Capitolul I consideraţii generale privind noţiunea de politici publice definirea sintagmei „politici publice”

SECŢIUNEA 4

Evaluarea politicilor publice
Evaluarea politicilor publice²¹ reprezintă o suită de operaţiuni ce privesc cuantificarea rezultatelor aşteptate, pe baza unor eforturi făcute în scopul obţinerii unor efecte rezultate într-un domeniu aflat în responsabilitatea autorităţilor publice.

Verificarea sau cuantificarea veridicităţii unei politici publice este dată de parcurgerea unor etape de evaluare a obiectivelor stabilite şi a modului de realizare al acestora.

1.O primă etapă o reprezintă înţelegerea proceselor, altfel spus, a cunoştinţelor referitoare la procesul politicii publice.

Aceste cunoştinţe specifice vizează, de regulă, următoarele aspecte:

• 
  modul de operare al structurilor organizaţionale;
  
• 
  managementul resurselor umane;
  
• 
  colectarea, utilizarea informaţiei;
  
• 
  convorbirea şi integrarea entităţilor implicate;
  
• 
  proiectarea deciziei optime.
  

Această etapă permite previzionarea performanţei, a costurilor, o maximizare a beneficiilor, concomitent cu o minimizare a costurilor.

Analiza acestor procese, a permis o clasificare a acestora în:

• 
  procese individuale -efectuate de funcţionarii publici într-un compartiment;
  
• 
  procese funcţionale - în care toate informaţiile se transmit la nivel superior (pe plan vertical/nivel operaţional);
  
• 
  procese interfuncţionale – pe orizontală, între managerii operaţionali.
  

2.A doua etapă este monitorizarea proceselor-urmăreşte colectarea informaţiilor relevante, cu privire la procesele politicii publice, dar şi cu privire la rezultatele acesteia.

Informaţiile relevante se referă la aspecte, precum:

• 
  prevenirea disfuncţionalităţilor;
  
• 
  identificarea cauzelor de eşec ale politicilor publice;
  
• 
  evaluarea eficienţei;
  
• 
  identificarea dinamicii şi a posibilităţilor de îmbunătăţire a procesului;
  
• 
  evaluarea eficacităţii;
  
• 
  identificarea rezultatului, prin prisma interesului public.
  

3. Altă etapă o reprezintă analiza variabilităţii proceselor (exprimarea directă).

În prezent, cea mai eficientă metodă pentru exprimarea proceselor, este metoda Geniche Taguchi, prin care se stabileşte nivelul parametrilor de îmbunătăţire a calităţii proceselor şi de reducere a costurilor.

Această metodă, bazată pe calcule statistice, furnizează instrumentele pentru reducerea variabilităţii procesului, prin:

• 
  proiectarea parametrilor;
  
• 
  proiectarea toleranţei;
  
• 
  feedback-ul calităţii, furnizând date pentru ajustarea şi reducerea deviaţiilor de la obiectele propuse.
  

4. A patra etapă o reprezintă îmbunătăţirea procesului politicii publice

Această etapă nu presupune noi costuri şi investiţii pentru îmbunătăţire, ci, prin inovare, se elimină cauzele speciale apărute în proces, întocmirea unor procese care nu sunt fezabile, sau sunt prea costisitoare.

Din analiza de mai sus, am putut constata că evaluarea are în vedere procedee de cuantificare a rezultatelor aşteptărilor, luând în considerare raportul – eficienţă (eforturi depuse ) şi eficacitate (efecte obţinute), cu precizarea obligatorie a gradului de toleranţă, faţă de măsura în care s-au realizat sau nu obiectivele.²²

Aşadar, ceea ce se reliefează prin evaluare este tocmai constatarea calităţii procesului politicilor publice.

Evaluarea presupune două etape:²³

• 
  definirea criteriilor folosite pentru constatarea actualului nivel de organizare al proceselor politicilor publice;
  
• 
  alegerea standardelor folosite pentru evaluarea obiectivelor constatate.
  

Dintre modalităţile de cuantificare a rezultatelor, reţinem:

• 
  măsurarea factorilor cu putere de influenţă asupra rezultatelor (ex. PIB, erorile);
  
• 
  estimarea rezultatelor (ex.venitul mediu al gospodăriilor- prin sondaj, interviu, registrul agricol);
  
• 
  aprecierea rezultatelor.
  

Complexitatea şi diversitatea politicilor publice, au consacrat în literatura şi practica de specialitate, un număr mare de tipuri de evaluare:²⁴

• 
  evaluarea performanţei, care vizează cantitatea şi nivelul de efort bugetar;
  
• 
  evaluarea impactului - gradul de rezolvare a eforturilor urmărite;
  
• 
  evaluarea procesului - permite analiza raţiunilor pentru care o politică publică a avut succes sau a eşuat;
  
• 
  evaluarea eficienţei -urmăreşte alternativa în care rezultatele sunt obţinute cu cele mai scăzute costuri bugetare.
  

A. Obiectivele evaluării

• 
  cunoaşterea efectelor acţiunii publice, prin confruntarea rezultatelor unei politici, cu obiectivele iniţiale;
  
• 
  optimizarea alocării resurselor financiare, materiale şi umane ale politicii;
  
• 
  asigurarea transparenţei acţiunii publice faţă de cetăţeni;
  
• 
  diseminarea bunelor practicii;
  
• 
  modificarea politicilor existente.
  

B. Funcţiile evaluării

-evaluarea este un instrument al deciziei publice (prin analiza resurselor, a nevoilor şi a rezultatelor poate propune adoptarea obiectivelor generale la condiţiile date);

-este un instrument de gestiune economică (prin contextul cheltuielilor publice şi pregătirea unui buget previzional just);

-este un instrument de management (asigură realizarea unor parteneriate între actorii implicaţi);

-este mijloc de comunicare şi legitimare a acţiunilor publice (oferă cetăţenilor informaţii privind proiectele lansate, rezultatele aşteptate) ;

-este un mijoc de schimbare a politicii.

Evaluarea politicii publice nu trebuie confundată cu acţiunea de control administrativ, auditul, controlul de gestiune sau monitorizarea.

În timp ce o acţiune de control administrativ se realizează de organisme specializate, urmărind în principal regularitatea şi legalitatea actelor unui serviciu public şi funcţionarea acestuia, evaluarea politicii publice, eficienţa şi eficacitatea unei acţiuni. De asemenea, faţă de audit care vizează un control fianciar direct, sub aspectul analizei concordanţei contabile, cu recomandări doar pentru domeniul bugetar, evaluarea politicii publice adoptă recomandări privind eficacitatea politicilor.

Evaluarea politicii publice nu se poate confunda nici cu controlul de gestiune, care analizează evoluţia dintre mijloace şi realizări, faţă de evaluare, care analizează raportul dintre realizările publice şi impactul lor asupra mediului social şi natural.

Ca un ultim element de diferenţiere, evaluarea politicii publice nu se confundă nici cu monitorizarea.

Monitorizarea este un proces prin care iniţiatorii politicii publice, managerii de programe, finanţatorii şi grupurile de interese pot urmări derularea unui program, potrivit graficului stabilit. Evaluarea este legată de procesul de monitorizare, dar nu se confundă cu acesta, ea vizează mai multe aspecte.

În literatura de specialitate, sunt consacrate mai multe tipuri de evaluare:

- administrativă-rezolvată de organul administrativ (agenţii autorităţilor judecătoreşti, legislative prin care se urmăreşte eficienţa utilizării banului public);

- judiciară-care vizează doar aspecte de legalitate ale implementării, sau conformitatea acestora cu prevederile constituţionale şi legale;

- politică - prin care se examinează succesul sau eşecul unei politici, utilitatea sa pentru a stabili menţinerea sau modificarea acesteia. Are un caracter unilateral şi poate îmbrăca forma referendumului sau al alegerilor.

C. Clasificarea tipurilor de evaluare

Evaluarea se poate clasifica, după momentul la care se efectuează în decursul procesului, după cum urmează:

• 
  evaluarea aposteriori sau retrospectivă- urmăreşte o analiză în apreciere a impactului unei politici publice, sub aspectul cuantificării efectelor: nivelul şi natura mijloacelor, angajaţi, performanţă, organele care realizează implementarea politicii;
  
• 
  evaluarea a priori sau prospectivă- este mai mult un instrument care permite luarea unei decizii din mai multe alternative, bazate pe calcule economice, cost/beneficii;
  
• 
  evaluarea intermediară- permite o cunoaştere a primelor rezultate ale politicii şi poate permite luarea măsurilor pentru îmbunătăţirea programului (nevoi, obiective, rezultate).
  

D. Printre criteriile de evaluare folosite la nivelul Uniunii Europene, amintim:

• 
  relevanţa- măsura în care obiectivele stabilite şi planul de implementare propus se adresează corect problemei identificate;
  
• 
  eficienţa- cât de bine au fost folosite resursele disponibile pentru a transforma activităţile propuse în rezultate intenţionate;
  
• 
  eficacitatea- dacă proiectul sau politica şi-au atins obiectivele stabilite în faza de program;
  
• 
  impactul-efectul de ansamblu al beneficiilor aduse de o anumită politică asupra unui număr mai mare de persoane decât principalii beneficiari dintr-un sector, regiune;
  
• 
  sustenabilitatea - dacă există posibilitatea ca rezultatele benefice ale politicii să continue şi după încetarea intervenţiei şi dacă impactul pe termen lung al politiici poate fi menţinut la nivelul sectorului, regiunii.
  

E. Tipuri de indicatori de evaluare

• 
  indicatori de rezultate şi de impact- prin intermediul cărora se pune în evidenţă volumul produselor şi serviciilor furnizate de autorităţile publice şi efectele obţinute în urma acestora (ex:numărul de km finalizaţi la o autostradă este indicator de rezultat, iar indicatorul de impact este reducerea numărului de accidente);
  
• 
  indicatori de eficacitate – au în vedere informaţii asupra gradului în care s-au realizat obiectivele politicii (pozitive sau negative), calitatea serviciilor în raport cu necesităţile populaţiei;
  
• 
  indicatori de activitate - calculaţi precum numărul de ore lucrate, numărul de dosare înregistrate;
  
• 
  indicatori de eficienţă-reprezintă raportul dintre rezultatele obţinute şi volumul resurselor consumate pentru acestea.
  

Printre tehnicile uzuale pentru evaluare, amintim: interviurile deschise sau semideschise, chestionarul poştal sau telefonic, discuţia de grup, observaţia – participativă şi înregistrarea audiovizuală

CAPITOLUL III
POLITICILE NAŢIONALE ÎN CONTEXTUL SPAŢIULUI EUROPEAN
Participarea, ca membru al Uniunii Europene, a României, nu presupune şi constituirea unei „societăţi europene globale”, dar diversitatea relaţiilor stabilite între statele suverane membre fac tot mai evidentă realitatea că eficienţa politicilor publice naţionale depinde de cooperarea internaţională.

Aşa se face că, de multe ori, nu putem face o delimitare între politici naţionale interne şi externe, ci în contextul spaţiului unic european, să identificăm mai multe niveluri ale politicilor, şi anume:

• 
  sectorial;
  
• 
  naţional;
  
• 
  european;
  
• 
  regional.
  

La fiecare nivel sunt constituite comunităţi proprii, cu nevoi şi aspiraţii, dar şi instituţii create pentru a pune în aplicare deciziile autorităţilor.

Indiferent de nivelul identificabil asupra acestora, se resimte influenţa relaţiilor internaţionale (dintre guvernele naţionale şi transnaţionale, asociaţii sau între indivizi, grupuri, organizaţii sau comunităţi) din diferite state, în domenii ce exclud graniţele statului naţiune.

Aşadar, o politică publică impune cu necesitate existenţa unui interes care poate fi „ridicat” la nivel de interes public sau general.

România, ca stat membru al Uniunii Europene din anul 2007, a fost monitorizată în perioada de preaderare, cu privire la modul de implementare a acquis-ului comunitar, dar şi a celor trei direcţii fundamentale pentru reforma administraţiei publice, şi anume: descentralizarea administrativă, reforma funcţiei publice şi reforma formulării politicilor publice.

De altfel, aceste trei direcţii fundamentale au fost dezvoltate în „Strategia actualizată a Guvernului României, privind reforma în administraţia publică – 2004 – 2006”.

Un prim demers în punerea în practică a acestei strategii, a fost acela de a introduce planurile strategice şi documentele de politici publice, la nivelul autorităţilor centrale (ministere) (Hotărârea Guvernului nr.870/2006 privind aprobarea Strategiei pentru imbunatatirea sistemului de elaborare, coordonare si planificare a politicilor publice la nivelul administratiei publice centrale) ²⁵.

Măsurile dispuse prin programul de reformă, au urmărit atât coordonarea pe verticală a politicilor publice (strategii), dar şi coordonarea pe orizontală a acestora, prin reformarea comisiilor şi comitetelor interministeriale, respectiv prin corelarea priorităţilor politicilor publice, cu prevederile bugetare.

Aceste direcţii avute în vedere în strategia de accelerare a reformei în administraţia publică, au permis şi posibilitatea măsurării performanţei autorităţilor centrale, pe baza indicatorilor de performanţă (ex. analiză de impact).

Planurile strategice reprezintă, în contextul reglementării legale româneşti, instrumentul de management al activităţilor desfăşurate de ministere, având ca principal scop, ordonarea activităţilor unui minister care să stabilească o legătură între obiectivul propus, acţiunile întreprinse pentru realizarea acestuia şi respectiv, resursele alocate pentru aceasta. Printr-o asemenea abordare strategică se poate constata o reducere a cheltuielilor bugetare, atingerea obiectivelor, creşterea eficienţei în administraţia centrală.

Potrivit reglementărilor legale în vigoare, procesul politicilor publice cuprinde trei faze:

-elaborarea;

-implementarea;

-evaluarea.

Principalele acte normative adoptate în materia politicii publice sunt următoarele:

-Hotărârea Guvernului nr. 405/2007 privind functionarea Secretariatului General al Guvernului;

-Hotărârea Guvernului nr. 1807/2006 pentru aprobarea Componentei de management din cadrul Metodologiei privind sistemul de planificare strategica pe termen mediu al institutiilor administratiei publice de la nivel central;

-Hotărârea Guvernului nr 1361/2006 privind continutul instrumentului de prezentare si motivare a proiectelor de acte normative supuse aprobarii Guvernului;

-Hotărârea Guvernului nr.1623/2003 privind infiintarea Consiliului Superior pentru Reforma Administratiei Publice, Coordonarea Politicilor Publice si Ajustare Structurala;

-Hotărârea Guvernului nr 157/2005 pentru organizarea si functionarea Secretariatului General al Guvernului;

-Hotărârea Guvernului nr 775/2008 pentru aprobarea Regulamentului privind procedurile de elaborare, monitorizare si evaluare a politicilor publice la nivel central;

-Hotărârea Guvernului nr 750/2005 privind constituirea consiliilor interministeriale permanente;

-Hotărârea Guvernului nr.870/2006 privind aprobarea Strategiei pentru imbunatatirea sistemului de elaborare, coordonare si planificare a politicilor publice la nivelul administratiei publice centrale.

La acest set de acte normative se adaugă strategiile aprobate de Guvern în domeniile economic, social, pe durate cuprinse între 2,5, 7 sau mai mulţi ani, cu reglementări, principii şi obiective diferenţiate.

Amintim în acest sens:

- Strategia naţională pentru egalitate de şanse între femei şi bărbaţi, pentru perioada 2006-2009 şi a planului general de acţiuni pentru implementarea strategiei, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.319/2006²⁶;

- Strategia Naţională antidrog în perioada 2005-2012, aprobată prin Hotărârea Guvernului nr.73/2005²⁷;

-Strategia în domeniul prevenirii şi combaterii fenomenului violenţei în familie, aprobată prin Hotărârea Guvernului nr.686/2005²⁸;

-Strategia naţională de dezvoltare a sistemului de asistenţă socială pentru persoanele vârstnice în perioada 2005-2008, aprobată prin Hotărârea Guvernului nr.541/2005²⁹;

-Strategia naţională în domeniul protecţiei şi promovării drepturilor copilului în perioada 2008-2013, aprobată prin Hotărârea Guvernului nr.1175/2005³⁰.

Asigurarea coerenţei legislative în vederea fundamentării unitare a politicilor publice în România, a impus cu necesitate, crearea unui cadru unitar de reglementare, în măsură a permite şi implementarea politicilor publice promovate şi respectiv modificarea şi adoptarea din timp a acestora.

Prin Hotărârea Guvernului nr.750/2005 privind constituirea consiliilor interministeriale permanente, acestor consilii le revin ca principale atributii următoarele:

a)solutionarea problemelor specifice din domeniile majore pe care le gestioneaza;

b)asigurarea coerentei fundamentarii si implementarii politicilor guvernamentale din domeniul respectiv;

c) asigurarea comunicarii interministeriale din domeniul respectiv, precum si armonizarea punctelor de vedere;

d)formarea grupurilor de lucru interministeriale pentru solutionarea problemelor punctuale cu caracter multisectorial;

e)propunerea constituirii, conform prevederilor legale, de comisii interministeriale pentru gestionarea unei anume problematici;

f)coordonarea monitorizării implementarii politicilor promovate;

g)elaborarea rapoartelor periodice;

h)monitorizarea activitatii comisiilor interministeriale si a grupurilor de lucru din subordine.

Consiliul de planificare strategica indeplineste urmatoarele atributii principale:

a)stabileste si coordoneaza prioritatile ce deriva din documente strategice pentru indeplinirea obiectivelor Guvernului in colaborare cu ministerele de resort;

b)coreleaza politicile guvernamentale cu angajamentele si conditionalitatile asumate de Executiv in relatia cu organizatiile internationale;

c)realizeaza programarea multianuala a prioritatilor strategice fundamentale si coroborarea acestora cu programarea bugetara pe termen mediu;

d)coreleaza politicile ce urmeaza a fi implementate cu fondurile bugetare alocate pe termen scurt si mediu.

Consiliile interministeriale prezinta Guvernului rapoarte de activitate periodice, la fiecare 6 luni.

La solicitarea Guvernului, consiliile interministeriale vor prezenta rapoarte asupra stadiului de implementare a politicilor guvernamentale intersectoriale gestionate de acestea.

Ulterior, prin Hotărârea Guvernului nr.775/2005 pentru aprobarea Regulamentului privind procedurile de elaborare, monitorizare şi evaluare a politicilor publice la nivel central³¹, sunt definite principalele noţiuni şi concepte specifice politicilor publice, etapele procesului politicilor publice, identificarea, alegerea şi fundamentarea variantelor de politici publice, monitorizarea şi evaluarea acestora.

Astfel, potrivit actului normativ mai sus amintit, principalele concepte sunt:

a) problema de politici publice - o situatie sociala, economica sau ecologica care necesita interventia administratiei publice centrale de specialitate, in masura sa identifice si sa asigure cadrul juridic necesar implementarii unei anumite solutii;

b) politicile publice - totalitatea activitatilor desfasurate de administratia publica centrala de specialitate in scopul solutionarii problemelor de politici publice identificate. O anumita solutie poate fi implementata prin intermediul unuia sau mai multor acte normative;

c) procesul politicilor publice - totalitatea etapelor a caror parcurgere conduce la implementarea unei anumite solutii destinate rezolvarii unei probleme cu caracter public;

d) variantele de politici publice - solutii tehnice care rezolva o anumita problema de politica publica;

e) identificarea variantelor - o etapa in procesul politicilor publice, care consta in generarea unor posibilitati tehnice de solutionare pentru o anumita problema de politici publice, de catre colectivele speciale, cu consultarea societatii civile. Variantele de politici publice nu reprezinta acte normative;

f) propunerea de politici publice - document care contine informatii despre variantele de politici publice identificate, precum si fundamentarea atat a acestora, cat si a celei care este recomandata sa fie adoptata spre implementare. Documentul contine, de asemenea, o prezentare a planului de actiune preconizat pentru implementarea acelei variante de politica publica care este aleasa spre implementare;

g) varianta aleasa spre a fi implementata - acea varianta dintre cele prezentate in propunerea de politici publice care obtine acordul conducerii ministerului initiator in vederea implementarii ei;

h) implementarea variantei de politici publice - etapa a procesului politicilor publice care consta in totalitatea activitatilor prin care o varianta de politici publice este pusa in aplicare, prin adoptarea unuia sau mai multor acte normative, respectiv aplicarea unui plan de actiune corespunzator;

i) monitorizarea - etapa a procesului politicilor publice care cuprinde culegerea de informatii cu privire la modalitatea in care au fost obtinute rezultatele implementarii unei anumite politici publice;

j) activitatea de evaluare utilizeaza informatiile prezentate in etapa de monitorizare si are ca scop formularea unor concluzii finale cu privire la rezultatele politicii publice implementate;

k) metodologia de monitorizare si evaluare consta intr-o serie de instrumente si metode a caror aplicare furnizeaza date cu privire la modul in care o anumita politica publica a fost implementata.

Procedurile reglementeaza urmatoarele etape ale procesului politicilor publice desfasurat la nivelul organelor de specialitate ale administratiei publice centrale:

a) identificarea, alegerea si fundamentarea variantelor de politici publice;

b) monitorizarea implementarii si evaluarea politicii publice.

Identificarea problemei de politici publice se realizeaza folosindu-se urmatoarele surse:

a) Programul de guvernare;

b) strategiile sectoriale si generale ale autoritatilor administratiei publice centrale initiatoare de proiecte de acte normative;

c) problemele care apar pe parcursul guvernarii si care au un impact economic, social si ecologic semnificativ.

Identificarea si alegerea variantelor de politici publice au ca rezultat obtinerea unei solutii tehnice pentru o problema de politici publice.

Pentru obtinerea acestei solutii se parcurg urmatoarele etape:

a) identificarea si fundamentarea variantelor;

b) alegerea si fundamentarea aprofundata a variantei de politici publice care va fi implementata.

Activitatea de identificare a variantelor se desfasoara in cadrul institutiei initiatoare a politicii publice de catre directiile de specialitate sub coordonarea unitatilor de politici publice din cadrul ministerelor.

Activitatea de identificare a variantelor se realizeaza cu consultarea organizatiilor neguvernamentale, partenerilor sociali, asociatiilor profesionale si a reprezentantilor sectorului privat implicati, afectati sau interesati de modul in care este rezolvata problema respectiva.

Activitatea de fundamentare a variantelor consta in realizarea de studii si analize care furnizeaza informatii cu privire la:

a) oportunitatea rezolvarii problemei;

b) prezentarea variantelor;

c) bugetul estimat pentru fiecare varianta;

d) impactul estimat al variantelor identificate;

e) criteriile de evaluare a variantelor si de alegere a aceleia care este recomandata spre implementare;

f) planul de actiune pentru varianta recomandata.

Activitatea de fundamentare are ca rezultat documentul denumit propunere de politici publice, elaborat de catre directiile de specialitate sub coordonarea unitatilor de politici publice din cadrul ministerelor si al altor organe de specialitate ale administratiei publice centrale, care cuprinde in forma concisa rezultatele studiilor si analizelor, precum si ale activitatii de consultare a societatii civile cu privire la diferitele variante de solutionare identificate. Propunerea de politici publice cuprinde si un plan de actiune cu ajutorul caruia se va implementa varianta de politici publice care a fost aleasa de conducerea organului administratiei publice initiatoare pentru a fi implementata.

Unitatile de politici publice se infiinteaza in cadrul ministerelor si al altor institutii publice centrale, prin ordin al conducatorului institutiei, si se subordoneaza acestuia. Din cadrul unitatilor de politici publice pot face parte manageri publici, consilieri de integrare, personal contractual si functionari publici. Personalul unitatilor de politici publice trebuie sa aiba experienta in domeniul politicilor publice si al managementului de proiect.

Unitatiile de politici publice indeplinesc urmatoarele atributii:

a) asigura consultanta departamentelor de specialitate din cadrul ministerelor in ceea ce priveste elaborarea propunerii de politici publice;

b) monitorizeaza respectarea procedurilor adoptate prin prezentul regulament in cadrul ministerului in care isi desfasoara activitatea;

c) sunt responsabile cu trimiterea propunerii de politici publice Unitatii de politici publice din cadrul Secretariatului General al Guvernului;

d) elaboreaza rapoarte de monitorizare si evaluare cu privire la politicile publice initiate si implementate la nivelul ministerelor, in colaborare cu departamentele de specialitate.

Activitatea unitatilor de politici publice in cadrul ministerelor se desfasoara, dupa caz, in colaborare cu alte ministere si organe specializate ale administratiei publice centrale.

Propunerea de politici publice care contine varianta de politici publice aleasa spre a fi implementata este aprobata de conducatorul institutiei initiatoare.

În conformitate cu „Ghidul privind elaborarea, implementarea şi evaluarea politicilor publice la nivel central”, realizat în cadrul Unităţii de Politici Publice, sub coordonarea Secretariatului General al Guvernului, etapele procesului politicilor publice sunt:

- stabilirea agendei;

- identificarea, formularea şi adăugarea opţiunii de politică publică;

- formularea opţiunii de politică publică;

- implementarea opţiunii de politică publică;

- monitorizarea şi evaluarea politicilor publice.