Buletinul Clubului Român din Chattanooga Numărul 54 (cincizeci şi patru) Aprilie 2016

Amatl este un material de inscriptionare apropiat hartiei, care a fost folosit in America meridionala si de sud. Acest material a fost fabricat prin fierberea miezului copacului desmochin (ficus sycomorus), pisarea si nivelarea lui in folii subtiri. Acest material a fost folosit timp indelungat de catre populatia indigena, chiar dupa cucerirea spaniola. El a incetat de a fi folosit la inceputul secolului XX. Cel mai vestit document produs pe acest material a fost asa numitul “Codex Huexotzinco” care a folosit ca jalba impotriva administratiei coloniale spaniole intr-un proces intre indigenii fosti aliati ai lui Cortez impotriva lui Moctezuma, regele Aztecilor. Acesti indigeni au fost aspru prejudiciati de spaniolii colonisti desi le-au fost aliati. Cortez a initiat acest proces ajutandu-i pe indigenii fosti lui aliati sa-l si  castige (Carol –I al Spaniei 1538).



Memorii: Amintiri despre Nichita Stănescu – de Ştefan Agopian

Necuvinte…

L-am cunoscut pe Nichita în primăvara lui ’77, imediat după cutremurul din 4 martie. În anul acela, Nichita se bîlbîia şi şchiopăta. Susţinea că amîndouă i se trag de la cutremur, care îl surprinsese în casa lui Sorin Dumitrescu. În realitate, şchiopătatul i se trăgea de la o polinevrită alcoolică, un sindrom descris încă din 1877 de neurologul rus Serghei Korsakov. Cu bîlbîitul era altceva. Şi Sorin Dumitrescu se bîlbîia, iar Nichita, în semn de simpatie faţă de pictor, a început să se bîlbîie destul de convingător.

Cu ajutorul lui Dumnezeu, acest defect nu s-a instalat şi în gurile noastre, adică în gurile celor care îl frecventam pe Nichita. În definitiv, nu toată lumea era căzută în cur după Sorin Dumitrescu, aşa că transferul nu s-a produs şi la noi. Cu vremea, lui Nichita i-a trecut bîlbîiala, semn că admiraţia lui pentru geniul lui Sorin se transformase în prietenie. Şi cum Nichita susţinea că orice prietenie, oricît de mare o fi fiind ea, are nevoie, ca să reziste, de o pauză igienică, este de bănuit că după mai multe pauze de-astea a uitat să se mai bîlbîie.

Pe vremea aceea nu exista o stăpînă a casei lui Nichita, dar exista o stăpînă, destul de misterioasă, a inimii lui. Doamna care îi frînsese inima se numea Rodica, avea un fiu, Ionică, şi avusese şi un soţ, dar acesta fugise din ţară. Nichita se muta la ea în fiecare sîmbătă. Înainte de a ajunge la ea trecea pe la noi, pe la mine şi pe la soţia mea, Cristina, avînd noi casa chiar în drumul lui. Avea întotdeauna cu el o plasă în care erau cîteva sticle cu vodcă şi mici cadouri pentru Ionică, fiul doamnei brunete. De sîmbătă după-amiază pînă luni dimineaţă, poetul ducea o viaţă foarte domestică şi, mărturisea el, al dracului de plicticoasă. Trebuia să mănînce, să se uite la televizor, să nu bea prea mult, să-l ajute pe Ionică la lecţii, să se spele, să doarmă în aşternuturi curate şi, destul de probabil, să nu se mai bîlbîie. După un asemenea „tratament” era însă apt să înceapă o nouă şi adevărată săptămînă de lucru.

În vara lui ’77, în jurul lui Nichita se formase un nucleu de plevuşcă literar-artistico-numismatică (cum ar spune Nicolae Breban), se bea vodcă, se citeau diverse producţii literare mai mult sau mai puţin interesante şi, cum nu exista încă o stăpînă a casei, era o harababură de nedescris, practic „salonul Nichita” fiind deschis non-stop. E greu de spus ce era în capul lui Nichita în vara aia. Nu publicase nici o carte nouă de şase ani şi scrisese (de fapt, dictase – Nichita, cel puţin atunci cînd l-am cunoscut eu, nu mai scria nimic cu mîna lui) o parte din Epica Magna. Plevuşca, unde mă număram şi eu în calitate de numismat, era încîntată de carte. Şi nu numai ea.

O seară petrecută în frumoasa „vilă florentină” a părinţilor lui Sorin Dumitrescu s-a consumat cu fragmente din Epica Magna în prezenţa unor personaje celebre în lumea noastră mică: Alexandru Paleologu şi Andrei Pleşu. Andrei Pleşu era un tînăr bărbos, deja corpolent, specialist în pictura lui Sorin (şi nu numai a lui) şi în urcarea drumului spre Păltiniş. Publicase, în 1974, cartea de eseuri Călătorie în lumea formelor şi toată lumea îşi punea mari speranţe în el. Conu’ Alecu Paleologu „spărsese” toate normele comuniste polemizînd cu Ivasiuc (cea mai strălucită minte teoretică a momentului) despre marxism. Iar ca editor, lucra la Cartea Românească, se chinuia să publice un roman scris de un fost activist PCR din Dobrogea, Tudor Manta.

Romanul, care se chema Ana, stăpîna măgarului, a apărut anul următor într-un tiraj de 22.000 de exemplare, dar nimeni nu l-a băgat în seamă. Prezenţa lor ca invitaţi de onoare îl măgulea pe Nichita, dar mai ales pe noi, plevuşca. Onorurile casei le îndeplinea viitoarea doamnă Dumitrescu, pe atunci poreclită Ţăndica. Dumnezeu nu coborîse încă în sufletul lui Sorin, în al nostru nici atît, dar aveam cîteva substitute: vodca, poeziile lui Nichita, cîntecele lui Sorin, dar şi pictura lui. Eu mă mulţumeam să colecţionez monede şi să sper că într-o zi voi debuta. Primul meu roman zăcea de vreo cinci ani într-un sertar al Editurii Cartea Românească. Proprietarul sertarului era – aţi ghicit! – conu’ Alecu Paleologu.

In vara lui 1977, atunci cind m-am imprietenit cit de cit cu Nichita, acesta era deja dependent de alcool. Mai bine zis de vodca. Nu mi-am dat seama imediat, asta s-a intimplat de-abia in septembrie. Cu toate ca bea foarte mult, peste doua sticle de vodca pe zi, Nichita nu era aproape niciodata beat. Alcoolul ii producea o stare de efervescenta intelectuala vecina cu geniul.

Cum spuneam, de-abia in toamna aveam sa-mi dau seama ca „motoarele” lui Nichita nu mai porneau decit alimentate cu alcool. In septembrie, toata gasca, adica Nichita, Sorin Dumitrescu cu iubita lui, Tandica, poetul Valeriu Pantazi, eu si Cristina, sotia mea, era la mare, la 2 Mai. De Nichita s-a lipit imediat o tinara domnisoara superba, manechin la Apaca, poreclita Fabiola. Valeriu Pantazi a agatat si el o domnisoara cu niste tite imense („ca doi topotami, bre!”, zicea Nichita), asa ca formatia era completa. Se bea in draci, inclusiv pe plaja.

In fiecare noapte, inainte sa ne culcam, Nichita isi lua cu el in camera o portie uriasa de vodca, pe care o numea „rezerva demagogica”. Intr-o noapte a uitat de aceasta rezerva (de fapt, bauseram tot) si cind s-a sculat a intrat direct in sevraj: tremura tot, transpira abundent si varsa. S-a facut instantaneu bine dupa ce a baut cincizeci de grame de vodca la Dobrogeanu, circiuma din sat. Ochii i s-au luminat si a recunoscut-o fericit pe Cristina, care il dusese cu chiu, cu vai pina acolo.

Multi si-au pus problema daca Nichita ar fi scris ce a scris daca n-ar fi baut. Probabil ca nu. Ca si Adrian Leverkühn, celebrul personaj al lui Thomas Mann, Nichita a facut si el un pact cu diavolul. Acesta i-a oferit douazeci si patru de ani de geniu, exact cit si lui Leverkühn. Si-a platit datoria catre diavol prin alcoolism si o moarte prematura. Am spus douazeci si patru de ani din cauza ca Nichita n-a baut pina la douazeci si sase de ani, spre risul colegilor de generatie, decit carcalete, un amestec de vin, sifon si sirop. Cind a debutat, in 1960, cu volumul Sensul iubirii, putea de talent. I s-a parut prea putin.

Cu toate ca se lauda cu femeile cucerite de el, Nichita era la capitolul asta un barbat mai curind cuminte, ca sa nu zic cast, fiindca ar fi o exagerare. Povestea, si incepuse sa creada si el ce povestea, ca s-a insurat inca din liceu cu sora unui prieten, dar ca, plecind la facultate, la Bucuresti, casnicia s-a destramat. Nu l-am crezut niciodata, dar el isi lua foarte in serios povestea si prin ’81 m-a anuntat, cu o mina indurerata, ca Magdalena a murit undeva prin Australia sau Noua Zeelanda. „Care Magdalena?”, am intrebat eu.

Mi-a explicat ca Magdalena fusese prima lui sotie, ca se casatorisera cind el era in ultimul an de liceu si ca de casatorie nu stia nimeni, nici macar parintii lui.

Mariana, sora lui Nichita, mi-a confirmat ca existase o Magdalena Petrescu, sora unui prieten. Si ca Nichita fusese indragostit de ea, dar nici vorba de casatorie. De casatorit, Nichita s-a casatorit in 1962 cu Doina Ciurea, cu care fusese coleg de facultate. Era o bruneta superba, care devenise celebra datorita faptului ca Labis, beat fiind, incercase s-o violeze pe vremea cind erau colegi la Scoala de Literatura. Nichita il admira enorm pe Labis, asa ca era deosebit de mindru ca iubita lui Labis devenise sotia lui. Casnicia n-a tinut si, in 1964, Nichita fugea de acasa. Cind am cunoscut-o eu pe Doina, era trecuta binisor de patruzeci de ani si arata ca o baba uscata si rea.

Cum spuneam, Nichita a fugit de acasa, dar n-a divortat decit in 1982, cu un an inainte de a muri. In 1977 ma imprietenisem nu numai cu Nichita, ci si cu Mircea Ciobanu, care va deveni editorul meu. Nichita nu vorbea cu Ciobanu. L-am intrebat de ce. S-a codit o vreme si pina la urma a spus: „Bre, Ciobanu s-a culcat cu nevasta-mea!”. „Care nevasta?”, am intrebat eu. „Pai, cu Doina, ca alta nevasta n-am!” „Bre, Nichita”, am zis eu, „da-o dracului de treaba, nu mai esti cu Doina de peste cincisprezece ani. Ce nevasta e asta?” Mi-a explicat ca in acte e nevasta lui si ca nu admite ca cineva sa se culce cu ea. Am ris si am dat a lehamite din mina. Intr-o zi i-am pus fata in fata si i-am explicat lui Ciobanu de ce e suparat Nichita pe el. Acesta s-a jurat ca nu s-a atins in viata lui de Doina si, pina la urma, Nichita l-a iertat.

Asa cum scriam saptamina trecuta, Nichita n-a rezistat prea mult linga Doina Ciurea, o femeie frumoasa, dar o scriitoare modesta, cu aere de intelectuala rasata. De altfel, cel putin atunci cind l-am cunoscut eu, pentru Nichita, femeia era mai curind un obiect estetic decit unul sexual. Se indragostea de o femeie frumoasa asa cum se indragostea de vreo moneda greceasca, dar se plictisea la un moment dat si – cel putin moneda – o facea cadou. Intr-o zi, Cristina, sotia mea, pe care el o poreclise Fuzi (de la fuziform), l-a intrebat pe sleau cam cum e dotat ca barbat.Nichita s-a gindit o clipa si a raspuns foarte sigur pe el: „Bre, Fuzi, sincer vorbind, nu prea grozav, dar am o fantezieee…”.

De altfel, atunci cind venea vorba despre asa ceva, Nichita isi descria cu mult umor „obiectul” dintre picioare ca fiind de categoria mijlociemica, cu aspect butonat. O minimalizare evidenta a „obiectului” in discutie, dupa cum aveam sa constat in toamna, pe plaja de nudism de la 2 Mai. Oricum, ori de cite ori aparea prin preajma lui o femeie frumoasa, devenea stralucitor precum un foc de artificii care nu se mai sfirsea si putine femei ii rezistau. Dar, cum spuneam, era numai o joaca de-a dragostea care in cele mai multe cazuri nu se finaliza, poetul multumindu-se numai cu admiratia doamnei in cauza. Intr-o zi – era in vara lui ’79 –, o tinara doamna, care era fascinata de poezia lui, a baut, ca o nepriceputa, mai multa vodca decit putea duce.

Eram, in sufrageria lui Nichita, patru-cinci prieteni, plus doamna. Vazind ca e beata, Nichita a culcat-o in dormitor si noi ne-am vazut linistiti de baut si de taclale. Toata lumea, inclusiv Nichita, a uitat de doamna beata din dormitor si Nichita imi povestea amuzat, a doua zi, cit de surprinsa fost cind a descoperit in patul lui o femeie adormita. „Si ce-ai facut?”, l-am intrebat eu. „Pai, ce sa-i fac, bre? Am acoperit-o cu un pled si m-am culcat linga ea. Cind m-am trezit a doua zi, inspre prinz, femeia plecase, dar ramasese in urma ei un parfum minunat, asa ca am adormit la loc.”

In noiembrie 1954, Nichita a scris o poezie, „Cintec la drumul mare”, care va deveni curind celebra printre prietenii lui de atunci: „Motan m-as fi dorit sa fiu / cu gheare si mustete lungi, / cu coada-n sus, cu blana-n dungi, c-un ochi verzui si-un ochi capriu. // Pisicile de prin vecini / sa le gonesc pe la pricini, / sa-mi fete fiecare-un fiu / c-un ochi verzui si-un ochi caprui…” (v. volumul Argotice, Editura Romanul, 1992).

Nu stiu cit de motan o mai fi fost poetul dupa despartirea de Doina Ciurea, dar in mod sigur starea motaneasca i-a revenit cind a dat cu ochii de Gabriela Melinescu.

Asta se intimpla in 1964, Nichita avea 31 de ani, Gabriela 22. Eu am cunoscut-o in 1970, la redactia revistei Luceafarul, unde lucra ca redactor la sectia de poezie, si pot sa va spun ca era o bruneta superba, care-ti taia respiratia cind o vedeai prima oara. Gabriela Melinescu era nu numai tinara si frumoasa, ci si o poeta extrem de talentata. In ’77, cind l-am cunoscut pe Nichita, acesta vorbea cu nostalgie despre ea si despre perioada pe care au petrecut-o impreuna. Locuiau intr-un apartament de doua camere in Drumul Taberei, pe aleea Romancierilor, si Nichita considera perioada petrecuta alaturi de Gabriela ca fiind cea mai fericita din viata sa. Si una extrem de productiva, s-ar putea spune. Alaturi de Gabriela Melinescu a scris 11 elegii, Oul si sfera, Laus Ptolemaei, Necuvintele, In dulcele stil clasic. Nichita a considerat intotdeauna ca el e vinovat pentru despartirea lor. Lipsea cu zilele de acasa in lungi petreceri bahice alaturi de prieteni. Ca sa fie sigur ca n-o va pierde, ii lua cheile si o incuia in casa, uitind sa se intoarca cite o zi, doua. Intr-o zi, a pierdut-o. Era in 1970. In amintirea Gabrielei a scris Nichita poezia A mea, una dintre cele mai frumoase poezii din literatura noastra: „Singurateca ea ma asteapta sa-i vin acasa. / In lipsa mea ea se gindeste numai la mine, / ea cea mai draga si cea mai aleasa / dintre roabele sublime. // Ei i se face rau de singuratate / ea sta si spala tot timpul podeaua / pina o face de paisprezece carate / si tocmai sa calce pe dinsa licheaua. (…) Ea isi asteapta barbatul betiv / ca sa-i vina acasa / si degetele albe si le misca lasciv / pentru ceafa lui cea frumoasa // Pregatindu-i-le de dezbatat / ea tine in boluri si zeama acra, / parul lung si negru si-l intinde de la usa spre pat / sa nu greseasca barbatul niciodata / drumul predestinat”.

Dupa despartirea de Nichita, Gabrielei Melinescu nu i-a mers tocmai rau. Era inca tanara (28 de ani), la fel de frumoasa ca intotdeauna si frumusetii i se adaugase si gloria literara castigata in urma cartilor pe care le scrisese pe vremea cand era femeia indragostita de Nichita. Asa ca nu a durat mult pana cand de ea s-a indragostit lulea un editor belgian stabilit in Suedia, René Coeckelbergh.

Era insurat si avea si copii pe deasupra, dar asta n-a contat prea mult. In 1975, Gabriela pleca in Suedia, pentru a se intalni cu noul ei iubit. In Jurnal suedez I, aparut in 2003 la Editura Polirom, poeta nota, in ianuarie 1976: „Dar iubitul meu René ma tine strans, ca si cum de aici inainte, orice s-ar intampla, trebuie sa intram amandoi in foc. Abia vindecata de arsurile altei mari iubiri, mi se propune din nou acelasi lucru ingrozitor: o descindere in flacarile unui infern nou, despre care nu stiu nimic”.

Cu toate spaimele produse de noul inceput, Gabriela Melinescu a fost fericita alaturi de noul ei iubit, cel putin asa rezulta din jurnalul ei, chiar daca nu l-a uitat niciodata pe Nichita. In acelasi timp, viitorul ei sot (cu Nichita n-a fost casatorita), René Coeckelbergh (cocos de munte), proprietarul unei edituri mici, dar cu coaie mari in Suedia si nu numai, l-a descoperit pe Nichita-poetul. I-a publicat rapid cateva carti si, prin relatiile pe care le avea, l-a impins in randul intai al candidatilor pentru Premiul Nobel. In 1979, Nichita era propus de Academia Suedeza la Premiul Nobel.

Candida alaturi de Frisch, Senghor, Borges si Elytis. Va castiga Elytis, care avea 68 de ani. Pe la inceputul lui ’81, eram la Nichita in vizita si acesta primise o scrisoare de la René, pe care ne-o citea foarte fericit. René il consola ca n-a luat premiul si ii explica pe indelete ca n-au intrat premiile in sac, totul fiind doar o chestiune de timp. Singura conditie, ii explica René, este sa nu faca prostia sa moara tanar, Premiul Nobel fiind acordat de cele mai multe ori scriitorilor trecuti bine de saizeci de ani. Nichita radea si spunea ca pentru un ditamai premiul merita sa traiesti oricat de mult. N-a fost sa fie!

Gabriela Melinescu a fost ce-a fost, totul se dusese, iar Rodica, mama copilului Ionica, se pregatea sa plece in Franta. In 1977, imediat dupa cutremur, Nichita isi cauta, complet debusolat, noi prieteni. Cei vechi fie nu mai erau in tara, precum Matei Calinescu, fie iesisera din cercul lui Nichita si-si vedeau de ale lor. Petre Stoica isi cumparase o casa la tara, la Bulbucata, si-si facea veacul pe acolo, cultivandu-si gradina, Grigore Hagiu locuia intr-o margine de Bucuresti si fiind dipsoman lipsea cu lunile de la betiile lui Nichita.

Nicolae Breban facea naveta Bucuresti-Paris si invers, dar statea mai mult la Paris cu viitoarea lui sotie, Cristina Romanita, si-si scria romanele.

Oricum nu era un mare bautor si-i placea sa vorbeasca numai el (asa e si acum), asa ca Nichita, chiar daca il revedea cu placere, se plictisea repede de el, iar Ivasiuc murise la cutremur. Fanus Neagu era un betiv serios, dar era prea galagios si destul de gaunos in galagia lui. Asa ca, atunci cand l-a cunoscut, pe la inceputul anului, pe pictorul Sorin Dumitrescu, a fost cucerit imediat. Sorin era talentat, destul de cult, bea moderat, avea un farmec aparte, canta la chitara pe versurile unor poeti cunoscuti, inclusiv pe cele ale lui Nichita, si nu-l apucase inca pasiunea pentru Dumnezeu si pentru icoanele bizantine.

Pe vremea aia picta niste ciolane imense, sidefii, pe fond negru, dar, cum spuneam, avea farmec si o „vila florentina”, undeva pe langa Foisorul de Foc. Nichita, dupa ce colectionase ceasuri vechi, apoi fiare de calcat cu carbuni, in vremea aia cazuse in damblaua monedelor. In aceeasi dambla cazusem si eu si asa – am mai spus-o – l-am cunoscut, dar nu monedele aveau sa ma apropie de el, cu toate ca au fost un bun pretext de a intra in vorba si de a ma fatai prin preajma lui. Sorin era gelos si intr-o seara – eram la carciuma numita „Odobesti”, pe Calea Mosilor, azi demolata – a facut o criza de nervi reprosandu-i lui Nichita ca a ajuns prieten cu un desenator tehnic, adica cu mine. „Lasa, bre”, a spus calm Nichita, „ca Ago e un mare scriitor”. Cu o saptamana in urma ii dadusem sa citeasca primele trei povestiri din viitorul Manual al intamplarilor si marele poet ma declarase „genial”, chestie pe care o facea mai cu toata lumea, asa ca nu l-am luat in serios. Sorin n-a cedat si de-abia dupa ce am publicat Tache de catifea, in 1981, m-a recunoscut drept egalul lui. In fine, nu chiar egal, dar undeva pe acolo, ceea ce, la orgoliul lui, era chiar mare lucru.

Despre Nichita s-a scris mult, dar mai ales s-a fabulat – de cele mai multe ori oral – enorm. El insusi a intretinut mitul creat in jurul lui stiind ca, pe langa o opera mare, o biografie controversata nu strica. Ba chiar din contra. Spunea adesea ca posteritatea trebuie construita din timpul vietii, un paradox pe care el l-a rezolvat cu nonsalanta. Facea permanent „gesturi nebune”, menite sa epateze un public conformist care ramanea cu gura cascata de emotie. La Iasi, in toamna lui ’77, in timpul lansarii volumului Epica magna, a ingenuncheat, in fata a sute de persoane, la picioarele lui Geo Bogza si i-a sarutat mana. Aparent act de adulatie aproape fara precedent in cultura romana, in realitate, gestul lui Nichita (care in particular il injura pe Bogza) ascundea o malitie bine mascata. Cu douazeci de ani inaintea gestului de la Iasi, Geo Bogza „il silise” pe Nichita sa-i sarute mana lui Arghezi. Intorcand acel sarut pe mana lui Bogza si uluind asistenta, Nichita il umilea pe acesta din urma. Fiindca amandoi stiau foarte bine si ca Bogza nu e Arghezi si ca cel care ingenunchea era cel mai mare poet de dupa razboi al Romaniei.

S-a vorbit de asemenea mult despre spaimele lui Nichita in fata autoritatilor. Spaima sau sila fata de autoritatile comuniste. Sau, mai curand, un amestec subtil al celor doua sentimente. De exemplu, lui Nichita ii era foarte frica de militienii de pe strada, cu care nu stia sau n-avea chef sa intre in dialog. La un moment dat, refuza sa se mai intoarca seara tarziu acasa neinsotit. Dupa o vreme, l-am intrebat de ce. Mi-a marturisit, destul de jenat, ca in fiecare noapte il asteapta un militian in fata intrarii in curtea blocului, il legitimeaza si, fiindca nu are grupa sanguina trecuta pe buletin, chestie obligatorie la vremea aceea, ii ia cate o suta de lei ca sa-l faca scapat de amenda. Am crezut ca minte, fiindca era caraghios ce spunea, dar insotindu-l de cateva ori am gasit militianul la datorie. Care militian, vazand ca Nichita nu era singur, ne saluta politicos si-si vedea de ale lui. Pentru Nichita, care avea acces la o multime de oameni cu functii inalte, ar fi fost foarte simplu sa rezolve problema dand un banal telefon. Sau sa roage un prieten medic sa-i puna nenorocita aia de grupa sanguina pe buletin. Pana la urma, chiar asa s-a si rezolvat problema. In schimb, in aceeasi perioada, nu se sfia sa ceara audienta la generalul Plesita, seful Securitatii, pentru a-i lua apararea lui Paul Goma. In perioada aceea, prestigiul lui Nichita era imens si orice inalt functionar comunist era mandru sa dea macar mana cu el. – va urma - (Preluat din Amintiri din scriitorie de Ştefan Agopian)
Români în străinătate: Dincolo de graniţe: Raluca Ada Popa - de Corina Negrea

3 martie 2016

Raluca Ada Popa, invitata ediției din această seară, are 29 de ani, este sibiancă și a fost aleasă, anul trecut, în cadrul celei de-a șasea ediții a Galei Ligii Studenților Români din Străinătate (LSRS), organizată la Palatul Parlamentului, drept ”Cel mai bun student român din străinătate în anul academic 2013-2014.”

Tot anul trecut și-a terminat doctoratul la MIT și, în prezent, predă la Universitatea Berkeley din California.

Teza ei de doctorat, CryptDB, contribuie la protejarea datele confidenţiale sau private împotriva hacker-ilor şi a câştigat premiul Sprowls pentru cea mai bună teză în informatică de la MIT. Este folosit, deja, de companii de renume precum Google (începând din 2013), SAP AG şi Lincoln Labs, iar un alt proiect semnat Raluca Ada Popa, Mylar, este folosit de spitalul Newton-Wellesley din Boston.

In iunie anul trecut, a fondat o companie de software de securitatea datelor care își va lansa primul produs in aprilie.

Povestea Ralucăi dar și a performanțelor ei, tendințele din domeniu și atu-urile mediului de cercetare si academic din Statele Unite - în această seară, în direct de la ora 21.10, pe toate frecvențele Radio România Cultural dar și video on line prin Skype, pe www.radioromaniacultural.ro

Redactor Corina Negrea

Istorie prezidenţială americană: Casa Albă şi homosexualitatea

Fără să ajungă la confirmare, zvonurile despre posibila înclinaţie homosexuală a mai multor preşedinţi americani au apărut frecvent şi au fost amplificate de presă. Dar în două cazuri, acelea ale lui James Buchanan şi Abraham Lincoln, contemporanii şi mai ales istoricii din vremea lor sau de mai târziu au adus multiple argumente care dau voie să se considere că cei doi preşedinţi au fost, cu adevărat, homosexuali.

Cel de al 15lea preşedinte, James Buchanan (1791-1861), nu a fost niciodată căsătorit şi a avut o relaţie stabilă şi de durată cu senatorul statului Alabama William Rufus King. Andrew Jackson a ironizat în public pe partenerul preşedintelui, numindu-l Miss Nancy sau Aunt Fancy(MătuşaCaraghioasă).



James Buchanan şi Wiliam Rufus King

Senatorul King a avut o carieră politică de succes şi a devenit vicepreşedinte în mandatul preşedintelui Franklin Pierce.

Succesorul lui Buchanan la preşidenţie, Abraham Lincoln împarte cu George Washington reputaţia de cel mai bun preşedinte. El a avut o căsătorie foarte nefericită cu Mary Todd Lincoln şi a fost cunoscut pentru o atitudine rece cu femeile şi mult mai călduroasă cu bărbaţii.

În anul 1837, Lincoln s-a împrietenit cu Joshua Speed, cu care a împărţit aceeaşi cameră şi patul pentru mai mulţi ani. Ei au fost parteneri în afacerea cu un magazin din Springfield, Illinois şi au rămas prieteni toată viaţa.

Joshua Fry Speed

Pe partea femenină, prima locatară a Casei Albe care a avut reputaţia de lesbiană a fost Rose „Libby” Cleveland, sora preşedintelui Grover Cleveland (1837-1908), cel de al 22lea şi al 24lea preşedinte (singurul preşedinte american care a avut două mandate, dar neconsecutive). Când s-a mutat pentru prima dată în Casa Albă, Grover Cleveland era burlac şi sora lui Libby a jucat rorlul de First Lady. Când preşedintele s-a căsătorit cu Frances Folsom, Rose s-a mutat şi a început o relaţie statornică cu Evangeline Simpson. Peste mulţi ani, Miss Simpson s-a căsătorit, ceea ce a frânt inima lui Libby. Din corespondenţa celor două femei se poate deduce natura relaţiei lor.

Cea mai faimoasă Primă Doamnă din istoria USA, Eleanor Roosevelt a fost cel puţin bisexuală, probabil predominent lesbiană. Partenera sa Lorena Hickok (1893-1968) s-a născut în Wisconsin, a părăsit casa părintească (unde a fost profund nefericită) la vârsta de 14 ani, şi-a completat studiile şi a devenit ziaristă la Minneapolis Tribune şi Associated Press. În această calitate a cunoscut-o pe Dna Roosevelt. Corespondenţa lor de peste 3.000 de scrisori (îşi scriau aproape zilnic) este păstrată la muzeul Roosevelt. Din comportamentul celor două a devenit clar pentru toţi cunoscuţii că ele aveau o puternică relaţie emoţională şi afectivă, posibil şi fizică. În prezent, în Statele Unite are loc o campanie care cere ca pe una din bancnotele de mare circulaţie să fie imprimată imaginea lui Eleanor Roosevelt. (MSM)



Lorena Hickok şi Eleanor Roosevelt

...şi – după un subiect atât de deprimant - un bonus pentru bună dispoziţie





Trivia: Legea lui Murphy

Dacă e ceva care poate să iasă prost, va ieşi prost este legea pe care o citează toată lumea, atribuită lui legendarului Muprhy, despre care lumea ştie – de fapt – foarte puţin.

Dar Murphy a existat. El a fost căpitanul Edward Aloysius Murphy şi expresia lui, emisă într-un moment de iritare în anul 1949, la baza forţelor aeriene ale SUA Edwards, din sudul Californiei (în deşertul Mojave), a fost provocată de nemulţumirea faţă de greşeala unui tehnician cu care lucra. Echipa experimenta efectul deceleraţiei asupra corpului omenesc şi greşeala tehnicianului incriminat a fost să conecteze prost unul dintre transmiţătoarele de presiune.

De atunci, oamenii au inventat nenumărate serii cu exemple de erori, nepotriviri, idei stupide şi incompatibilităţi botezate Legile lui Murphy. Intr-o oarecare măsură există şi un echivalent românesc cunoscut ca: de’ale lui Gâgă. (MSM)

Poeta lunii: Anda Taglicht

De peste cincizeci de ani, trăieşte în oraşul german Koln românca Anda Taglicht, care s-a născut la Bucureşti unde a urmat cursurile liceului Sf. Sava şi ale facultăţii de stomatologie de la UMF Carol Davila. În Germania ea practică medicina dentară şi scrie poezie. A publicat mai multe volume în România, în Germania şi în Franţa.

Poezia Andei Taglicht este delicată, sentimentală şi de un limbaj ales. Adeseori versurile ei evocă figura Iubitului, la care se gândeşte cu afecţiune, devotament şi recunoştinţă. Printre temele poetei mai sunt sfârşitul vieţii, depărtarea de ţară, rostul existenţei şi al lumii, prietenia şi altele.

Te-am uitat...


Te-am uitat

Cum uiţi răsăritul de soare...

Lângă primul albastru de mare,

Te-am uitat

Ca sunetul ploii pe un pervaz de acasă,

Te-am uitat

Cum mi-am uitat numele

După ce nu mi l-ai mai rostit.

Te-am uitat

Ca răsăritul de soare,

Ca lumina,

Ca soarele.

Te-am uitat

Cu-ncăpăţânarea de a te păstra,

Te-am uitat

Cum o să-mi uit viaţa

În moarte.

Vis

Te-am visat azi-noapte, dragostea mea,

M-ai condus la autobuz

Pe Schitu Măgureanu.

Imi vorbeai cu buzele tale subţiri

Şi eu îţi ştergeam rujul de pe obraz.

Oare aveam altă femeie în gând?

Erai al meu ca acum zece ani

Când buzele mele erau fără ruj,

Pe vremea când erai cetate fără seamăn

Şi străluceai în soare, în August,

In lumină, cu buclele tale apsre.

M-am trezit şi durerea din piept

Era ca un bolovan,

Bolovan de ani şi suferinţe –

Ani trecuţi fără tine.

Spital

Încă o respirare, încă una,

Doar ultima să nu fie,

Respiră, te rog, încăodată,

Rămâi, nu muri,

Mai respiră odată.

Pulsul mocneşte sub mâna mea,

Tremurând te privesc

În cămaşa de nea,

Nu ştiu ce să fac

Cum să opresc timpul.

Degeaba mai caut cuvântul vrăjit,

Un leac, o minune,

E totul sfârşit.

Respiră, te rog, încăodată

Măcar încă o dată,

Rămâi, nu muri.

Nicăieri

Ţara mea, cimitirul tinereţii mele,

Nu te recunosc, nici urmele, nici paşii

Nu mi-i revăd.

Totu-i schimbat ca-n basmul

Tinereţii fără bătrâneţe

şi vieţii fără de moarte...

Nu pot atinge nimic,

Scrum de amintiri, -

Gustul păcatului de-a căuta în spatele mormintelor.

Iartă-mă pentru pierdere

Tu, ţară ţintirim de visuri,

de ani,

de rătăciri,

Cu cât mă apropii, eşti mai departe.

Profeţíi: Ultimii europeni? – de Andrei Cornea

www.revista22.ro 9 martie 2016

Oare noi, cei care trăim în acest timp, vom fi numiți cândva „ultimii europeni“? Urmărind dezordinea internațională și europeană, n-ar fi deloc exclus. Vom mai călători peste câțiva ani prin Europa liberi și fără o grămadă de acte? Sau se va reveni la era pașapoartelor, a invitațiilor, ba chiar a vizelor de călătorie? Căci s-a mai întâmplat așa ceva, ca libertatea de deplasare să fie restrânsă chiar și în Europa de Vest, de exemplu, după primul război mondial, în raport cu situația de dinainte de conflagrație, așa că n-ar trebui să jurăm pe nimic.

 Fapt este că am luat drept sigure și ireversibile lucruri care se dovedesc fragile și ușor de răsturnat, atunci când cresc dificultățile sociale, politice și economice și când elitele politice nu abundă nici în curaj, nici în viziune. Să ridici garduri, să le înconjuri cu sârmă ghimpată e ușor și, aș spune, în firea lucrurilor: orice fiară își marchează cu grijă teritoriul și-l apără cu colții și ghiarele când se simte amenințată. Și nu putem să i-o reproșăm, la urma-urmelor - fiarei. Și totuși, omul e doar o fiară? Umanitatea înseamnă să suprimi gardurile de toate felurile și să refuzi dictatul firii – fie că el ține de biologie, de geografie, de povara trecutului și de toate laolaltă. Nu printr-o revoltă împotriva naturii s-a născut eticul?

 Azi Europa pleznește din toate cusăturile: Estul se supără pe Vest și, deși nu are refugiați, trâmbițează de zor împotriva primirii acestora. Ungaria lansează moda gardurilor, preluată rapid de vecini – de la Macedonia la Austria. Germania, și Angela Merkel, în special, sunt criticate din toate părțile, prin ceea ce nu-i departe de o răbufnire resentimentară. Franța devine sceptică și se distanțează de Germania. Marea Britanie cântărește prosibilitatea „ieșirii“, care – suntem siguri – va genera un model și pentru alții, de exemplu, pentru scandinavi. Grecia și Italia gem sub povara refugiaților și nu sunt susținute decât modest. „Schengen“-ul a murit, de facto (România nu mai are de ce să se ambiționeze să intre în tratat). Va mai fi el vreodată restabilit? Nu știm. Iar din afara Europei pândesc animalele mari – Rusia, China. Statele Unite sunt în retragere, în schimb, poate și din cauza unor alegeri care se anunță dramatice. Irelevanța politică a Europei excită oportunismul unor vecini, precum Turcia, și instinctul de prădător al altora, precum Rusia.

 

Egoismele naționale, alimentate de diferențele de situare, putere și influență, ies la lumină. Dar naționalismele sunt ele însele adesea minate din interior: regiunile, precum Scoția, Catalunia, Corsica etc., devin apărătoarele UE, împotriva statelor naționale, pe care ar dori să le părăsească, așa cum naționaliștii vor ca statele să părăsească Uniunea. Dezordinea e completă.

 Poate și mai grav este că principiul democratic sacrosanct al alegerii conducătorilor prin vot începe uneori să se desprindă de principiile libertății, cu care conviețuise cel puțin o jumătate de secol. Un nou-vechi concept se afirmă și se vrea pus în aplicare: „democrația iliberală“. Dacă poporul vrea, se șoptește tot mai des, el poate anula orice lege, orice Constituție, orice tratat internațional și, la limită, chiar și drepturile omului. Dar să nu învinuim prea rău poporul. Într-adevăr, vorba lui Jean-Jacques Rousseau: „niciodată nu poți corupe poporul, dar adesea îl poți înșela și atunci doar el pare că vrea răul“. Pe cei care înșală poporul îi numim azi „populiști“. Ei și partidele lor abundă: Marine Le Pen în Franța, Nigel Farage în Marea Britanie, Pegida și „Alianța pentru Germania“ în Germania, Syriza în Grecia, Podemos în Spania. Și să nu-l uităm nici pe bufonul Donald Trump din SUA, detestat nu numai de democrați și de liberali, dar și de establishmentul republican. Toți aceștia și alții câștigă voturi importante în alegeri regionale și naționale (ori „primare“, precum în SUA), împiedică formarea unor coaliții, amenință cu ieșirea țării lor din UE, din NATO ori cu rezilierea unor acorduri internaționale și au propuneri economice și sociale fanteziste. Rezultatele efective – așa cum a dovedit-o guvernarea Syriza din Grecia – sunt deplorabile, dar, chiar și așa, ei au explicații cu care îi conving pe mulți: eșecurile sunt întotdeauna opera „inamicilor“, în vreme ce succesele sunt întotdeauna ale lor. Nu altfel procedau, cândva, comuniștii.

 Explicații pentru asemenea derive se găsesc destule – de la complotul islamo-rus la Internet și de la declinul religios la globalizare și crizele economice. Nu ne îndoim că istoricii viitorului vor scrie tratate competente despre acest subiect (așa cum istoricii de până acum au scris despre declinul Imperiului Roman sau al celui Britanic), descoperind (când nu imaginând) corelații despre care noi, contemporanii, nu aveam nicio idee. Aici nu vreau însă decât să subliniez acest lucru, pe care l-am susținut și într-o carte: libertatea – de mișcare, de conștiință, economică, de expresie etc. – e indivizibilă și e „fragilă“: o „făptură neverosimilă“, o floare rară, crescută cumva dificil, împotriva dictatului „realității“, al naturii și chiar al democrației, atunci când „poporul înșelat pare că vrea răul“. Înflorește anevoie și se scutură repede. Când ne lipsește, ce-i drept, tânjim după ea, suspinând la auzul numelui ei frumos, dar când o avem ni se pare fadă, inspidă, ba chiar purtând o „agendă ascunsă“. E mai ales sacrificabilă, atunci când alte valori precum egalitatea, securitatea, bunăstarea sunt în joc.

 Așa stând lucrurile, de una să nu ne îndoim: dacă va fi să fie, „ultimii europeni“, mai ales în această zonă din sud-est-centru, vor fi și ultimii oameni liberi.

Din lumea banilor: Contractele de tip „Forward” – de Ionuţ Plesnecuţe

În rubrica financiară din această lună vom continua discuţia despre derivative şi vom vorbi despre contractele “forward”.

Cuvântul “forward” este derivat din engleza veche (engleza vorbită în Anglia secolului 7) “foreweard” care are dublu sens: contract, convenţie, înţelegere sau în faţă, în perspectivă. În lumea finanţelor cuvântul forward este folosit pentru a defini o înţelegere între două entităţi. Un “forward” ori “forward contract”, în forma de bază, reprezintă o înţelegere între două entităţi prin care vânzătorul se obligă să furnizeze cumpărătorului produsul/acţiunea la o dată viitooare, dar cu preţul stabilit în momentul semnării contractului. Cumpărătorul are obligaţia să plătească contravaloarea tranzacţiei în momentul când vânzătorul furnizează produsul.

La fel ca opţiunile, aceste contracte sunt folosite de producători sau manageri de portofoliu pentru a obţine o sumă de bani dinainte stabilită. Utilizând un astfel de contract, aceştia au capabilitatea să prognozeze nivelul de venituri şi de asemenea nivelul de investiţii necesare. Pe de altă parte, speculatorii au posibilitatea să parieze pe variaţii (positive sau negative) ale preţurilor, fără a investi iniţial nici o suma de bani.

Principala caracteristică a unui contract forward (şi care îl diferenţiaza de celelalte tipuri de derivative) este faptul că poate fi personalizat pentru a îndeplini anumite cerinţe specificate de vânzător sau cumpărător. Aceste specificaţii pot începe de la numărul/cantitatea de produse furnizate până la calitatea şi modul de furnizare. Datorită acestei caracteristici, contractele forward sunt foarte populare pe pieţele financiare secundare. De asemenea, fiind foarte populare şi acoperind o gamă variată de bunuri şi instrumente financiare, e imposibil de spus cât de mare e piaţa de „forwards”. Similar contractelor tip opţiune, entitatea care se angajează să cumpere produsul este “long”, vânzătorul fiind “short”.

Pe de altă parte, datorită faptului că la semnarea contractului nu există nici o tranzacţie financiară, ambele părţi sunt expuse riscului ca cealaltă parte să nu îşi îndeplinească obligaţiile din contract (default risk), la data la care tranzacţia ar trebui efectuată. De exemplu, vânzătorul este pregătit să furnizeze produsul la caracteristicele cerute, dar cumpărătorul nu mai are capacitatea financiară să plătească pentru produs şi contractul nu se materializează.

În determinarea preţului unui contract “forward” se foloseşte principiul “spot-forward parity” – paritatea între preţul de azi şi preţul în viitor al produsului. Acest concept are la bază preţul produsului şi dobânda de piaţă. Spre exemplificare, considerăm că Andrei doreşte să cumpere o barcă în valoare de $100,000 de la Bogdan. Andrei, poate cumpăra barca azi şi plăteşte $100k. Pe de altă parte, dacă doreşte să cumpere barca de la Bogdan peste un an, care e preţul pe care Bogdan îl va accepta? Ignorând alte aspecte (barca e mai veche cu un an, distracţia pierdută) preţul va fi mai mare. Asta datorită faptului că dacă Bogdan primeşte banii azi, îi depozitează la bancă unde primeşte dobândă. Presupunând o dobândă de 5% pe an, peste un an de zile Bogdan va avea $105,000. Astfel, Bogdan e de accord să încheie un contract forward azi să vândă barca peste un an la un preţ de $105,000.

Dacă produsul care face obiectul contractului nu produce nici un venit adiţional, atunci ecuaţia de bază pentru a calcula valoarea unui contract forward este:

Preţul în viitor = Preţul curent x dobânda aferentă perioadei din contract.

În general, marea parte a produselor tranzacţionate au în componenţa lor venituri şi/sau cheltuieli suplimentare. Bunurile tranzacţionate pot fi împărţite în următoarele categorii:

1. Generează venituri adiţionale

2. Necesită cheltuieli adiţionale

3. Sunt considerate în principal bunuri de investit sau mărfuri de folosinţă curentă

Acţiunile unei companii care plăteşte dividende trimestrial, sunt un exemplu de instrument financiar care generează venituri adiţionale. În acest caz, în calcularea preţului contractului, trebuie luat în considerare şi suma plătită ca dividend. Prin urmare, preţul unui contract forward se calculează după cum urmează:

Preţul în viitor = (preţul curent – dividendul) x dobânda aferentă perioadei din contract.

Pe de altă parte, investiţii în bunuri cum ar fi aurul sau argintul implică cheltuieli suplimentare cu depozitarea şi păstrarea lor. În acest caz, potenţialul comparator trebuie să plătească nu numai preţul de piaţă al produsului dar de asemenea şi costurile de depozitare şi păstrare a bunului respectiv. În acest caz, preţul unui contract forward se calculează folosind următoarea formulă:

Preţul în viitor = (preţul curent + costurile de depozitare şi păstrare) x dobânda aferentă perioadei din contract.

Ultima categorie, reprezintă o combinaţie a primelor două categorii şi ia în considerare o multitudine de factori nu numai cei pur financiari. Spre exemplu petrolul, una din cele mai folosite materii prime, poate avea un rol dublu în calcularea unui contract forward. Cei care folosesc petrolul în activităţile zilnice consideră un avantaj să deţină petrol în depozite (şi automat cheltuieli de depozitare şi păstrare) decât să deţină un contract forward prin care petrolul îi este livrat periodic. În acest fel, o posibilă lipsă (shortage) a produsului de pe piaţă nu afectează în nici un fel activitatea zilnică. Acest lucru este perceput în mod pozitiv şi e considerat ca un generator de venituri adiţionale. Aceste beneficii poartă numele de “convenience yield”. Acest termen este relativ volatil şi e calculat în funcţie de sentimentul pieţei în raport cu disponibilitatea produsului pe piaţă.

Datorită faptului că factorul “convenience yield” e compus din doi termeni cu semne diferite, preţul mărfii în viitor poate fi mai mare sau mai mic, comparat cu preţul curent. În cazul în care preţul în viitor e mai mare decât preţul curent, atunci piaţa pentru produsul respectiv e în “backwardation”. În caz contrar, piaţa produsului respectiv e în “contango”.

Contractele “forward” au devenit foarte populare în secolul XX în primul rând dorinţei producătorilor şi consumatorilor de materii prime de a gestiona posibilele variaţii în preţ. Având capabilitatea de a prognoza un anumit volum de venituri, conducătorii companiilor au posibilitatea să implementeze noi proiecte cu o mai mare uşurinţă. Pe de altă parte, băncile şi dealerii, care sunt de cealaltă parte a contractului, mizează pe faptul că producătorii, dorind să-şi minimizeze nivelul de risc, sunt dispuşi să accepte posibile reduceri ale profitului. De asemenea, libertatea de a formula contractul în termeni foarte specifici prezintă o atracţie pentru un număr mare de producători care pot vinde/cumpăra materii prime sau materiale la specificaţiile dorite. În concluzie, putem spune că un contract “forward” aduce la aceeaşi masă două entităţi cu scopuri total diferite: una care îşi doreşte siguranţă în activitatea de zi cu zi şi alta dispusă să îşi asume un anumit nivel de risc de pe urma căruia poate genera profit.

Pictorul lunii: Ion Grigore

Născut la 25 martie 1940 în comuna Corni, Judeţul Suceava. A urmat şcoala primară în sat, liceul la Suceava, Institutul de Arte Plastice Nicolae Grigorescu din Bucureşti, pe care l-a absolvit în anul 1964.

Avem, la Ion Grigore, corolarul academic al picturilor murale de la Voroneţ, Humor sau Suceviţa, în care meşterii anonimi l-au zugrăvit pe regele David cântând la cobză. De altfel, Ion Grigore este familiarizat la propriu cu pictura murală religioasă, căci a practicat-o asiduu, lăsându-şi amprenta pe numeroase biserici: Biserica din Valea Lupului, Iaşi, Biserica “Sfântul Ierarh Nicolae” din Săcele, Paraclisul Mănăstirii Dealu, Biserica “Sfântul Ierarh Nicolae” din Bâldana, Dâmboviţa, Biserica “Sfânta Înviere” din Suceava, Biserica “Adormirea Maicii Domnului” din Comăneşti, Suceava. 

 Ion Grigore are vorba molcomă şi dulce ca a lui Creangă. Şi, la fel ca a lui Creangă, e plină de capcane şi tăişuri ascunse. Sub acest aspect, pictura lui Ion Grigore seamănă cu vorba lui Ion Grigore: artistul pictează cu accent moldovenesc. Miron Manega

„Drumul croit de Ion Grigore, cu migală şi răbdare, îşi are obârşia în ţinuturile sale natale – dealuri sau coline, pământuri însămânţate şi muncite de mâna omului. Aici, pe calota sferică a pământului, devenită subiect al tablourilor sale, se desfăşoară, cu ritmurile şi obiceiurile ei, viaţa comunităţii.“ Ruxandra Garofeanu 

„Satul din pictura lui Ion Grigore respiră sacrul legendelor, datinilor şi obiceiurilor, dar nimic nu este departe de ideea de stagnare, de nemişcare - îi surprinde, inspirat, esenţa, reputatul critic şi istoric de artă Constantin Prut. Aparenta detaşare înseamnă instaurarea unei linişti în care tradiţiile şi istoria epocilor imemoriale se resorb în clipa prezentă, în dimensiunea atât de precis conturată a civilizaţiei actuale. Aburul de basm în care sunt învăluite imaginile pictorului aparţine peisajului, frumuseţii plaiurilor şi câmpiilor şi pictorul îl împrumută pentru că fiinţa sa se regăseşte, întreagă, în acest peisaj.

“Artă adevărată fără talent nu există”

 

Drinkology: Alcoolul şi istoria americană

Susan Cheever (Drinking in Ammerica – Our secret history. 12 Twelve, New York, Boston. 2015) crede că băutura a jucat un rol mare în istoria americană. Cum s-ar spune la noi americanii au avut întotdeauna darul beţiei.

Încă de la primul mare eveniment istoric, consemnat în scripte, cum a fost călătoria transatlantică a corabiei Mayflower, care a adus pe pâmântul nord american un grup de imigranţi protestanţi, olandezi şi englezi, în noiembrie 1620, nevoia de alcool a fost un factor important în decizia luată de aceştia. Ei ajunseseră în regiunea de nord est a Americii de Nord, în ceea ce avea să devină Noua Anglie printr-o eroare de navigaţie. De fapt, ei primiseră de la regele Angliei dreptul de a stabili o colonie în Virginia. Epuizaţi şi înfometaţi, imigranţii, în rândul cărora un număr mare erau din ordinul Pelerinilor, au hotărât să ancoreze într-un golf cu ape mai liniştite, să meargă la ţărm şi să-şi refacă proviziile. Aşa s-a născut Plymouth. Din prima mare recoltă de care au avut parte în vara anului 1621, ovăzul a fost primit cu mare bucurie şi noii ajunşi au trecut cu mare entuziasm la producerea primii beri americane, din care s-au înfruptat cu toţii, bărbaţi, femei şi copii ca şi prietenii lor indienii localnici. Praznicul, de la care se trage tradiţia sărbătorii de Thanksgiving, a fost de pomină, pentru mâncarea îmbelşugată, dar şi pentru cantităţile mari de bere .

William Bradford, conducătorul Puritanilor, era de părere că berea este un dar de la Dumnezeu şi, în jurnalul în care a descris călătoria cu toate peripeţiile ei, a scris: Eram într-o situaţie în care nu ne mai puteam permite să continuăm călătoria, căci cea mai mare parte a proviziilor noastre, in special berea erau pe terminate.

În primele comunităţi americane constituite de englezi, cârciumile au fost prezente de la început şi nu lipseau din niciuna dintre aşezări, construite de noii veniţi, odată cu bisericile.

Obiceiul s-a păstrat şi în zonele în care coloniştii americani au ajuns mult mai târziu, aşa cum a fost în era cuceririi Vestului. În toate westernurile se poate vedea cum fiecare nouă aşezare avea, pe lângă casele obişnuite, şcoala, biroul şerifului împreună cu închisoarea, saloon-ul şi prăvălia bărbierului, care adesea mai juca şi rolurile de doctor, farmacist şi agent funerar.



Rubrica gastronomică: Creveţi în fulgi de cocos

Se aleg creveţi mai mari, se fierb într-un clocot şi se curăţă de solzi, păstrând codiţa. Se bat două ouă, se amestecă cu un pahar de bere şi cu o ploaie de făină, mestecând continuu, până se obţine un amestec asemănător cu cel de clătite, care nu trebuie să fie prea gros.

Creveţii se tăvălesc în făină, apoi se scaldă în amestecul de ouă şi bere, apoi se trec de câteva ori prin fulgii de nucă de cocos, până se încarcă bine pe toate feţele. Unii amestecă fulgii de cocos cu fulgi de porumb sfărâmaţi.

Se prăjesc în ulei, la foc mic-potrivit, până iau culoarea brun-aurie.

Se pot servi cu garnitură de orez, cu salată de crudităţi şi în special cu salata de spanac, portocale şi avocado, stropită cu sos vinegrette. Vin alb, bineînţeles. Sau cocktailuri. (MSM)

La închiderea ediţiei: Fotografia de adio – de Traian Ungureanu