine. Pe cîntar urcă Bulent Ulusoy.

Acele lui indică 67,700. Încălcare clară a regulamentului. Arbitrul responsabil,

un ucrainean din Kerci, o mai veche cunoștință a lui Petru Caduc, fi xează cu

acuratețe totul în fi șa de concurs și rostește. ”Petro, să nu-ți faci nici o grijă.

Conform regulamentului, va fi scos din concurs. Felicitări!”.

Chipul lui Petru Caduc este cel al omului care a dus la bun sfîrșit o muncă

grea, sisifi că. ”Momentan mă simt urcat în al nouălea cer de bucurie. Sînt, pur

și simplu, copleșit de emoții. Apare în memorie imediat fraza președintelui

Comitetului Național Olimpic, domnul Efim Josanu, rostită în timpul unei

vizite întreprinse în 1985 la Grimăncăuți: ”Petrică, dacă cumva, printr-o minune

8

dumnezeiască, cineva dintre elevii tăi o să se califice la Olimpiadă, ai să fii



comparat în sportul moldovenesc cu Luceafărul poeziei noastre, Eminescu!”,

își amintește Petru Caduc. ”Dar, Dumnezeule, ce se întîmplă? Ce-i asta? Nu-mi vine să cred ochilor. Cu aproximativ jumătate de oră pînă la începerea galei semifinale în program

fi gurează meciul Ulusoy – Grușac (!). Mă duc într-un suflet la vicepreședintele

EABA Igor Gaidamak (Ucraina). ”Petro, nu te deranja. Meciul a fost inclus în program, dar nu va fi disputat”, mă liniștește acesta. Să-l cred, să nu-l cred? Fuga la membrul executivului

EABA, Danilo Ivanović (Serbia), un bun prieten, unul dintre cei mai corecți oficiali din box la acea vreme, care, în plus, știa și rusa. Îi explic care-i problema. ”Să nu-ți faci nici o grijă. Nu voi permite să fie încălcat regulamentul!”, mă calmează dumnealui. Intuiția, însă, îmi șoptește că ceva nu este în regulă, că ceva se urzește împotriva mea. Mă duc la președintele EABA, Emil Jecev (Bulgaria), care vorbea perfect și româna. Îi spun durerea. ”Cunosc cazul. Nu-ți face nici o problemă. Totul o să fi e OK!”, îmi spune și înaltul oficial. Reprezentantul Rusiei, Alfred

Grișin, de asemenea, mă liniștește, afi rmînd că totul va fi în regulă.

În fond, eu cred oamenilor, dar atunci simțeam că este prematur să mă bucur.

Îi spun lui Vitalie: - Nu te relaxa. Fii gata de meci. Penultima partidă a galei Ulusoy

– Grușac a avut loc. Toți arbitrii l-au declarat învins pe boxerul moldovean, deși

Vitalie a fost mai bun. N-avea nici un rost să te enervezi. Rezultatul ei fusese

stabilit la ”masa verde” înainte ca meciul să înceapă. Am văzut în viața de toate

zilele multe nedreptăți, am primit destule lovituri, inclusiv pe ring, dar aceasta a

fost cea mai strașnică. Mă mir și acum cum de mi-au ajuns atunci puteri ca să să

secundez acel meci și să nu mă aleg cu un ictus sau infarct...

Normal, am cerut explicații. Primesc un răspuns ce te poate doborî din

picioare: - Cîntarul era defectat. Executivul AIBA, adunat în regim de urgență,

a decis ca meciul să fi e disputat. - A ieșit, pînă la urmă, ca și în bancul despre

peștele cel mare și cel mic. Primul tinde mereu să-l înghită pe-al doilea și, de

regulă, în majoritatea cazurilor, cu mici excepții, încercarea îi reușește.

9

Apropo, despre reprezentantul Rusiei, antrenorul Alfred Grișin, al cărui elev,



Serghei Kazakov, s-a ciocnit cu aceeași problemă. În ajunul semifi nalei competiției

turcul Ramazan Ballioglu (48 kg) a depășit la cîntărire greutatea regulamentară

admisă cu 100 de grame. Ofi cialii Comitetului Național Olimpic al Rusiei au

fost informați imediat despre faptul ca atare. Aceștia, la rîndul lor, au insistat

ca organizatorii turneului să respecte cu strictețe stipulările regulamentului. Ca

urmare, Serghei Kazakov a fost declarat învingător și a devenit participant la

Olimpiada de la Sydney…

Ar fi fost atunci capabili să redreseze situația penibilă, să contribuie ca

sfîntul adevăr să triumfe, factorii decizionali de la Departamentul Tineretului

și Sportului, de la Comitetul Național Olimpic, de la Federația Națională de

Box? Aveau ei ponderea respectivă pe arena internațională? Probabil, nu, dacă

adevărul a rămas cu capul spart...



Nu mai ține minte dacă a închis un ochi în noaptea ce-a urmat. A doua zi,

dimineața, s-a privit atent în oglindă. Nu-i venea să-și creadă ochilor. Încărunțise.
Regim sever, ca la armată, și mîncare ca la mama acasă

(Doamna Svetlana devine bucătăreasă cu împuterniciri speciale)

Următoarele turnee de califi care, cele de la București și Atena, pun capac

total pe podoaba sa capilară. Zăpada albă a iernii și-a găsit sălașul permanent.

Luptătorul adevărat nu cade, însă, niciodată pradă deziluziilor, nu-și pierde

cumpătul, iar exteriorul îl preocupă mai puțin. Esențialul este să fi e, să rămînă

luptător tenace în continuare, să tragă concluzii juste din înfrîngerile suferite.

Analizează ”la rece” totul, fi r de-a fi r a păr, și rațiunea îi sugerează cu trei luni

înainte de turneul de la Liverpool, ultimul de califi care la Olimpiadă, o decizie

de care-și va aminti cu plăcere mult și bine. Vitalie și Octavian devin membrii

familiei sale. O să-i aibă permanent în vizor. La ce oră se culcă, cînd se scoală, ce

mănîncă, cum se antrenează. Departamentul Tineretului și Sportului nu mai are

bani pentru cantonamente. Asta nu-i o problemă. N-o să sărăcesc dacă am să țin

pe cont propriu timp de trei luni doi fl ăcăi în care merită să investești speranțe,

gînduri frumoase. Dă și ți se va da, spune Biblia. Va fi de acord cu această idee,

însă, doamna Svetlana, soția?

Umbra de îndoială este spulberată la prima aluzie făcută despre proiectul

plămădit în nopțile nedormite ca lumea. ”Am fost eu cîndva împotriva gîndurilor

tale?”, întreabă dumneaei într-un fel nedumerită că pot apărea dubii. Deci, totul

este teoretic perfect. Și de data aceasta are suportul moral principal din partea

consoartei, care l-a sprijinit mereu și la bine, și la rău, în clipele frumoase ale

vieții, dar și atunci cînd i-a fost tare greu, amar pe sufl et.

10

Așa s-a făcut că fi ecare zi a lui decembrie 1999 și ianuarie-februarie a anului



2000 să devină ca ultima sută de metri din viață. ”Băieți, mai multă viteză în

acțiuni! Așa, acum mai plusați cît puteți. Dați totul din voi! Atunci cînd loviți cu

directa de dreapta, scoateți cît mai mult umărul în fața bărbiei și lovitura o să fi e

mai puternica!”. Perfecționau loviturile directe de dreapta și de stînga, croșeurile,

upercuturile în ritm crescendo. Cizelau eschivele, jocul de picioare, loveau pînă

la epuizare totală, fără milă în ”sacii” din sală.

Vifornițele din dricul iernii, care uneori își făceau de cap la Grimăncăuți,

nu-i speriau. Dimpotrivă, îi căleau. ”Astăzi dis-de-dimineață facem un cros pe

ulicioarele satului. Alegem traseul cel mai greu, cu multe urcușuri și coborîșuri.

Vreau să transpirați bine, chiar dacă va fi obositor. Așa o să vă simțiți în ring mult

mai bine, iar jocul de picioare va fi derutant pentru adversari. Ei, de asemenea,

se pregătesc în condiții spartane și vor să învingă, dar dorința noastră de a ieși

biruitori trebuie să fi e și mai mare!”.

Bucatele pregătite la dejun, prînz, cină, făcute de doamna Svetlana sînt

delicioase, te refac magic după efortul depus. ”Băieți, mîine ce să vă fac de

mîncare? – Fie ce-o fi că totul este gustos, doamna Svetlana”, - răspunde Vitalie.

”Doamna Svetlana, eu vreau un ou fi ert și o salată mare. Carne, vă rog, mai

puțină, o felioară mică”, opina de multe ori Octavian, care respecta cu strictețe

regimul alimentar al boxerului de performanță. Se informase bine, argumentat și

la acest capitol. Făcea totul întotdeauna ca la carte. La teorie nu-l depășea nimeni

din lot la acea vreme.
Domnule deputat, cu tot respectul, dar…

(”Igoraș, ai să mai vii tu, mîine, ultima dată”)

Martie 2000… Mai rămîn doar șapte zile pînă la deplasarea programată

pentru Octavian Țîcu, Timofei Scriabin, Vitalie Grușac și Petru Caduc la turneul

de la Liverpool - ultima speranță de califi care la Olimpiada de la Sydney – dar

bani pentru bilete de avion, pentru cazare nu-s și măcar desfă-te și-n șapte că

nu pot fi găsiți și gata! Departamentul Tineretului și Sportului a semnat toate

documentele necesare, le-a expediat la Ministerul Finanțelor, însă întreaga țară-i

în recesiune, pe butuci, e în toi perioada de tranziție spre noua societate; timpul

de aur al capitalismului sălbatic și cui îi arde acum de sport, de box? Pe cine-l

doare că o munculiță de ani de zile ar putea să se ducă de rîpă, pe apa sîmbetei, să

fi e a nimănui, fără nici un folos?

Ce-i de făcut? Pămîntul arde sub picioare. De la Air Moldova, unde au fost

făcute rezervările de bilete la avion, zilnic este recepționat avertismentul ce intră

ca un cuțit în carne vie, sfredelește nemilos creierul: ”Dacă nici mîine nu veniți

11

să procurați tichetele, atunci luați-vă rămas bun de la ele. Noi nu mai putem să



așteptăm!”. Somnul nu mai este somn. Unde-i, care-i colacul de salvare? Cine ar

putea să-l ajute? Oriunde ai telefona pretutindeni auzi același răspuns: ”Cu dragă

inimă, domnule Petru, dar n-avem bani nici măcar să achităm salariile, datoriile

ce le avem”.

”Deputatul Victor Zlacevschi, un bricenean de-al nostru, doar el ar putea

să ajute! El, numai el, ar putea interveni, telefona, rezolva problema!”, trece ca

o străfulgerare prin minte gîndul. Audiența este de scurtă durată. ”Ce vreți?”,

întreabă dumnealui direct. Îi spunem pe scurt durerea, iata așa-și-așa…

”Rezolvăm!”, promite dumnealui optimist și, ca să nu lungească mult vorba,

pune de față cu noi mîna pe receptorul telefonului. ”Alo, vă deranjează deputatul

Zlacevschi. Trebuie de ajutat trei oameni, trei boxeri. Vă rog”, și începe povestea

durută. O geană de speranță mîngîietoare apare la orizont, prinde viață, se așează

ca un balsam pe sufl et. Telefonul zbîrnîie permanent azi, mîine, dar unde ar suna

– același răspuns nemilos: ”Domnule Zlacevschi, cu tot respectul ce-l avem față

de D-voastră, dar nu putem, nu-i chip de făcut nimic”.

Colonelul Petru Caduc își amintește. ”Vin disperat la Chișinău cu trei

zile în ajunul turneului de la Liverpool, într-o luni. Audiență la Departamentul

Tineretului și Sportului. Doamna Neli Berezovschi, șefa instituției, mă ascultă,

înclină înțelegător capul, telefonează, dar zadarnic. Plec împreună cu Igor, cu o

ultimă speranță, la domnul.Zlacevschi. Aceeași bunăvoință încurajatoare din partea

dumnealui, din nou un recital pe ”viu” de intervenții telefonice către persoane

suspuse, cu infl uență, ”greii” societății, dar răspunsul este, ca și anterior, negativ,

dur. ”Veniți mîine dimineața. Mai este o idee, am să mai vorbesc cu cineva, cu un

om care ar putea să ne ajute”, ne spune dumnealui încurajator la despărțire.

”Ieșim din clădirea Parlamentului pe bulevardul Ștefan cel Mare. Igoraș, eu la

ce să mai stau degeaba la Chișinău încă o zi? Plec acasă unde sînt de făcut atîtea

lucruri. Ai să mai vii tu ultima dată, mîine dimineața, și dacă se va rezolva ceva,

atunci e bine, iar dacă nu și nu, atunci se vede că așa-i mi-i soarta”.


O aștepți pe Zinaida Petrovna și îi spui totul”

(Liverpool, ultimul turneu de califi care la Olimpiadă)
Povestește Igor. ”Eram student în anul doi la ASEM unde trebuie să faci

carte serios dacă vrei să obții ceva în viață. Scumpă-i, prețioasă, orice oră. Vin

marți, dis-de-dimineață, la domnul Zlacevschi cu care devenisem deja per tu tot

bătîndu-i capul cu deplasarea la Liverpool. Mă primește cu aceeași cordialitate,

cu simplitatea ce-l caracterizează. Uite, Igoraș, telefonez față de tine unui om

mare, o briceneancă de aur, viceministrul Finanțelor, doamna Zinaida Greceanîi.

Dacă nici ea n-o să ne ajute, atunci să știi că nu știu ce să mă fac.

12

Redau cu aproximație discuția purtată, păstrîndu-i însă conținutul, atmosfera.



Vocea domnului Zlacevschi este întruchiparea perfectă a amabilității:

”Zinaida Petrovna, bună dimineața! Deputatul Zlacevschi Vă deranjează.

Iată pe scurt despre ce-i vorba.Departamentul Tineretului și Sportului

a semnat toate documentele necesare pentru deplasarea la Liverpool a trei boxeri de-ai noștri, de la Grimăncăuți. O să vină și-o să povestească mai concret Igor, fi ul lui Petru Caduc, care-i acum la mine în birou. Te rog, ajută-i.” Igore, ai auzit? Am vorbit. Te duci la Ministerul Finanțelor și stai la intrare pînă cînd o vezi pe Zinaida Petrovna și îi spui totul. Eu, fuga la minister. Aștept la intrare aproximativ o oră. Lume intră, lume iese, dar Zinaida Petrovna nu se vede, nu apare.

Mă întreb la un moment în sine: Ce tot stau așa aici ca prostul și aștept mană

cerească? Doar au mai rămas minute numărate pînă la ora 16.00, ultimul termen-

limită dat pentru procurarea biletelor. Telefonez secretarei, explic fondul

problemei. Sînt invitat în anticameră. Aștept circa zece minute și sînt primit de doamna Greceanîi.


Nu țin minte să mai fi fost vreodată în viață atit de elocvent, convingător. Nu

mi-a stat gura o clipită cum am pășit pragul biroului: ”Zinaida Petrovna, avem o

șansă unică, uriașă, să aducem Moldovei o medalie – cum de am exagerat atît de

frumos, dar adevărat, previzibil, mă minunez și acum, uneori, cînd îmi amintesc.

Atîta încredere era în glasul meu că anume așa va fi , atîta rugăminte în priviri era,

argumentele aduse curgeau necunten, încît părea că medalia era deja cucerită,

prinsă la gît, și mai rămînea o nimica toată: niște bani pentru drum și cazare la

Liverpool. Nu mă îndoiam atunci, în acele minute, nici măcar o secundă că nu

va fi așa, deși pînă la bronzul olimpic de la Sydney urma mai întîi să fi e obținut

biletul de acreditare, dreptul de participare după meciuri grele de califi care, la

limita eforturilor.

- Bine, spuse dumneaei. O clipă doar, să telefonez la trezorerie ca să precizez

dacă sînt bani și dacă cecul de la Departament este semnat.

- Totul este în ordine. Te duci și primești bani.



Sydney, 2000, cu domnul Victor Zlacevschi

13

Fugulița la contabilitate. Mai rămăseseră aproximativ două ore pînă la 16.00.



Primesc cei aproximativ 50 mii de lei. Era pe vremea respectivă, în 1999, o sumă

impunătoare și riscant să ies de unul singur cu ei în stradă. Chem un taxi, urc,

mă duc și achit plata pentru bilete. Îi telefonez tatei și-i spun cu un glas sugrumat

de emoții, dar plin de mîndrie că am reușit practic imposibilul pe ultima sută de

metri: ”Totul s-a rezolvat. Biletele sînt procurate. Nu uita că mîine, la 7 dimineața,

avionul zboară”.

Noaptea, aproximativ pe la 3.00, tatăl, împreună cu Vitalie și Octavian, sosesc

de la Grimăncăuți la aeroport unde-i aștepta deja Timofei Scriabin. Urmează

peste puțin timp zborul spre Liverpool via medalia de la Sydney.
Un cuvînt de bine despre domnul Gabriel Danciu

(Pe firmamentul boxului moldovenesc a apărut Luceafărul)
Britanicii iubesc mult boxul, îl apreciază. Sala din Liverpool unde se

desfășoară ultimul turneu de califi care la Olimpiada de la Sydney este mereu plină.

Abundența de spectatori, aclamațiile lor, îi poartă pe mulți pugiliști spre victorii.

Vitalie s-a dovedit să fi e într-o bună formă sportivă. Îl învinge în primul meci

disputat pe lituanianul Sokevicius. Trece relativ ușor de bulgarul Ghenov, după

care urmează o partidă foarte echilibrată, grea, în sferturile de fi nală, cu francezul

Bayram Hussein, un boxer de clasă înaltă, cu cunoștințe tehnice apreciabile.

Cine învinge promovează în semifi nale, își asigură locul trei și este califi cat la

Olimpiadă. Scor fi nal 3-2 în favoarea lui Vitalie! În semifi nală îi cedează cu 1-4

azerului Rustam Khairov, care era de origine rusă și naturalizat azer, dar ce mai

contează cînd ai în buzunar biletul olimpic de acreditare?!

Bucuria legitimă este, însă, temperată de oficiali peste puțin timp. Telegrama primită

de la AIBA indică schimbare de ultimă oră în regulamentul de califi care. La Jocurile

Olimpice obține dreptul să concureze nu 10, ci numai 9 boxeri din Europa la categoria

de pînă la 67 de kilograme, cel clasat pe

14

locul trei ”curat” la turneul de la Liverpool. Din nou o verifi care de forță, tehnică,



nervi. Adversarul este Reda Zam Zam din Danemarca. Arbitraj corect și în acest

meci,ca, de altfel, pe tot parcursul concursului. Un 10-0 clar în favoarea elevului

lui Petru Caduc indică foile de arbitraj după gongul fi nal.

- Și cum să nu-mi aduc aminte acum de vicepreședintele AIBA de atunci,

domnul Gabriel Danciu (România), responsabil la Liverpool de derularea

competiției în spiritul perfect al fair-play-ului, corectitudinii? N-a fost consemnată

nici o contestare a rezultatelor înregistrate. Cu regret, dumnealui nu mai este în

viață. A decedat cu cîțiva ani în urmă. Să-ți fi e țărîna ușoară, Gabriel Danciu. Ai

fost, cu adevărat, domn în toate cazurile cînd drumurile noastre s-au intersectat,

rememorează Petru Caduc.



Pe fi rmamentul boxului moldovenesc a apărut, vorba domnului Efi m Josanu,

Luceafărul…
Domnul Manolachi, responsabil de performanţe la DTS

(”Nu vă jucați de-a țara-n bumbi, ci faceți un cantonament ca lumea!”)
Cuvintele mobilizatoare, poetice, ale liderului mișcării olimpice din țară nu

se uită ușor, cu una, cu două. Dar, oricît de frumoase, înălțătoare ar fi ele, o simplă

participare la Olimpiadă, un act protocolar de prezență la turneu nu intră deloc

în calculele viitorului mareșal al boxului autohton. Orice șansă apărută trebuie

valorifi cată maximal. Cum? Prin muncă, dar și cu mintea, pentru că dacă nu ți-i

clar cum lucrezi, pentru ce, cu ce scop, degeaba te consumi, zadarnic irosești

timpul liber.

Problema numărul unu ce urmează să fi e rezolvată operativ este de ce Vitalie

încasează nepermis de multe lovituri pe stînga. La cap, corp. Trebuie de urgență

de văzut care-i cauza și de lichidat acest handicap din start cu care pornește în

luptă. Dar care-i, unde-i soluția? Ce-i de făcut? Somnul nu se prea lipește în

nopțile din primăvara lui 2000 după obținerea biletului olimpic de acreditare.

Însă, cine caută, spune Sfînta Scriptură, întotdeauna va găsi. ”Evrica! Am găsit

ceea ce caut!”, rostește într-un tîrziu Profesorul ringului.

Însă, dacă-ar fi doar această problemă. Întrebarea întrebărilor este cum să te

pregătești de Olimpiadă, dacă bani nu-s? Ce-i de făcut? Porci în gospodărie de

vîndut nu mai sînt pentru a salva situația ca și în cazul Neteșin. La Departamentul

Tineretului și Sportului ori de cîte ori s-a adresat pînă la califi carea lui Vitalie

Grușac la Sydney primea același răspuns: ”Bani nu-s și nici n-o să fi e”. Bine, dar

acum situația s-a schimbat. Biletul olimpic de acreditare este obținut. Telefonează

la Chișinău, studentului, fi ului cel săritor mereu la nevoie.

- Igoraș, ce faci, cum te descurci cu învățătura?

15

– Bine, tată, mulțumesc.



- Ian ascultă, ca să nu lungesc prea mult vorba. Lași tot ce ai de făcut și te

duci mîine, dis-de-dimineață, la Departamentul Tineretului și Sportului. Intri

mai întîi la responsabilul de box, Serghei Gospodinov. Explică-i situația și cere

bani pentru pregătirea lui Vitalie Grușac. Răspunsul – din cîte cunosc – o să fi e

negativ. Te duci repejor după asta la domnul Veaceslav Manolachi și roagă-l din

tot sufl etul, așa cum poți doar tu, în numele meu, să ne dea măcar ceva bani

pentru pregătirile lui Vitalie de Olimpiadă.

- Bine, tată.

A doua zi răspunsul lui Serghei Gospodinov a fost, practic, cuvînt cu cuvînt,

conform prezicerii din ajun: ”Igore, de unde bani acum cînd peste tot fl uieră

vîntul prin haznaua statului?” Fuga în anticameră la domnul Veaceslav Manolachi.

Este invitat să intre în biroul responsabilului de sportul de performanță în mod

special la instituție în acea vreme.

- Domnule Manolachi, D-voastră știți că avem și un boxer califi cat la

Olimpiadă, Vitalie Grușac. Vă roagă tatăl foarte mult. Găsiți cumva niște bani pentru

un mic cantonament. Au rămas, precum bine știți, de fapt, zile numărate pînă la start

și dacă nu se pregătește ca lumea, atunci degeaba se mai duce la Sydney…

- Bani doar pentru el?, întreabă acesta.

- Domnule Manolachi, am îndrăzni să cerem și pentru un boxer-sparring,

ca să aibă cu cine să se antreneze, dar știm și noi că nu-s bani. Măcar pentru el.



Cantonament în Carpaţi: (de la stînga) O . Ţîcu, I. Samoilenco, O. Lesnic,

M. Muntean, T. Scriabin, V. Grușac, P. Caduc.

16

- Ș-apoi, ce fel de cantonament este aista numai cu un boxer?



Igor tace surprins. Urmează o pauză de cîteva secunde bune. N-are replică.

Domnul Manolachi sesizează situația. Rostește: ”Nu vă jucați de-a țara-n bumbi.

Faceți un cantonament ca lumea. Du-te și spune-i lui Gospodinov să facă devizul

de cheltuieli pentru cinci boxeri timp de două săptămîni”.

A rămas tablou locului pentru cîteva secunde. Nu-i venea să creadă urechilor.

Peste cîteva minute a venit deja rîndul lui Serghei Gospodinov să stea perplex

preț de cîteva secunde bune cu ochi largi deschiși, fără replică, ca după un knockout.

A urmat, în munții Carpați, cantonamentul promis cu participarea lui Vitalie

Grușac, Mihail Muntean, care cîntărea atunci 75 de kile, Vasile Țeberneac, care

avea să devină campion al Spartachiadei unionale a sportivilor de la sate, titirezul

Veaceslav Gojan, viitor medaliat olimpic, campion european, și Oleg Lesnic, un

boxer cu pumni grei, preciși.


Să vedem, din tribună, ce reprezintă campionul Asiei

(”Îl iei tare din start și menții ritmul acest pînă la capăt”)
Acum ar prinde tare bine un cantonament cu boxeri tari în ajunul startului

turneului olimpic de la Sydney. Un apel telefonic dat lui Feri Vaștag, antrenorul

lotului olimpic al României, rezolvă și această problemă. ”Petrică, nici o

problemă. Vino cu noi la Sydney cu vreo două săptămîni mai devreme. Noi o să

fi m acolo cam o lună. Este bine și pentru acomodarea la diferența de fus orar, ai

17

aici parteneri de antrenamente de clasă, frații Dorel și Marian Simion. Tăman



ceea ce-ți trebuie și ție, și nu mi-ar strica nici mie. Noi am închiriat, cu ajutorul

prietenilor din Australia, o sală de box. Vino, dacă vrei, și tu”.

Timp de o săptămînă antrenamente numai cu ”leii” lui Feri. Bună treabă

s-a dovedit a fi . Ce-ar fi , însă, să mai fi e schimbat puțin orarul, macazul. În

selecționata Uzbekistanului sînt, de asemenea, boxeri valoroși și șeful lor este

o mai veche cunoștință, care-i de acord să ne antrenăm împreună. Ptiu-ptiu,

să nu fi e de deochi, parcă totul merge așa cum îmi doresc. Acum mult, foarte

mult va depinde de tragerea la sorți. Nici ea nu-i rea. Primul rival este, conform

ei, Aregawi Tsegasellase, un etiopean venit la Olimpiadă să se bată pe viață și pe

moarte. Dar, fratele meu, nici noi n-am sosit aici doar să ne vadă lumea cît de

frumoși sîntem.

O zvîcnire în plus, un pic forțată, a inimii în ajunul cîntăririi ofi ciale înainte

de apariția în ring. Vitalic are 67,3 kg – cu 300 de grame mai mult decît prevederile

regulamentului. Seara, înainte de culcare, s-a cîntărit și totul era în regulă – avea

cu 700 grame mai mult, exact cît ”ardea” el de fi ecare dată în nopțile din ajunul

meciurilor. De data aceasta, însă, ceva nu a funcționat, ca de obicei. A intervenit,

probabil, diferența de fus orar, tensiunea psihologică, somnul mai mult iepuresc

decît normal. Două treninguri iute pe el și un cros de aproximativ o oră în care

transpirația maximală cu orice preț este cuvîntul de ordine. În fi ne, totul s-a

rezolvat cu bine. Cele 300 de grame în plus parcă nici n-ar fi fost.

Hopa, dar ce-i asta? Adversarul nu se prezintă în ring. Se afl ă mai tîrziu că

a dorit în ajunul meciului să facă niște cumpărături, să se mai plimbe puțin prin

Sydney și a nimerit într-un accident rutier. Vitalic, o victorie prin neprezentare

la Olimpiadă tot victorie se numește, dar numai cu ea nu ajungem unde ne-am

dorit să fi m. Hai să vedem din tribună, ce face următorul tău adversar.

Pare-mi-se, va fi uzbekul Sherzod Husanov, campionul Asiei, pe care l-ai

verifi cat puțin la antrenamente și despre care se spune că la patrulaterul amical

Rusia – Kazahstan – Ucraina – Uzbekistan l-a trimis într-un meci de trei ori la

podea pe chiar celebrul Oleg Saitov, campion mondial, olimpic și după care toți

îi proroceau aurul olimpic la Sydney.

Acum o să mai vedem ce poate, cum dă cu stînga, dreapta, cum se apără,

cum se deplasează în ring, care-i adevărata lui condiție fi zică. Ai văzut, în ultima

repriză mai că nu s-a mișcat din loc, semn că a făcut o cură de slăbire prea mare

și nu mai are putere. Deci, îl iei tare din start și menții acest ritm furibund pînă

la capăt.

18
Opinia savantului A. diferă de cea generală



(”Petrică, tu măcar ai idee ce ne-ai făcut?”)
Meciul a fost relativ echilibrat, cu includerea simpatică pe fi r a președintelui

Federației Române de Box, domnul Ion Șerban, prezent în sală, în apropierea

colțului ringului unde secunda Petru Caduc. Vitalie a pierdut prima repriză. A

egalat situația din ring în runda a doua, încheind-o chiar cu un avantaj minimal.

”Bine, Petrică! Aveți una în față!” (În limbaj pugilistic colegial românesc – un

punct avans), îi strigă domnul Ion Șerban, care primea informația prin telefon de

la o cunoștință ce privea meciul la televizorul din holul sălii.

O eventuală califi care în sferturile de fi nală ale turneului era deja un succes.

Vitalie împărțea în asemenea caz locurile 5-8, ceea ce nu era rău deloc. Răsună

gongul de începere a reprizei a treia. Din sală se aude mereu glasul domnului

Șerban. ”Așa, încă unul. Bravo!”. Copleșit de emoții, începu să strige cu toată vocea:

”Vitalic, un-doi, un-doi!” (clasicul atac stînga-dreapta și retragerea fulgerătoare

din fața adversarului). Procedeul acesta îl irită vizibil pe Husanov, îl scoate din

ritm, pentru că el se simte în apele sale atunci cînd bătălia se dă îndeaproape,

corp la corp. ”Petrică, încă unul. Bravo!”, se aude aproape-departe, ca într-un vis,

vocea domnului Șerban.

Pînă la gongul fi nal al rundei a treia mai rămîne aproximativ un minut.

Scorul este favorabil lui Vitalie. Nu mai strigă, ci țipă rugător. ”Vitaliușa, mișcă19

te, fugi, eschivează-te, evită lupta corp la corp!”. Arbitrul de ring nu rabdă și

respectă regulamentul. Îl trimite în tribună. Pauză. Pe rol de antrenor, fl uturînd

cu prosopul, apare domnul deputat, Victor Zlacevschi. ”Vitalie, ce să-ți spun?”,

întreabă dumnealui nedumerit, de-a dreptul zăpăcit de situația în care a nimerit.

”Nimic, fl uturați, răcoriți-mă doar mai tare cu prosopul”. Un sfat, totuși, îi dă la

auzul gongului: ”Iar acum, Vitalie, dă-i și dă-i cît mai tare!”

În repriza a patra Vitalie a respectat cu strictețe indicațiile date la fi nele rundei

a treia. A ”dansat” mai mult în ring, pentru că avantajul de puncte acumulate îi

permitea să nu riște. Scor fi nal: 13-7. Nu ți-am spus eu, Vitalic, că numai așa

trebuie de boxat! O victorie foarte prețioasă, importantă. Mergem mai departe.

Nu ne relaxăm. Cine-i următorul? Bulent Ulusoy, vechea noastră cunoștință de

la Sevastopol, pe care atunci l-ai învins, dar ofi cialii au decis altfel. Eu nu cred că

acum s-ar putea repeta ticăloșia prin care ne-a fost dat să trecem. Îl cunoaștem

la perfecție ce știe, ce poate, cum și ce execută. N-avem voie să greșim cu nimic.



Bucurie mare, de nedescris, dar apare la rampă ”savantul” A., care nu o

prea împărtășește. Se dă cunoscător în toate: managment, pedagogie, patriotism,

ziaristică, viticultură, bucătărie, sfîrîiece crengiene… Este un tip plin de sine, cu

burtă solidă, pentru care-i supranumit ”cimitir ambulant de găluște moldovenești”.

Are ”umbrelă” mare și-și permite multe. Așa a ajuns să fi e șefuleț în perioada

sovietică, în cea după ”perestroikă”, fi ind genul perfect de cameleon. ”Pertică, ce

ne-ai făcut!? Am calculat totul de-a mărunțișul. Trebuia să reveniți acasă după cel

de-al doilea meci disputat. Tu ai idee măcar de cîtă alergătură este nevoie acum ca

să fi e schimbate biletele de avion!?”…
Lacrimi de bucurie într-un apartament din Chișinău

(”Doamne, dacă ai ști, i-ai da o medalie și lui Petru Caduc”)
Na-ți-o bună că ți-am frînt-o. Are Chira socoteală. În loc să se bucure, ca și

noi, întreaga echipă, de victorie, iată ce-l deranjează pe el. Să rîzi, să-l iei în serios?

În fi ne, Dumnezeu cu el. Noi avem de rezolvat lucruri mult mai importante. Ce

facem cu Ulusoy, cum ajungem să ne asigurăm cu medalia de bronz. Îl cunoaștem

la perfecție ce știe, ce poate, cum și ce execută…

A dormit prost în ajunul partidei decisive pentru obținerea bronzului. A

visat că are în față trei munți, unul dintre care este mai mare. Trebuie să urce sus

pe ei. Pornește asaltul și se vede sus pe culmea primului. Începe urcușul celui deal

doilea. Îl cucerește și pe el relativ ușor. Al treilea, însă, este mult mai abrupt.

Cu vreo sută de metri pînă la vîrf picioarele îi lunecă și se rostogolește la vale

vreo 20 de metri. Se ridică și pornește ambițios din nou asaltul. Cu greu, dar

totuși ajunge sus, pe pisc. Se trezește. Este lac de sudoare. A doua zi telefonează

20

acasă doamnei Svetlana. Vorbește de una, de alta, meciurile lui Vitalie Grușac. Îi



spune și despre visul cel năstrușnic. ”E semn bun. Cifra 3 ție îți aduce noroc!”, îl

liniștește, îmbărbătează soția.

Meciul cu Ulusoy a început cu un mic avantaj al lui Vitalie. Prima repriză se termină cu un scor

favorabil. Runda doua se încheie în aceeași manieră. Totul, parcă, se derulează așa cum am programat. Vitalic, acum lovituri în serie la corp! Așa, și încă un upercut de stînga. Bravo! Pe fața lui Vitalie, schimonosită de emoții, se citește o supărare sportivă exagerată. Să-și

fi adus aminte de întîlnirea de la Sevastopol pe care a cîștigat-o, dar a fost declarat învins?

Spre sfîrșitul rundei a treia Ulusoy îl lovește cu capul sub ochiul drept, care începe momentan să se învinețească. În pauza ce intervine grija principală este numai ochiul. După încheierea ei Vitalie pornește nestăvilit spre adversar. Trebuie să atace pînă ce privirea îi permite

să-l aibă clar în vizor. Deodată răsună răspicat comanda arbitrului

Derenik Gabrielian: ”Stop!”. Inima antrenorului Petru Caduc trece printr-o nouă

încercare, începînd să bată năvalnic. Oare nici de data aceasta nu va triumfa

dreptatea? Medicul pansează vînătaia care crește văzînd cu ochii. ”Box!”, rostește

deznădăjduit, cu speranță în glas Vitalie. ”Box”, repetă armeanul Derenik

Gabrielian, invitînd competitorii la mijlocul ringului. Scor fi nal, 19-10. Victorie!!!

Bronz olimpic asigurat. Ura! Trăiască Moldova, Grimăncăuții!

Meciul este privit în direct și într-un apartament din Chișinău. În fotoliul din



fața televizorului se află o doamnă distinsă, frumoasă. Victoria repurtată de Vitalie

Grușac o copleșește. Pe față încep să i se prelingă lacrimi de bucurie. ”Doamne, că

mare ești! Dacă ai ști ce mult s-a zbătut pentru această medalie Petru Caduc i-ai da

și lui una”, șoptește în gînd, pentru sine. Era doamna Zinaida Greceanîi.

Sydney, 2000, cu Nicolae Oriol.

21
Blana ursului din pădure este deja împărțită



(”Ai să fi i primit ca un rege la București!”)
Felicitările curg în valuri din toate părțile. Un damf abia perceptibil de

șampanie, alcool, plutește prin aer. Vitalie devine eroul adevărat al zilei. Membrii

delegației îi fac vizite frecvente, îl felicită. Uneori e chiar rînd la odaia sa, ca la

Ierusalim. Antrenorul Petru Caduc trece pe planul secund. Chestia ca atare

îl deranjează, îl enervează puțin, dar se stăpînește și nu dă pe față nimic. Mai

urmează doar meciul pentru califi carea în fi nală cu ucraineanul Sergey Dotsenko.

Este adevărat că în primăvara l-a învins clar la turneului ”Beogradski pobednik”

de la Belgrad, dar acum e toamnă, au trecut cîteva luni de la acea victorie și rar

cînd meci cu meci se potrivește.

Buna sa cunoștință, domnul Gheorghe Simion, tatăl celebrilor Dorel și

Marian Simion, unul dintre cei mai cunoscuți antrenori din România, vine și

dumnealui cu un moment de destindere: ”Petrică, Dorel o să facă cotlete din

rusul acela, Saitov. Știi doar. E campion european, mondial. Ai să vezi, o să fi e în

fi nală. Vitalie al tău este net superior ucraineanului. Ne vedem, deci, la sigur, în

fi nală! Tu-ți închipui, doi români în fi nală! Petrică, noi n-am mai avut campion

olimpic la box de la Nicolae Lincă, din 1956, la Melbourne. Îți imaginezi?! Ce

frumos ar fi să avem acum, tot în Australia, încă un campion!

Fii atent mai departe la ce-ți spun. Vitalie iese în ring cu Dorel. Boxează o

repriză și-l scoți. Voi n-ați avut niciodată argint la Olimpiade. Acum o să aveți. Ce

!

22

vă mai trebuie? Vei avea și o primă bună de la mine. Ai să fi i primit întotdeauna



ca un rege la București, de fi ecare dată cînd ai să vii. Mă știe acolo toată lumea,

mă stimează.”

Petru Caduc ascultă cu atenție. Este amuzant, relaxant. Zîmbește abia

perceptibil, în colțul gurii. Domnul Gheorghe Simion, atent, sesizează reacția și o

trîntește mai în glumă, mai în serios.

- Ce rîzi, mă? Mă, te tai, te omor, dacă nu faci cum zic eu!

După acea discuție ambii zîmbesc atunci cînd se întîlnesc, cînd își aduc

aminte de ea. Se împărțea blana ursului care se plimba încă prin pădure și urma

să fi e vînat. Vitalie a pierdut meciul cu Sergey Dotsenko (8-17). Dorel i-a cedat

lui Oleg Saitov (10-19).



28 septembrie 2000, Sydney. La numai cîteva minute după disputarea meciului

Vitalie Grușac – Bulent Ulusoy, clipa supremă, astrală, a victoriei, felicitările de

rigoare, Petru Caduc părăsește sala unde a triumfat, a jubilat magistral. Chipul său

e numai lumină, satisfacție, bucurie fără de margini. A dus pînă la capăt o muncă

titanică. Afară este întîmpinat, împreună cu Nicolae Buceaţchi, de o avalanșă de

tunete, fulgerări.

Nu mai văzuse niciodată o asemenea răbufnire, furie a forțelor naturii. ”Să

salute cumva și ele așa marea mea victorie?”, se întreabă mirat în sine. Pentru

un moment, doar o clipită, printre canonada nemaivăzută din jur, scăpărările

amenințătoare ale fulgerelor, apare din înălțimile cerului – ce minune! - chipul

antrenorului Pavel Lușcevschi, omul care i-a îndrumat pașii în box, l-a ajutat să

devină cu adevărat MARE în profesia sa. ”Petrică, mulțumesc. Ai îndeplinit, ai

realizat și unul dintre marile mele visuri!”, parcă a zis, a șoptit dumnealui.

Dostları ilə paylaş:


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə