Capitolul 1 Louis Wu

CAPITOLUL 13

Momeala stelară

— Ar fi trebuit să îngenuncheze! se plânse Louis. Asta m-a înşelat. Şi translatorul îi tot dădea înainte cu „constructor”, când ar fi trebuit să zică „zeu”.

— Zeu?

— Au făcut zei din Inginerii Lumii Inelare. Ar fi trebuit să remarc liniştea. La naiba, în afară de preot, nimeni nu scotea un sunet! Cu toţii se purtau de parcă ar fi ascultat o veche litanie. Eu, în schimb, dădeam întruna răspunsuri greşite!

— O religie ciudată! N-ar fi trebuit să râzi! îl dojeni imaginea îngrijo­rată a Teelei, de pe pupitrul de intercomunicaţii. Nimeni nu râde într-o biserică, nici măcar turiştii.

Zburau sub o felie micşorată a unui soare de amiază. Lumea Inelară se arcuia asupra ei înseşi, în benzi albastre, devenind cu fiecare minut din ce în ce mai strălucitoare.

— Atunci mi s-a părut caraghios, răspunse Louis. Încă mi se mai pare şi acum. Pur şi simplu au uitat că trăiesc pe un Inel. Ei cred că este o arcadă.

Un scrâşnet penetră pliul fonic, căpătând preţ de o clipă tăria unui uragan, pentru a dispărea apoi brusc. Depăşiseră viteza sunetului.

Zignamuclickclik se micşora în urma lor. Oraşul nu avea să se răzbune niciodată pe demoni. Probabil că nu aveau să-i mai vadă niciodată.

— Arată ca o arcadă, remarcă Teela.

— Corect, încuviinţă Louis. N-ar fi trebuit să râd. Avem totuşi noroc. Ne putem lăsa greşelile în urmă. Tot ce ne rămâne de făcut, de fiecare dată, este să decolăm. Nimic nu ne va putea ajunge din urmă.

— Unele greşeli trebuie să le purtăm cu noi, remarcă Interlocutorul.

— Mi se pare ciudat că tocmai tu spui asta, ripostă Louis frecându-şi absent nasul, care devenise la fel de insensibil ca o bucată de lemn. (Acesta avea să se vindece înainte ca anestezicele să-şi piardă efectul.)

Deodată îşi aminti ceva.

— Nessus?

— Ce e, Louis?

— Am înţeles ceva adineauri. Pretindeai că eşti nebun din cauză că dai dovadă de curaj. Corect?

— Cât tact ai, Louis! Delicateţea limbajului tău...

— Fii serios! Tu şi toţi ceilalţi Păpuşari aţi făcut aceeaşi presupunere greşită. Un Păpuşar se întoarce întotdeauna cu spatele pentru a fugi de pericol, corect?

— Corect.

— Greşit! Un Păpuşar se întoarce întotdeauna instinctiv cu spatele la pericol, cu scopul de a-şi elibera astfel piciorul din spate pentru a acţiona. Copita aia e o armă mortală, Nessus!

Printr-o singură mişcare, Păpuşarul se întorcea pe picioarele din faţă şi lovea în afară cu piciorul din spate. Capetele îi erau răsucite spre spate şi mult depărtate, îşi aminti Louis, pentru a triangula ţinta. Nessus lovise cu precizie inima omului, trecând prin splina făcută ţăndări.

— Nu puteam fugi! răspunse Păpuşarul. Ar fi însemnat să-mi aban­donez vehiculul, şi abia atunci m-aş fi aflat cu adevărat în primejdie.

— Dar nu ai stat să raţionezi, îl contrazise Louis. A fost ceva instinctiv. În mod automat, te întorci cu spatele la inamic. Te întorci şi loveşti. Un Păpuşar sănătos la minte se răsuceşte pentru a lupta, nu pentru a fugi. Nu eşti nebun!

— Greşeşti! Cei mai mulţi Păpuşari fug de pericol.

— Dar...

— Cei ce formează majoritatea sunt întotdeauna întregi la minte, Louis!

Animalul de turmă! Pământeanul se lăsă păgubaş. Îşi ridică ochii, la timp pentru a vedea dispărând ultima fărâmă de soare.

Unele greşeli trebuie să le purtăm cu noi...

Kzinul se gândise, cu siguranţă, la ceva anume atunci când spusese fraza asta. Oare la ce?

Către zenit se distingea un inel format din dreptunghiuri întunecate. Cel care acoperea acum soarele era încadrat de o aură strălucitoare. Lumea Inelară forma un arc parabolic deasupra lor, un schelet pe fundalul cerului presărat cu stele.

Privind întregul peisaj, rămâneai cu impresia că un copil prea mic se jucase cu un set de machete fără să ştie prea bine ce face.

La plecarea din Zignamuclickclik pilotase Nessus. Mai târziu venise rândul Kzinului. Zburaseră toată noaptea. Acum, o dungă luminoasă ivită de-a lungul muchiei pătratului de umbră arăta că zorile erau aproape.

În decursul acestor ore, Louis găsise o cale de a vizualiza dimensi­unile reale ale Lumii Inelare.

Întreaga operaţie implica o proiecţie Mercator a Pământului, o hartă comună, rectangulară, de fapt un planiglob trasat la scara unu pe unu. O asemenea hartă realizată în relief ar fi reprezentat foarte exact Pământul. Ei bine, patruzeci de asemenea hărţi, puse una lângă alta, abia ar fi reuşit să acopere lăţimea Lumii Inelare.

O asemenea hartă dreptunghiulară, cu o suprafaţă mai mare decât suprafaţa sferică a Pământului urmărea exact topografia Lumii Inelare, disimulându-se perfect în geografia acesteia.

Ţinând cont de proporţiile colosale ale Lumii Inelare, erau posibile şi alte comparaţii surprinzătoare. De exemplu, acele oceane pereche, sărate, de la extremităţile Inelului aveau o suprafaţă mai mare decât cea a oricărei planete din spaţiul cunoscut de oameni, iar continentele acestora nu erau decât nişte insule mai mari. Dacă cineva ar fi întins harta întregului Pământ pe un asemenea ocean, ar mai fi rămas spaţiu suficient pe margini.

„N-ar fi trebuit să râd”, îşi zise Louis în sinea lui. „Mi-a luat destul de mult timp până să pot concepe scala acestui... obiect artificial. De ce ar fi trebuit să mă aştept ca băştinaşii să fie mai sofisticaţi? “

Nessus pricepuse acest lucru mai repede. Cu o noapte înainte, când văzuseră pentru prima oară Arcada, Nessus ţipase şi încercase să se ascundă.

— Of, la naiba...

Oricum, nu mai conta. Mai ales acum, când toate greşelile puteau fi lăsate în urmă cu aproape 2000 km/oră.

După o vreme, Kzinul îl strigă pentru a-i preda comanda. Louis pilotă flotila liniştit, lăsându-i pe ceilalţi să doarmă.

Zorile îi surprinseră deplasându-se cu o viteză de 10 km/secundă.

Linia care desparte ziua de noapte se numeşte terminator. În spaţiul cunoscut, ea este vizibilă de pe Lună, de pe orbită, dar nu şi de pe suprafaţa Pământului.

Pe Inel, însă, liniile drepte care despărţeau lumina de întuneric erau cu toate de acest tip.

Pornind din direcţia sensului de rotaţie, linia terminatoare se rosto­golea peste flotila de scutere. De la sol până la cer şi din infinitul babordului până în infinitul tribordului înainta, aidoma destinului, un zid luminos uriaş, pe care nu-l puteai ocoli.

Zorile sosiseră. Deasupra lor strălucea nimbul luminos al soarelui, devenind cu fiecare clipă mai strălucitor, pe măsură ce retragerea pătratului de umbră lăsa expusă o falie tot mai mare din el. Louis con­templă noaptea din stânga, ziua din dreapta şi umbra terminatorului aler­gând pe câmpia fără sfârşit. O dimineaţă stranie, gândi turistul din el.

Departe, la tribord, acolo unde solul se preschimba în negură, contururile clare ale unui vârf de munte se materializau din ce în ce mai clar în lumina noii zile.

— Pumnul-lui-Dumnezeu, zise Pământeanul, savurând cuvintele pe măsură ce i se rostogoleau din gură. Ce nume pentru un munte! Dar, mai ales, ce nume pentru cel mai înalt munte din lume!

Omul Louis Wu îşi simţi corpul anchilozat. Dacă n-avea să-şi schim­be curând poziţia, încheieturile urmau să i se blocheze în poziţie şezân­dă şi nu avea să mai fie în stare să se mai mişte vreodată. Mai mult, tabletele nutritive începuseră să aibă gust de tablete. În plus, continua să-şi simtă nasul umflat şi nici măcar cafea caldă nu putea obţine.

În schimb, turistul Louis Wu, se distra regeşte. Să luăm, de pildă, reflexul de fugă al Păpuşarilor. Nimeni nu bănuise vreodată că el ar putea fi totodată şi unul de luptă. Nimeni, în afară de Louis Wu.

Sau momeala stelară. Ce minciună plină de poezie! Un echipament simplu, montat în urmă cu mii de ani, după cum spusese Nessus. Şi nici un Păpuşar nu se gândise să-l menţioneze până ieri.

Dar Păpuşarii erau atât de lipsiţi de imaginaţie...

Ştiau oare aceste stranii fiinţe de ce navele Outsiderilor urmau mo­melile stelare? Absorbiseră şi această informaţie? Sau, după ce aflase­ră adevărul, îl uitaseră considerându-l nesemnificativ pentru ştiinţa supravieţuirii?

Nessus îşi deconectase circuitul de intercomunicaţie. Probabil dor­mea. Louis îi trimise un semnal, astfel încât la trezire Păpuşarul să vadă luminiţa de pe propriul pupitru şi să-l caute.

Oare el ştia?

Momelile stelare: fiinţe neraţionale care bântuiau nucleul galaxiei. Metabolismul lor avea la bază radiaţia solară, iar drept hrană foloseau rarefiatul hidrogen interstelar. Sistemul lor de propulsie era un fel de pânză fotonică, enormă şi extrem de reflectorizantă, ce putea fi contro­lată precum o paraşută. Un ciclu de depunere a ouălor presupunea ieşirea acestei vieţuitoare stelare din zona nucleului galactic până în spaţiul intergalactic şi revenirea în zona de plecare. Puiul urma să-şi găsească singur drumul către nucleul bogat în hidrogen, folosindu-se de vânturile stelare.

Şi indiferent de zona spre care călătoreau aceste entităţi, erau urmate îndeaproape de Outsideri.

De ce procedau astfel Outsiderii? Ciudată întrebare, deşi poetică.

Dar poate că nu era atât de ciudată. Pe vremea primului război Om-Kzin, o vieţuitoare stelară o luase la dreapta în loc s-o ia la stânga. Nava Outsideră care o urma intersectase astfel orbita lui Procyon şi Outsiderii zăboviseră destul timp acolo pentru a vinde un hiperpropulsor celor de pe Am Făcut-O.

La fel de bine, însă, ar fi fost posibil ca nava să se rătăcească în spaţiul controlat de Kzini...

Şi oare nu îi studiau Păpuşarii pe Kzini în acelaşi timp?

— La naiba! Aşa-mi trebuie dacă-mi las gândurile să hoinărească aiurea! Am nevoie de autocontrol!

Dar nu-i studiau? Ba bine că nu! Aşa spusese şi Nessus. Păpuşarii îi cercetau pe Kzini, căutând o cale sigură de exterminare a lor.

Chiar atunci, războiul Om-Kzin le rezolvase problema. În vreme ce armata felinelor se bulucea la frontieră, o navă Outsideră se aventurase în teritoriul uman şi vânduse un hiperpropulsor celor de pe Am Făcut-o. Din momentul în care navele de luptă ale oamenilor fuseseră dotate cu un asemenea propulsor, Kzinii încetaseră să mai reprezinte vreun pericol, atât pentru oameni, cât şi pentru Păpuşari.

— N-ar fi îndrăznit! mormăi Louis, îngrozit. Dacă Interlocutorul ar afla... Un experiment de înmulţire selectivă... Ne-au folosit! S-au folosit de noi!

— Aşa este, îi răspunse Kzinul.

O clipă, bărbatul crezu că imaginaţia îi joacă feste. Apoi văzu imaginea miniaturală şi transparentă a acestuia pe pupitrul său. Din greşeală uitase intercomunicaţia deschisă.

— La naiba! Ai auzit tot!

— Nu-i din vina mea, Louis! Am omis să-mi deconectez intercomu­nicaţia.

Faptul era consumat. Louis îşi reaminti rânjetul Kzinului după ce Nessus terminase descrierea momelii stelare. Îşi mai aduse aminte că urechile sale aparţineau unui carnivor de pradă, iar rânjetul reprezen­ta un reflex menit să-i dezgolească colţii, în vederea luptei.

— Ai zis ceva de înmulţire selectivă, îl descusu Kzinul.

— Eu cred că... încercă s-o întoarcă Louis.

— Păpuşarii ne-au aţâţat speciile una împotriva celeilalte, în vederea limitării expansiunii Kzinilor. Aveau la dispoziţie o momeală stelară,

Louis. Au folosit-o pentru a îndruma o navă Outsideră în spaţiul vostru, întrucât voiau să se asigure că victoria vă va aparţine... Într-adevăr, a fost un experiment de înmulţire selectivă, aşa cum fi spui tu.

— Ascultă, ăsta e un lanţ foarte lung de presupuneri. Dacă te calmezi...

— Dar amândoi am parcurs acest lanţ în mod independent.

— Asta aşa este.

— Nu mă hotărâsem dacă să abordez acest subiect cu Nessus sau să aştept să ne îndeplinim principalul obiectiv, adică să părăsim Lumea Inelară. Acum, că ai ajuns şi tu la aceeaşi concluzie, nu am de ales.

— Dar... încercă Louis să spună ceva, apoi îşi înghiţi restul cuvin­telor.

Oricum, sirena nu i-ar fi dat voie să continue. Kzinul semnalizase pericol.

Sunetul sirenei era un urlet mecanic nebun, atât subsonic cât şi suprasonic, şi extrem de dureros. Imaginea lui Nessus apăru pe pupitru.

— Ce s-a întâmplat? strigă el alarmat.

— V-aţi amestecat într-un război luând partea inamicului! urlă Kzinul. Acţiunea voastră este similară unei declaraţii de război la adresa Patriarhiei!

Teela conectase intercomunicaţia la timp pentru a auzi ultimele cuvinte. Louis îi prinsese însă privirea şi-i semnalase clătinând din cap: „Nu te băga!”

Capetele Păpuşarului se aplecară spre spate, aidoma unor şerpi, pentru a-şi arăta uluiala.

— Ce vrei să spui?

— Primul război cu oamenii. Momelile stelare. Hiperpropulsorul livrat de Outsideri.

Un cap triunghiular dispăru din imagine. Louis observă că un aero­scuter argintiu ieşea din formaţie şi-şi dădu seama că era vorba de cel al lui Nessus.

Nu era prea îngrijorat. Celelalte două scutere arătau ca nişte muscu­liţe de argint, din cauza depărtării. Dacă lupta s-ar fi desfăşurat pe sol, cineva s-ar fi putut alege cu răni destul de serioase. Aici, sus, ce se putea întâmpla? Probabil că scuterul lui Nessus era mai rapid decât cel al Kzinului. Păpuşarul trebuie să fi avut în vedere şi o asemenea posibilă situaţie. Pesemne că-şi luase toate măsurile de siguranţă.

Dar Păpuşarul nu fugea. Se rotea în jurul scuterului Interlocutorului.

— Nu vreau să te ucid, îi spunea Kzinul. Dacă intenţionezi să mă ataci din aer, să-ţi aminteşti că raza de acţiune a taspului ar putea fi inferioară celei a laserului meu de excavat cu fascicul Slaver. SNARL!

Urletul de luptă al unui Kzin îţi îngheţa sângele în vine. Muşchii lui Louis încremeniseră, ca şi cum ar fi suferit un atac de tetanos. Abia dacă mai era conştient de micul punct argintiu care se îndepărta de scuterul Interlocutorului.

În schimb, observă admiraţia din ochii Teelei.

— Nu vreau să te omor, zise Kzinul mai calm de data asta. Dar doresc nişte răspunsuri. Nessus, ştim că rasa ta poate ghida vieţuitoa­rele stelare.

— Aşa este, confirmă Păpuşarul.

Scuterul său se îndrepta către babord, cu viteză maximă. Calmul extratereştrilor era o iluzie. El era explicabil prin faptul că Louis Wu nu putea citi chipurile unor rase străine de el şi pentru că acestea nu puteau introduce expresiile umane în dialectul interplanetar.

Nessus alerga cât putea de repede pentru a-şi salva viaţa, deşi Interlocutorul nu-şi părăsise locul în formaţie.

— Vreau nişte răspunsuri, Nessus! repetă Kzinul.

— Ai ghicit, răspunse Păpuşarul. Investigaţiile noastre în scopul găsirii unor metode sigure de exterminare a periculoaselor carnivore Kzinti ne-au arătat că specia voastră avea un potenţial ce ne putea fi de folos. Ca atare, am luat anumite măsuri pentru a ghida evoluţia voastră până în punctul în care să puteţi coexista în mod paşnic cu rase străine vouă. Metodele noastre au fost indirecte şi foarte sigure.

— Foarte! Nessus, să ştii că plesnesc de fericire!

— Şi eu, interveni Louis Wu.

Nu ignorase faptul că ambii extratereştri vorbeau încă interplane­tară, deşi ar fi putut să-şi asigure intimitatea prin folosirea Graiului Hero. Preferaseră, totuşi, să nu-i excludă pe oameni, şi pe bună dreptate, deoarece erau şi ei implicaţi.

— Ne-aţi folosit! zise bărbatul. Ne-aţi manipulat la fel de mult ca şi pe cei din neamul Kzinti!

— Dar în detrimentul nostru! obiectă Interlocutorul.

— O mulţime de oameni au murit în războaiele acelea!

— Louis, încetează! se amestecă şi Teela în discuţie. La naiba! Dacă n-ar fi fost Păpuşarii, acum am fi fost cu toţii sclavi ai neamului Kzinti... Ei i-au împiedicat să ne distrugă civilizaţia!

— Şi noi am avut o civilizaţie! rânji Interlocutorul.

Acum, Păpuşarul se transformase în imaginea fantomatică, tăcută, a unui piton cu un singur ochi, pregătit să lovească. Mai mult ca sigur, cealaltă gură era încleştată pe acceleraţia scuterului său, aflat deja la o distanţă bunicică.

— Păpuşarii ne-au manipulat, repetă Louis Wu. Ne-au folosit ca pe o unealtă, pentru a-i modela pe Kzini.

— Dar a dat rezultate! insistă Teela.

Sunetul care se auzi aducea cu un soi de sforăit, baritonal şi monoton, dar nimeni nu avea nici un dubiu că era echivalentul Kzinului pentru râs.

— A dat rezultate! repetă Teela. Acum sunteţi o rasă paşnică. Puteţi trăi laolaltă cu...

— Ţine-ţi gura, omule!

—... cu egalii voştri, sfârşi ea pe un ton altruist. N-aţi mai atacat alte specii de aproape...

Kzinul ridică echipamentul de forare cu fascicul Slaver şi-l ţinu în faţa consolei de intercomunicaţii astfel încât Teela să-l poată vedea. Fata se opri brusc.

— Ar fi fost posibil ca noi să fim în locul lor, reluă Louis. Ceilalţi deveniră atenţi.

— Ar fi fost posibil ca noi să fim în locul lor, repetă el. Dacă Păpuşarii ar fi vrut să dirijeze înmulţirea oamenilor într-un anume scop... Deodată se opri, preţ de câteva clipe, apoi continuă: Oh, Teela... cu siguranţă!

Păpuşarul nu reacţionă în nici un fel.

Tânăra se îmbujoră, stânjenită de privirea fixă a bărbatului.

— Care-i problema? întrebă ea. Louis!

— lartă-mă! Mi-am dat seama de un amănunt... Nessus! Vorbeş­te-ne despre Legile Fertilităţii!

— Louis, ai înnebunit?

— Aah! izbucni Kzinul. M-aş fi gândit şi eu la asta, dacă aş fi avut timpul necesar! Nessus, ai auzit?

— Da, răspunse Păpuşarul.

Scuterul său era acum un firicel argintiu care aluneca în continuare spre babord. Aproape că nu mai putea fi sesizat, în contrast cu un alt punct nedesluşit, strălucitor, mai îndepărtat de flotilă decât ar fi fost posibil în cazul unor puncte de pe Pământ. Imaginea Păpuşarului de pe pupitrul de intercomunicaţii era neschimbată - aceeaşi faţă idioată din cauza craniului triunghiular turtit şi a buzelor proeminente. Unul ca el nu putea arăta periculos.

— V-aţi amestecat în Legile Fertilităţii de pe Pământ... reluă Louis.

— Da.

— De ce?

— Ne plac oamenii. Avem încredere în ei. Am făcut afaceri profitabile cu ei. Este în avantajul nostru să-i încurajăm, deoarece ei vor atinge, cu siguranţă, Norii lui Magellan înaintea noastră.

— Superb! Aşadar, suntem pe placul vostru!

— Am căutat să vă îmbunătăţim zestrea genetică. Dar ce trăsături trebuiau ameliorate? În nici un caz inteligenţa. Inteligenţa nu reprezintă punctul vostru forte. Nici simţul de autoconservare, nici durata vieţii, nici talentele voastre de luptători...

— Aşa încât v-aţi decis să ne faceţi norocoşi! concluzionă Louis izbucnind în râs.

Teela pricepu, în sfârşit. Ochii i se măriră şi căpătară o expresie îngrozită. Încercă să spună ceva, dar nu putu scoate decât un scâncet.

— Desigur, răspunse Nessus. Te rog să încetezi cu râsul, Louis! Decizia a fost corectă. Specia voastră a fost incredibil de norocoasă. Istoria voastră este alcătuită dintr-o serie de lovituri de teatru norocoase care-ţi taie respiraţia, de la evitarea războiului atomic intraspecie, poluarea propriei planete cu deşeuri industriale, dezastre ecologice, căderi masive de asteroizi, variaţiile capricioase ale activităţii soarelui vostru până la explozia Nucleului de care aţi aflat pur şi simplu întâmplă­tor. Acum vrei să-mi spui ce anume ţi se pare atât de amuzant?

Louis continua să râdă pentru că o privea pe Teela care se făcuse roşie de furie. Ochii i se roteau de parcă ar fi căutat un ascunziş. Nu era plăcut să afli că eşti rezultatul unui experiment genetic.

— ...Prin urmare am modificat Legile Fertilităţii. A fost surprinzător de uşor. Retragerea noastră din spaţiul cunoscut provocase un crah financiar. Manipulaţiile economice i-au ruinat pe câţiva membri ai Consi­liului de Administrare a Fertilităţii. I-am mituit pe câţiva, i-am şantajat pe alţii, ameninţându-i cu închisoarea pentru datornici, apoi am făcut publică corupţia ce domnea în sânul Consiliului, pentru a forţa o schim­bare. A fost o întreprindere incredibil de costisitoare, dar extrem de sigură şi parţial încununată de succes. În cele din urmă, am reuşit să introducem Loteriile Drepturilor de Naştere, în speranţa că vom obţine o populaţie de oameni neobişnuit de norocoşi.

— Monstrule! strigă Teela. Monstrule!

Kzinul îşi vârî la loc în husă unealta de minerit. Remarcă:

— Teela, nu ai avut nimic de obiectat atunci când ai aflat că Păpuşarii au manipulat ereditatea rasei mele! remarcă el. Au sperat să producă un Kzin docil. În acest scop, ne-au încrucişat aşa cum un biolog încrucişează oile, omorându-le pe cele cu defecte, păstrându-le pe celelalte. Ai spus că această crimă a fost în beneficiul speciei mele. Acum văd că te plângi. De ce?

Spumegând de furie, tânăra îşi închise intercomunicaţia.

— Un Kzin docil, repetă Interlocutorul. Aţi sperat să produceţi un Kzin docil, Nessus. Dacă îţi imaginezi că aţi reuşit, vino alături de noi!

Păpuşarul nu răspunse. Undeva înaintea micii flotile, micul punct al scuterului său devenise prea minuscul pentru a mai putea fi zărit cu ochiul liber.

— Nu vrei să te reîntorci în mijlocul nostru? Cum să te pot apăra atunci de pericolele acestui teritoriu necunoscut dacă nu eşti împreună cu noi? Deşi nu te învinovăţesc. Faci bine că te temi... - Kzinul îşi arătă ghearele ascuţite şi uşor curbate. -... Încercarea voastră de a produce o specie de oameni norocoşi a fost şi ea un eşec.

— Nu, răspunse Nessus prin intercomunicaţie. Am produs oameni norocoşi. N-am reuşit să-i contactez pentru această expediţie nefericită, din cauză că erau prea norocoşi...

— V-aţi jucat de-a Creatorul cu ambele noastre specii! Să nu încerci să te apropii de noi!

— Vom rămâne în legătură prin intercom. Imaginea Kzinului dispăru.

— Louis, Interlocutorul a întrerupt legătura cu minei se plânse Nes­sus. Dacă voi avea să-i transmit ceva, va trebui s-o fac prin tine.

— În ordine, zise pământeanul şi întrerupse şi el legătura. Aproape imediat, pe pupitrul lui se aprinse o luminiţă în locul în care înainte fusese imaginea capului lui Nessus. Păpuşarul dorea să vorbească.

La naiba, n-avea decât să aştepte!

Mai târziu, în cursul aceleiaşi zile, traversară o mare de mărimea Mediteranei. Louis coborî pentru a o putea observa mai bine şi văzu că celelalte scutere îl urmară. Flota se afla deci în continuare sub conduce­rea sa, în ciuda faptului că nimeni nu dorea să-i adreseze vreun cuvânt.

Ţărmul era de fapt un singur oraş, ajuns în stadiul de ruină. Făcând abstracţie de docuri, nu se deosebea prea mult de Zignamuclickclik. Louis nu ateriză. Nu avea ce să descopere acolo.

Curând după aceea, solul începu să se ridice treptat, până când urechile i se înfundară. Peisajul verde fu înlocuit cu unul maroniu uscat, apoi veni rândul stepei, tundrei, apoi urmară kilometri nesfârşiţi de stâncă goală, apoi...

De-a lungul a mii de kilometri de pantă muntoasă, vânturile eroda­seră solul şi stânca. Nu mai rămăsese decât materialul de fundaţie al Inelului, cenuşiu, translucid, hidos.

Lipsă de întreţinere. Nici un Inginer n-ar fi permis una ca asta. Civilizaţia Lumii Inelare se stinsese, deci, cu mult timp în urmă. Pesem­ne că procesul începuse aici, cu zone sterpe pătând faţada în locurile pe unde nu mai trecea nimeni...

Hăt departe, în faţa flotilei, în direcţia în care dispăruse Nessus, se putea observa o zonă extrem de strălucitoare. La o primă apreciere,

s-ar fi zis că se găsea la o distanţă de 50 până la 80 de mii de kilometri. Un punct strălucitor la fel de mare cât Australia.

Material de fundaţie şi mai expus? Suprafeţe imense de fundaţie apărând sub solul odinioară fertil, sol care moare, dispărând atunci când sistemul de râuri şi fluvii este distrus. Căderea oraşului Zignamuclickclik şi pana universală de energie trebuie să fi fost ultimele stadii al de­zastrului.

Cât de mult durase? Zece mii de ani? Mai mult?

— La naiba! murmură Louis în faţa pustietăţii. Aş fi vrut să mă consult cu cineva. Ar fi putut fi important...

Timpul era perceput altfel, având soarele în permanenţă deasupra capului. Dimineaţa şi după-amiaza erau identice. Realitatea părea mai puţin reală. Semăna, gândi Louis, cu fracţiunea de secundă în care călătoreai între două cabine de transfer.

Asta era. Se aflau între două cabine de transfer, una la babordul Mincinosului şi alta la baza Zidului. Ei doar visau că zboară deasupra peisajului plat şi cenuşiu într-o formaţie triunghiulară de aeroscutere.

Zburau spre babord printr-un timp încremenit.

Cât trecuse de când cineva îi vorbise ultima oară? Cu ore în urmă, Louis îi semnalase Teelei că dorea să-i vorbească. Mai târziu, proce­dase la fel şi cu Interlocutorul. Luminiţele pâlpâiseră pe pupitrele lor fără a fi băgate în seamă, la fel cum şi el ignora lumina aprinsă pe pupitrul său.

— Destul cu toate astea! izbucni bărbatul, deschizând interco­municaţia.

Recepţionă un val incredibil de muzică orchestrală, înainte ca Păpu­şarul să-i remarce prezenţa. Apoi...

— Trebuie să vedem cum reunificăm expediţia fără vărsare de sân­ge, îi zise Nessus. Ai vreo idee, Louis?

— Da. Nu este politicos să începi o conversaţie cu sfârşitul.

— Îmi cer scuze, Louis! Mulţumesc pentru că mi-ai răspuns. Cum te-ai simţit?

— Singur şi iritat, şi asta numai din cauza ta. Nimeni n-a vrut să-mi vorbească.

— Pot să te ajut?

— Cine ştie... Ai avut vreun amestec în modificarea Legilor Fertili­tăţii?

— Eu am condus proiectul.

— Asta e problema! mârâi pământeanul. Fie ca tu să ajungi prima victimă a controlului retroactiv al naşterilor! Teela nu va mai vorbi cu mine niciodată.

— N-ar fi trebuit să râzi de ea!

— Îmi dau seama. Ştii, însă, ce mă îngrozeşte cel mai mult în toată povestea asta? Nu aroganţa voastră nenorocită, ci faptul că puteţi lua nişte decizii de o asemenea amploare, pentru ca mai târziu să faceţi ceva atât de stupid ca... ca...

— Teela Brown ne poate auzi?

— Nu, fireşte că nu! Să te ia naiba, Nessus! Realizezi ce i-ai făcut?

— Dacă ştiai că amorul ei propriu va fi atât de atins, de ce ai deschis discuţia?

Louis mormăi în barbă. Încercase să rezolve o problemă extra­ordinar de grea şi-i găsise imediat soluţia. Nu-i trecuse prin cap că ar fi fost mai bine ca soluţia să rămână ascunsă. Nu gândea în felul ăsta.

— Te-ai gândit la o cale de reunificare a expediţiei? întrebă Păpu­şarul.

— Da, răspunse bărbatul şi deconectă intercomunicaţia. De data asta voia să-l lase pe Păpuşar să transpire. Solul începu să coboare şi îşi recăpătă culoarea verde.

Trecură peste o altă mare şi peste delta imensă a unui fluviu. Dar albia acestuia era uscată, la fel ca şi delta. Modificarea curenţilor de aer secase şi sursa de apă.

Când Louis coborî puţin, deveni conştient de faptul că toate mean­drele şi canalele deltei fuseseră săpate artificial în sol. Artiştii Lumii Inelare nu se mulţumiseră să lase râul să-şi sape singur propriile canale. Şi avuseseră dreptate: pe Inel, solul nu era suficient de adânc şi, ca atare, se văzuseră nevoiţi să recurgă la tot soiul de artificii.

Dar canalele uscate erau hidoase. Louis strânse nemulţumit din buze şi zbură mai departe.