Buletinul Clubului Român din Chattanooga Numărul 54 (cincizeci şi patru) Aprilie 2016

Geopolitică:Mai pot fi salvate Proiectul European şi alianţa cu Statele Unite de poluarea mediatică antioccidentală a Rusiei? – de Valentin Naumescu

www.contributors.ro /februarie 25, 2016

Îmi propusesem să scriu acest articol prin toamna lui 2012, la revenirea în ţară după mai mulţi ani, dar temele punctuale şi fierbinţi ale agendei internaţionale s-au succedat cu repeziciune şi nu au lăsat loc reflecţiilor de ansamblu. Simţeam vag că se petrece ceva în legătură cu încrederea oamenilor în Uniunea Europeană şi în NATO, în alianţa esenţială cu Statele Unite, în percepţia asupra Occidentului şi direcţiei strategice de urmat, chiar dacă nu se crease o masă critică în sens opus. Acum, când guvernul de la Berlin cere explicit serviciilor secrete să declanşeze o investigaţie cu privire la propaganda Rusiei în Germania, lucrurile încep să se lege iar scenariul, din nefericire, prinde contur.

Într-un fel, poate e mai bine că nu am scris atunci pe această temă, fiindcă ar fi arătat altfel, probabil mai estompat, mai dubitativ, cu aerul ezitant al unor bănuieli lipsite de dovezi, de certitudini. Anii care au trecut nu au făcut însă decât să acutizeze simptomele marii schimbări de cultură politică declanşate prin manipulare mediatică în multe din societăţile europene, să îmi confirme observaţia de atunci şi să îmi întărească tot mai mult sentimentul unei tendinţe grave de alienare faţă de setul de valori, principii şi interese care au triumfat la sfârşitul Războiului Rece (evident, cele ale democraţiilor liberale occidentale), cu alte cuvinte faţă de paradigma în care ştiam că s-a format intelectual, profesional, academic şi politic generaţia noastră, în anii ‘90.

Acum nu mai e doar o senzaţie vagă, ca în urmă cu câţiva ani, ci un sentiment clar, puternic, durerors, îngrijorător. Ce este inedit în acest uriaş atac antioccidental şi antiliberal este că vine cu precădere de pe poziţiile dreptei conservatoare, nu ale stângii postcomuniste, care frâna acum 20-25 de ani reformele în Centrul şi Estul Europei şi care a devenit astăzi nerelevantă în spaţiul public. Cine concepe acum manipularea antioccidentală a opiniei publice a înţeles că nu mai poate miza pe discursul stângii muncitoreşti, sindicaliste, ci pe agresivitatea „proaspătă” a naţionalismului reinventat în forme de exprimare moderne, a creştinismului fundamentalist (bineînţeles că există şi aşa ceva), pe argumentaţia pretins pragmatică a democraţiei „iliberale” (cum o numeşte Viktor Orbán), a „specificului şi tradiţiilor naţionale preliberale” idealizate de dreapta poloneză venită anul trecut la putere etc. Dintr-o dată a devenit cool să fii antiliberal, antieuropean, antioccidental. Centrul politic liberal, moderaţia şi raţiunea care au întemeiat dintotdeauna ordinea occidentală, triumfătoare şi în al Doilea Război Mondial şi în Războiul Rece, încep să piardă treptat teren în faţa platformelor revizioniste, a tentaţiilor populiste de esenţă antiliberală şi antioccidentală. Bătălia mediatică e crâncenă, terenul fiind vulnerabilizat de crizele succesive ale Uniunii Europene sau ale statelor membre, de şubrezirea relaţiei transatlantice, de aparenta dispariţie a pericolului unui război devastator cu Rusia, care a ţinut Occidentul unit până la începutul anilor ‘90.

La întoarcerea după o perioadă mai îndelungată petrecută în Canada, am descoperit în România şi în ţările din regiunea postcomunistă a continentului o atmosferă politică, intelectuală şi mai ales mediatică schimbată (cel puţin în relaţia cu ideea de Occident, dar şi pe alte paliere valorice), îmbâcsită de mesaje otrăvite şi ipocrite, de un populism feroce, suspect de atent şlefuit, multe din acestea evident şi voit false, înfăţişând pentru publicul credul şi ignorant, de regulă semidoct sau sfertodoct, realităţi distorsionate ale lumii şi intereselor occidentale, care ar atenta la „puritatea” ţărişoarelor şi popoarelor Estului. Acestui public nu îi place de regulă să îi pui oglinda în faţă, să vadă că marii propagatori ai tezelor antioccidentale sunt tocmai marii corupţi ai societăţii, cei care vor să acopere, de fapt, sub masca grijii patetice pentru viitorul naţiunii, pentru tradiţiile creştine, pentru familie etc. propria agendă personală, disturbată de atacul justiţiei, al principiilor statului de drept, al obligaţiei de respectare a normelor şi procedurilor în tot ceea ce se face, într-un cuvânt oameni pe care îi deranjează atacul asupra „baronatelor” care domină încă viaţa societăţii şi instituţiilor noastre calate pe modelul culturii informale, care de cele mai multe ori bate legea. Nu cei complet ignoranţi şi dezinteresaţi, şi nici cei cu adevărat informaţi şi cunoscători ai temelor aflate în discuţie, ci semidocţii sunt marea problemă a ceea ce numim în prezent „opinia publică”. Fireşte, ei sunt şi cei mai mulţi, din motive obiective. Aceasta este categoria de public cea mai periculoasă, practic a celor care nu citesc (cărţi) şi nici nu consultă surse externe credibile, în limbi străine (chiar şi acelea foarte diferite ca nivel al credibilităţii), oameni care nu ştiu nimic serios sau în profunzime despre fondul problemei (îi oboseşte şi îi enervează dacă cineva vrea să le explice, aşezat, cu trimiteri bibliografice, cum stau în realitate lucrurile, pornind de la legislaţie, analize fundamentate, rapoarte ale unor organizaţii internaţionale bazate pe expertiză ştiinţifică etc.) dar cred că ştiu totul, a celor care se limitează la o spoială de informaţie obţinută seara de la o singură televiziune, fiind înclinaţi spre abordări simpliste, radicale şi colerice. Nu am nimic cu aceşti oameni în sine, e firesc că nu au toţi timpul necesar, posibilităţile educaţionale şi informaţionale ori profesii de natură a favoriza cunoaşterea politică, instituţională sau juridică aprofundată, dar nici nu putem observa că aceştia sunt astăzi ţinta cea mai căutată şi accesibilă a manipulării antioccidentale. Oameni care ştiu foarte puţin dar care au pretenţia că ştiu totul şi, neavând la îndemână cunoaşterea argumentată care întotdeauna conduce la nuanţe şi adevăruri intermediare, se radicalizează în încercarea lor de a deveni cât mai convingători în raport cu semenii. Pe de altă parte, trebuie să reţinem din istorie că lumea se plictiseşte de orice tip de discurs (din păcate, se pare că Europa s-a plictisit de atâta bine) şi, după un timp mai lung sau mai scurt, apare tentaţia ideilor noi, a schimbării, a contestării ordinii existente. Pentru cei care ştiu ceva, dar ştiu puţin, e întotdeauna mai interesant şi mai tentant să îmbrăţişeze ideile contestatare, sceptice, radicale, care circulă cu aerul de semi-zvon şi care pun la îndoială discursul oficial. Toate societăţile occidentale suferă în prezent, în grad variabil, de acest tip de opţiune anti-establishment, în care s-a dovedit că Rusia a investit substanţial în ultimii ani, pentru a zdruncina edificiul de încredere al societăţilor occidentale în sistemul lor de guvernare, încredere care a reprezentat principalul atuu al Vestului în competiţia pierdută de Moscova, în timpul Războiului Rece.

Dincolo de ceea ce se întâmplă în dezbaterea internă din aceste societăţi cuprinse de confuzie valorică şi ideologică, la noi şi în alte părţi, ceea ce îmi reţine atenţia este că poluarea mediatică antioccidentală începe să aibă efect şi în politica externă, nu numai în cea internă, reflectându-se în deteriorarea atmosferei politice din Europa, în ascensiunea partidelor radicale şi liderilor eurosceptici, în decredibilizarea Proiectului European şi a Alianţei fundamentale cu Statele Unite. Nu spun că pentru toate aceste lucruri ar trebui culpabilizată doar propaganda Moscovei, căci ar fi, cred, o exagerare şi la urma urmei o recunoaştere a slăbiciunii propriului sistem de informare corectă a cetăţenilor din ţările Clubului european. Dacă Rusia ar fi putut face singură atât de mult rău sentimentului proeuropean şi încrederii oamenilor în instituţiile şi aranjamentele ordinii occidentale, ar fi de invidiat capacitatea ei de război informaţional şi ar fi în acelaşi timp teribil de grav pentru eficienţa şi integritatea presei noastre sau a mecanismelor legitime de contracarare pe care ar trebui să le aibă orice stat.

Decredibilizarea Uniunii Europene implică într-o anumită măsură şi acumularea efectelor crizelor succesive, a vulnerabilităţilor structurale şi a corupţiei presei locale. Nu o fi numai Rusia de vină pentru declinul paradigmei Uniunii Europene şi a Occidentului în percepţia atât de multor cetăţeni de rând (îi excludem din această categorie pe propagandişti profesionişti şi pe cei direct interesaţi), dar rolul Moscovei în acest proces este deja dincolo de orice dubii. Este foarte bine că Germania abordează tranşant tema, căci la noi, aşa cum s-a văzut recent, cine îşi permite să deschidă subiectul, în spiritul unei lucidităţi critice şi a unei bune ancorări în mediile academice şi politice occidentale, se trezeşte împroşcat cu invective de „patrioţii” de serviciu de pe bloguri obscure sau de telespectatorii indignaţi.

De aceeaşi „schizofrenie” discursivă şi dilemă de percepţie va suferi în anii următori şi ceea ce numim generic Strada. Adică societatea civilă în marş, partea activă, militantă a societăţii civile, cel puţin în teorie. Căci şi aparatul de propagandă, de oriunde ar fi el, a observat ceea ce vedem cu toţii, că ieşirea oamenilor în stradă impresionează, are efect. De aici ideea imbatabilă de a amesteca opţiunile şi interesele, temele care preocupă cu adevărat de cele create artificial în laboratoare de manipulare, ca să producă neîncredere, confuzie şi derută. Odată ce amestecul „societăţii civile” s-a făcut, e practic imposibil să mai separi grâul de neghină fără să fi întrebat pe ton arţăgos cu ce drept îi consideri pe unii îndreptăţiţi să se exprime şi pe alţii nu. N-ai ce răspunde la o asemenea întrebare. Ce, manipulaţii n-au voie să iasă în stradă, ei nu pot fi o voce a societăţii? Cu atât mai mult cu cât, evident, nu sunt toţi pe state de plată, printre demonstranţi aflându-se de regulă şi numeroşi oameni de bună credinţă dar incredibil de naivi, păcăliţi de aparenţa obiectivelor nobile şi generoase ale campaniilor care îi scot în stradă. Poate e doar o temere personală, dar cred că Strada va deveni curând, alături de media convenţionale şi neconvenţionale, un instrument de luptă extrem de controversat ca legitimitate şi corectitudine, înger şi demon în acelaşi timp.

Revenind la întrebarea din titlu, e deja banală observaţia că Proiectul European (în sens clasic, al integrării politicilor şi resurselor statelor Uniunii) precum şi alianţa cu Statele Unite (în sens hard, al prezenţei militare americane pe continent) sunt puse în discuţie de diferite platforme cu discurs antioccidental, alimentate de Rusia. De acest lucru nu se mai îndoieşte, sper, nimeni, niciun cititor care urmăreşte cât de cât multiple surse de informare. Ceea ce nu ştim, este însă cât de departe va merge această eroziune. Odată pornită, o tendinţă de schimbare a opţiunilor şi valorilor culturii politice este în general greu de oprit, la nivelul unei generaţii. Riscul nu e la cei din generaţia mea, ci la cei care vin din urmă, la generaţia lipsită de dimensiunea istorică a culturii politice, la cei care nu au termen de comparaţie. Una e să dezbaţi şi să critici anumite politici şi decizii, în interiorul lumii tale, şi alta e să vrei să distrugi sistemul din care faci parte, pentru a face jocul adversarilor. Din acest motiv, poluarea mediatică antioccidentală, care nu îşi propune altceva decât slăbirea şi apoi dezintegrarea structurilor de rezistenţă strategică ale lumii apusene (aşa cum am cunoscut-o până în prezent şi la care am aspirat să accedem decenii la rând), ar trebui contracarată până nu e prea târziu, adică înainte de a începe să fie internalizată la nivelul generaţiei tinere, care intră acum în procesul firesc de „socializare politică”, urmând să crească şi să promoveze mai târziu ideile pe care le consumă, conştient sau nu, în aceşti ani.

Interviu cu analistul american Robert D. Kaplan de Sabina Fati

România liberă 23 februarie 2016

Luna trecută, a apărut în Statele Unite voulmul despre România al analistului Robert D. Kaplan sub titlul, “În umbra Europei”, carte care va fi lansată în martie și în limba română la editura Humanitas. Scriitorul și analistul american speră că acest volum ar putea așeza și “mai bine” România pe harta Washingtonului.

Există puține cărți în limba engleză despre România. Credeți că ultima dvs. carte, “În umbra Europei”, dedicată într-un fel Româniai, ar putea să-i influențeze pe liderii Statelor Unite în așa fel încât să aibă un mai mare interes față de România?

Robert D. Kaplan: Da, acesta a și fost unul dintre motivele pentru care am scris această carte. Am vrut să așez și mai bine România pe harta Washingtonului. Există atât de multe cărți bune, scrise în engleză de istorici și jurnaliști despre Polonia, încât poți spune că există o bibliotecă întreagă despre această țară. România are în schimb parte de mult mai puține cărți. Pentru mine, România este la fel de importantă ca Polonia: geografic, demografic, ca fel de organizare cele două state sunt similare în efortul lor de a face față Rusiei.

Expansiunea Rusiei nu a putut fi oprită până acum: Crimeea a devenit parte a Rusiei, iar Ucraina este pe cale să devină un stat eșuat, Georgia a fost invadată în 2008 de Rusia, și la rândul ei are două enclave rusești pe terioriul ei, Osetia de Sud și Abhazia, în vreme ce Republica Moldova are la rândul ei una, Transnistria. Când credeți că acest episod de revenire în forță a Rusiei va lua sfârșit?

R.D.K.: Cred că economia Rusiei va merge din rău în mai rău și din acest motiv agresiunile Rusiei în afară vor merge la fel din rău în mai rău. De asemenea, în interior situația este complicată, de aceea Putin vrea să fie agresiv în afară. Strategia lui Vladimir Putin este de a crea enclave rusești, spații destinate contrabandei, locuri care nu sunt de loc state legale, ca Transnistria, Abhazia, Nagorno-Karabch, dar care pot fi folosite de Moscova pentru a controla statele pe teritoriul cărora există aceste enclave. Este metoda imperialistă a lui Vladimir Putin: nu cucerește statele cu armata, ci le subminează în acest fel.

Cunoașteți destul de bine Europa de Est, unde doar România, Polonia și statele baltice sunt amenințate de Rusia. De ce credeți că celelalte sunt pro-Rusia?

R.D.K: La ce state vă referiți?

Ungaria, Serbia, poate chiar Cehia și Slovacia.

R.D.K.: Serbia, Bulgaria și celalte state slave au legătură lingvistică naturală. Ele au tradiționale istorice. România nu are. Pe de altă parte, Ungaria este diferită și cu toate că nu este o țară slavă, se orienteză spre Rusia datorită premierului Viktor Orban. Cred că Ungaria, în adâncul său, își dorește să recupereze teritoriile pierdute. Nimeni nu spune acest lucru deschis, în public, dar cred acest lucru există în rădăcinile politicii externe ungare

Credeți că Budapesta vrea o Ungarie Mare?

R.D.K.: Se știe că nu e posibilă o Ungarie Mare, ceea ce nu înseamnă că acest lucru nu-i deranjează pe unguri: acela că nu e posibilă revenirea la Ungaria Mare.

S-ar putea ca Ungaria și Rusia să lucreze împreună pentru acest ideal al Ungariei Mari?

R.D.K.: Cred că Rusia și Ungaria ar putea colabora în legătură cu acest lucru până la un punct, dar în același timp, nu uitați, că Statele Unite sunt un factor descurajant în această ecuație. Statele Unite trimite mai multe trupe americane în Europa, mai mult echipament militar și  după cum vedem există o mare rezistență împotriva agresiunii lui Vladimir Putin. Cred că avem motive de optimism

Revenirea Rusiei vine într-un moment de slăbiciune al Occidentului când Ordinea Vestică înseamnă din ce în ce mai puțin pentru România și regiunea în care se află țara. Cum vedeți această confruntare geopolitică între Est și Vest?

R.D.K.: România, alături de Polonia, este cel mai mare stat din Estul Europei și împreună cu Turcia și Azerbaidjan este unul dintre cei patru pivoți geopolitici ai regiunii în această confruntare între Est și Vest. Aceste state i-au rezistat Rusiei și ele sunt puternice din motive diferite: România are o economie de succes, o coeziune mare în interior la fel ca Polonia; Turcia este o țară masivă cu o armată mare, în vreme ce Azerbaidjanul are rezerve importante de petrol și gaz. România este unul dintre statele cele mai importante din această regiune aflată între Marea Baltică și Marea Neagră, care se confruntă cu Rusia.

După anexarea Crimeei de către Rusia, Occidentul, prin politica sa de securitate, a pus accentul mai mult pe Nordul Europei Centrale: pe Polonia și pe Statele Baltice.

R.D.K.: Este corect ce spuneți și cred că e parțial greșită această politică îndreptată mai mult spre Marea Baltică, fiindcă Putin se îndreaptă de asemenea spre Sud-Estul Europei: subminează cu ușurință Republica Moldova și încearcă să preia controlul în Marea Neagră, prin statele din jur, iar în acest moment presează Turcia. Cred că ar trebui să ne concentrăm mai mult asupra sud-estului european nu asupra Nordului Europei Centrale.

Credeți că R. Moldova va cădea în cele din urmă pradă Rusiei sau va merge spre Europa?

 R.D.K.: Republica Moldova este o regiune vulnerabilă cu instituții slabe, cu un nivel extrem de mare de corupție și un stat haotic, din punct de vedere politic.  Deci nu se va putea apăra în fața Moscovei

România sau mai degrabă marile puteri ar putea ajuta R. Moldova?

R.D.K.: Cred că marile puteri trebuie să ajute R. Moldova. România poate la rândul ei fi de folos, dar n-ar trebui să intre într-o astfel de combinație: ar fi prea provocator pentru Moscova. Eu cred că deocamdată România este norocoasă: nu s-a reunit cu R. Moldova, nu este parte a Spațiului Schengen și nu a aderat la Euro Zonă. Dacă ar fi fost membră a zonei euro ar fi ajuns ca Grecia, iar în Schengen ar fi avut multe bătăi de cap cu refugiații. Reunificarea cu R. Moldova ar fi dus la o situație internă care ar fi fost de departe mult mai rea decât cea actuală.

Fostul președinte Traian Băsescu a vorbit despre reunificarea României cu R. Moldova ca despre următorul obiectiv major al țării. Există de asemenea o serie de mișcări în acest sens. Sunt utile aceste planuri și aceste discuții despre reunificare?

R.D.K.: Oamenii au planuri pe termen lung, dar în climatul politic actual, a vorbi serios despre reunificarea României cu R. Moldova n-ar fi înțelept.

În ultima dvs. carte, “În umbra Europei” ați observat că “oficialitățile de la Washington se comportă ca și cum ar avea mai puține interese în această chestiune decât autoritățile de la Kremlin”. De ce credeți că liderii SUA nu vor să fie mai implicați?

R.D.K.: Totul este legat de geografie: în secolul 20, România  a experimentat o situație extrem de tragică, înainte și în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. România a fost între Hitler și Stalin, iar acum România este mult mai aproape de Putin, decât de Statele Unite. În vreme ce SUA se află în partea cealaltă a lumii, Putin este chiar lângă România. E adevărat, totuși, că susținerea pe care o acordă Washingtonul României este semnificativă. Statele Unite nu sunt o țară izolaționistă, deci România este apărată în NATO, este protejată de UE și Wasington, dar în final trebuie să recunoaștem că Rusia are mai multe interese strategice în Balcani decât puterile Vestice sau decât SUA

Ce planuri credeți că are Rusia în România?

R.D.K.: Rusia poate acționa indirect: poate încerca să facă statele est-europene să fie mai dependente de Moscova din punct de vedere energetic, poate pune în operă operațiuni subversive cu ajutorul serviciilor secrete, poate susține crima organizată, poate influența mass-media sau chiar partidele. Toate acestea par să existe mai puțin în România decât în cazul vecinilor slavici ai țării dvs. Dar există întotdeauna un risc.

Folosind toate aceste instrumente despre care ați vorbit, până unde poate merge Rusia? Poate ajunge să controleze această regiune sau, în orice caz, tinde spre acest deziderat?

 R.D.K.: Nu. Rusia știe că Pactul de la Varșovia nu poate fi recreat: a fost prea scump și atunci când exista. Control direct din perioada comunistă asupra statelor estice s-a dovedit mult prea scump. Rusia crede că Europa Centrală și de Est este o zonă tradițională a influenței sale imperiale

Într-un articol recent publicat în The Wall Street Journal și intitulat Noua hartă medievală a Europei scrieți că UE continuă să se “fractureze” și că “acest vacum de putere ar putea crea în secolul 21 un echivalent al sfârșitului Sfântului Imperiu Roman”. Analiza dvs. sugerează un final al Uniunii Europene. Prevedeți un astfel de viitor?

R.D.K.: Prezic o slăbire a Uniunii Europene, nu sfârșitul ei. Cred că reacțiile diferite față de refugiații musulmani care vin din Africa și Orientul Mijlociu aruncă în aer Europa și conduce la regândirea granițelor libere și amenință Spațiul Schengen. UE se frânge sub propria-i greutate. Deci Rusia, Orientul Mijlociu, Africa de Nord se alătură Europei într-o singură mare zonă geopolitică, cu toate că înainte UE era separată de toate acestea.

Care ar fi soluția pentru a UE?

R.D.K.: Soluția optimă pentru Europa ar fi să facă o reformă economică structurală. Statul social generos pe care l-au adoptat statele europene a devenit accesibil cu adevărat doar în statele din nordul continentului, care sunt mult mai dinamice. E nevoie de reformarea acestui stat social pentru ca economia UE să poată merge mai departe. Pentru că doar creșterea economică  i-ar putea face pe europeni să fie mai primitori cu refugiații, ceea ce ar duce și la pacea socială

Credeți că pentru moment România ar trebui să renunțe la ambiția ei de a intra în Schengen și la spirațiile spre Zona Euro?

R.D.K.: Cred că pentru moment România se află într-o poziție bună, tocmai fiindă este în afara Schengen și a Zonei Euro, fiind în același timp în interiorul UE. Situația s-ar putea schimba în viitor. Dacă vor avea lor reforme economice în UE, dacă Bruxelles-ul va reuși să țină sub control criza refugiaților, atunci România ar trebui să adere la Schengen sau la Zona Euro, dar nu acum.

În ultima dvs. carte, “În umbra Europei” ați vorbit despre “imposibila geografie a Românei” din perioada celui de-al Doilea Război Mondial. Cum e acum?

R.D.K.: Într-adevăr geografia României a fost tragică. România are trebuie să-și întărească instituțiile, să lupte împotriva corupției și să creeze un mediu atractiv pentru investițiile străine

România ar avea nevoie de o armată mai puternică?

R.D.K.: România trebuie să-și întărească armata din motive geopolitice evidente. Cred că țara a făcut progrese serioase în acest sens în ultimii 20 de ani. E bine pentru România că găzduiască trupe americane pe teritoriul său ca o măsură de protecție. împotriva Rusiei.

La nevoie, România ar putea rezista singură în fața unei invazii până la primirea unui sprijin din partea Alianților?

R.D.K.: Da. S-ar putea apăra singură destul de bine pentru că are o puternică identitate națională. O coeziune internă serioasă și o identitate națională puternică sunt importante și ajută imens din punct de vedere militar.

Pamfletul lunii: … de fapt, nu de puscarie se teme Ion Iliescu. De Aristotel se teme! – de Alin Fumurescu

… sincer, nu credeam sa mai apuc sa scriu despre Ion Iliescu. Nu credeam sa mai gasesc in strafundurile sufletului resursele motivationale. Crezusem ca le-am stors pe toate, pana la ultima picatura, acum vreo cinci ani. Dar, iata, au fost suficiente cateva replici pentru a le redescoperi tot acolo, la fel de proaspete precum in 1990, un sfert de veac mai tarziu. Banuiesc ca nu sunt singurul care simte la fel, ceea ce ma face sa-mi fie cumva mila de Ion Iliescu. Trebuie ca nu e usor sa ai pe constiinta o natiune intreaga.

Ganditi-va: iesiti din gaoacea comunismului, romanii au reactinat aidoma puilor de gaina sau de gasca (pentru curiosi, Douglas Spalding, Oskar Heinroth si Konrad Lorenz au fost pionierii in domeniu) – s-au luat dupa ce-au vazut ca noul “parinte”. Asta, in psihologie, se numeste “imprinting”. Altii, insa, printre care si subsemnatul, s-au simtit precum ratusca-cea-urata, straini printre cei care trebuiau sa fie “de-ai lor”. Are si imprinting-ul asta opusul sau. Indiferent de tabara, cu totii am iesit din gaoace afectati profund, pe viata, de acest model.

Iar Ion Iliescu, in strafundurile subconstientului sau, stie asta. Si-si reprima gandul. Pentru ca se teme.

Si-atunci spune ca redeschiderea de catre CEDO a dosarelor Revolutiei si mineriadelor nu slujeste nimanui: “Revolta [sic! "revolta", nu"revolutia" - nota mea] din decembrie a insemnat sacrificii umane. Acum sa stam sa tot … plangem mortii, in loc sa tragem concluziile politice adecvate pentru tot procesul de dezvoltare a societatii romanesti…A fost un moment de istorie cu parti bune si cu parti mai putin bune, cu stari conflictuale. Am trecut peste ele, am depasit. Ce rost are sa dezgropam…?”

Dar nu de puscarie se teme, de fapt, Ion Iliescu. Ce i se mai poate intampla? Omul n-are vicii (precum Hitler, nu bea, nu fumeaza, e cumpatat), conditiile de detentie ar fi, cu siguranta, mai mult decat decente, s-ar putea uita in continuare la televizor, ar putea scrie, etc – adica tot ce (mai) poate face si-n libertate.

Nici de Judecata de Apoi nu se teme, ca doar s-a declarat agnostic cu tot riscul de a pierde presedintia (laudabil).

Si-atunci de ce se teme, de fapt, Ion Iliescu? De el insusi se teme si de istorie, asa cum o intelege.

Ca orice om, si Ion Iliescu are o imagine despre sine insusi – se vede, sincer, ca un “facator de pace”, un element benefic in “meandrele concretului”, pe calea “multi-dezvoltarii” Romaniei si alte aschii ale limbii de lemn. Asa spera sa-l vada si istoria materialist-dialectica, unde, la scara numerelor mari, trebuie sa se mai sparga si niste oua pentru a face o omleta (“cu bune, si rele“, dar per ansamblu cu bune, c-a iesit omleta).

Si-acum vin unii si-i ameninta si imaginea si istoria! Cum sa mori asa? Asta ar insemna ca s-a mintit toata viata. Asta ar insemna ca si-a ratat toata viata. La aceasta varsta, o asemenea posibilitate nu e usoara pentru nimeni.

Asa ca de Aristotel se teme, de fapt, Ion Iliescu. Pentru ca Aristotel zice, in Etica Nicomahica, ca viata unui om nu poate fi catalogata drept fericita, indiferent cat de glorioasa a fost mai tot timpul, cand o sfarseste prost, aratata cu degetul. Mai mult, ca si dupa moarte poti fi rusinat – si-atunci ce fel de viata fericita a fost asta?

Nu de un viitor petrecut la puscarie se teme, asadar, Ion Iliescu, ci de trecut – de intelesul intregii sale vieti.

Una e sa te inseli cu o ideologie, sa zicem comunsimul, alta e sa te inseli cu intelesul intregii tale vieti.

Asa ca se zbate. E normal ca se zbate. Cine a pescuit si-a simtit stiuca la capatul firului, a vazut-o facand salturile cele mai spectaculoase si inutile, stie si ce simte acum Ion Iliescu. E la capatul firului. www.contributors.ro 26 februarie 2016

O istorie a scrisului (3) – Materiale / prima parte – de Theophyle

Papirusul

Papirusul este un material produs din seva plantei numita popular  cu acelasi nume,  botanic fiind cunoscuta sub numele Cyperus papyrus.  Aceasta planta creste de obicei intr-o clima calda, in regiunile umede sau mlastinoase. Delta Nilului fiind perfecta din ambele puncte de vedere, a fost un loc propice pentru cultivarea ei. Planta, ajungand la circa 2 m inaltime, se poate utiliza in fabricarea multor obiecte casnice, rogojini, captuseli de perete sau mici ambarcatiuni. Metoda de fabricare a papirusului pentru scris este descrisa detaliat de Plinius cel Bătrân (lat. Plinius maior) in cartea sa “Istoria Naturala” (Naturalis Historia). Dupa Plinius, plantele erau taiate la o dimensiune de vreo 40 de cm, cojite si tinute umede pana la limita putrefactiei. Dupa acest proces erau intinse pe lespezi si presate cu un fel de facaleţ, pana ajungeau la un format de folie subtire. Aceasta folie subtire era suprapusa pe o alta folie fabricata asemanator. Ambele folii erau presate pentru a se contopi si a ajunge la o grosime si o suplete perfecta pentru inscriptionare. Dupa un proces de uscare, care dura inca o zi sau doua, aceste “pagini” erau finisate prin lustruire cu ajutorul unei pietre perfect rotunjite. Maiestrirea producerii papirusului consta in alinierea perfecta a fibrelor pentru a produce o suprafata omogena necesara inscriptionarii.  Papirusul a fost folosit continuu de la prima dinastie Egipteana (sec XXIX-XXX i.Hr) si pana aproximativ in secolul XII d.Hr. in imperiul Bizantin. Ultima bula papala scrisa pe papirus a fost cea din anul 1022 de Papa Victor al II-lea. Dupa secolul al XII si pana pe la sfarsitul secolul al XIV-lea d.Hr majoritatea documentelor au fost scrise pe pergament. Hartia a fost introdusa de Arabi in peninsula Iberica numai in secolul al X-lea si a inceput sa fie folosita curent pe teritoriul Europei numai din secolul al XIV.

Frunze de Palmier (Palm Leaf)

Frunzele de palmier au fost folosite ca material de inscriptionare in locatiile in care nu se putea cultiva papirus. Desi majoritatea manuscriselor  provin din India si Tibet, au fost descoperite manuscrise si in Malaezia, Gambodgia si Tailanda. Acest material a fost folosit pentru prima data in Palmira (Palmyra), orasul palmierilor, situat la 250 de kilometri in nordul capitalei siriene Damasc. Palmierul din care se prepara aceste folii de inscriptionare se numeste Palmier Talpiot (Corypha umbraculifera) si creste aproape peste tot in zonele in care palmierul se poate acomoda. Tehnica de preparare a acestor folii a disparut din nefericire in secolul XIX, cand a fost inlocuit total cu hartia. Exista o probabilitate ca modul de preparare a fost prezervat in manastirile Tibetane, care insa nu-l prea divulga. Cel mai faimos manuscris pastrat in aceasta forma este “Manuscrisul Medical Tamil” o capodopera a medicinei antice Indiene.

Amatl (Spaniola: amate sau papel amate)