Capitolul XII

CAPITOLUL XII

LABADIE, PIETIŞTII, ZINZENDORF,

FILADELFIA (1635 —1750)

1) Labadie

Concepţiile religioase ale misticilor din biserica romano-catolieă,

influenţară pe un t î n ă r Jean de Labadie născut la Bordeaux

în 1610 şi educat de către iezuiţi pentru a-1 face membru al societăţii

lor. Puţin satisfăcut de studiile sale teologice, el studie

Noul Testament, şi fu adînc impresionat de grandoarea Evangheliei.

El văzu că creştinătatea s-a corupt în mod lamentabil şi că singura

cale pentru restabilire era o reîntoarcere la modelul lăsat de prima

biserică din Ierusalim. Hirotonisit ca preot (1653), el simţi că

fusese consacrat nu de către un episcop ci chiar de Domnul însuşi,

care 1-a chemat încă din pîntecele maicii sale ca să reformeze biserica

creştină. De a părăsi pe iezuiţii cu care încă el nu era în

mod definitiv asociat, i s-a părut un lucru necesar. Acum acest

lucru îi era foarte dificil, chiar şi de a rupe legăturile care îl ţineau

ataşat de societate. El însă mersese prea departe pentru a mai

putea da înapoi. Astfel el s-a încredinţat în mîinile l u i Dumnezeu,

aşteptînd ca drumul să-i fie deschis. O boală gravă şi prelungită,

i-a dus pe iezuiţi să părăsească gîndul de a face din Lobadie un

membru al societăţii lor. El putu deci să părăsească Bordeaux

şi întregul său anturaj. Activitatea sa la Bordeaux fusese atît de

232

fericită, încît autorizat de episcop, el răspunse la un apel şi începu

să înveţe mai întîi la Paris, apoi la Amiens.

Cursurile sale atraseră un mare număr de studenţi. El avea

ca metodă să citească o lungă porţiune din Sfînta Scriptură, adese

ori mai multe capitole, apoi să le explice. Oamenii începuseră să

lase la o parte mătăniile lor şi să se ocupe cu citirea Noului Testament

pe care Labadie îl răspîndea în mod larg. El învăţa că Evanghelia

este singura regulă de credinţă şi de evlavie şi că modul de

v i a ţ ă al primilor creştini rămîne un exemplu pentru toate timpurile.

Cu permisiunea episcopului, el formă o congregaţiune sau o

frăţietate, care reunea pe toţi aceia care fuseseră treziţi. F r a ţ i i

se întruneau de două ori pe săptămînă pentru meditaţie şi citeau

Biblia la ei. în acest cerc el îşi exprima dorinţa în mod intens,

de a vedea într-o zi, cu ajutorul lui Dumnezeu, biserica adusă la

condiţiile bisericii primare, pentru a putea citi Cuvîntul l u i Dumnezeu

şi de a predica aşa cum făcea biserica primitivă (I Cor. 14) şi de

asemenea de a lua cina sub cele două feluri (pîine şi vin). Persecutat

fără încetare de către iezuiţi, Labadie părăsi Picardia şi se duse

în Guyenne, provincia sa de origine, însoţit de mai mulţi membri

ai frăţietăţii, un fel de adunare în călătorie. El a venit acolo în

contact cu î n v ă ţ ă t u r a lui Calvin pe care a studiat-o, socotind de

a găsi printre reformaţi un popor care trăieşte pentru Dumnezeu

şi care aplică în practică principiile Evangheliei, după doctrina

lor, după cultul lor şi în condiţia lor. El şi-a dat seama că cea mai

mare parte din convingeri, a căror importanţă a fost decisivă,,

i-au venit din studiul Scripturii, atunci pe cînd el era încă în biserica

catolică şi nu prin studiul operelor lui Calvin. în Guyenne

el a auzit vorbindu-se de străduinţele întreprinse în secolul aî

XVI-lea de către Lefevre, Brizonet, Roussel şi alţii pentru a reforma

biserica. O persecuţie reînoită 1-a obligat să se ascundă printre

carmeliţi şi în castelele admiratorilor lui. Acolo el veni în contact

cu familii din biserica reformată a căror viaţă şi învăţătură

îl impresionară. El încercase de a sluji şi de a vindeca biserica

romano-catolică, însă a trebuit ca să-şi dea seama că prin aceasta

el se punea în opoziţie neînduplecată cu clerul său. Sperînd că

dacă el va avea libertatea de a mărturisi deschis adevărurile pe:

care Dumnezeu i le-a pus pe inimă şi fiind în general de acord cu

î n v ă ţ ă t u r a bisericii reformate, el intră în această biserică în 1650-

la Montauban. Totuşi el a făcut acest lucru ştiind că disciplina

era prea liberă şi nivelul de viaţă puţin ridicat. El socotea deci,

că după ce eşuase în încercările sale de reformă a bisericii catolice,,

el era chemat acum să reformeze biserica reformată.

233

Prin scrierile sale şi prin propovăduirea sa, Labadie arăta

că secretul unei reforme exterioare şi al unei vieţi evlavioase se

găseşte într-o viaţă interioară de comuniune cu Dumnezeu. De

asemenea el a dat indicaţii amănunţite asupra rugăciunii şi meditaţiunii.

Scopul constant al creştinului — spunea el — trebuie să

fie conformitatea voinţei sale cu cea a lui Dumnezeu, uniunea cu

Dumnezeu. Dragostea sa pentru El trebuie să fie dezinteresată

şi fără condiţii. El va trebui să iubească şi să slăvească pe Dumnezeu,

chiar dacă Dumnezeu 1-a dus ca să ia loc printre cei pierduţi.

Obligat de a părăsi Montauban, Labadie traversă Orania unde

Consiliul presbiterian îl convinse să rămînă. Ajutat de membrii

bisericii, el începu aici o reformă radicală în aşa fel încît biserica

deveni cu adevărat reformată şi el a reuşit acest lucru într-o mare

măsură. în mai puţin de doi ani după aceea, ameninţările lui Ludovic

al XlV-lea făcură şederea sa periculoasă chiar şi pe teritoriul

prinţului de Orania. El acceptă atunci o invitaţie a bisericii franceze

din Londra, de a deveni slujitorul ei. Temîndu-se să traverseze

Franţa, el trecu prin Elveţia, unde el se văzu constrîns de a rămîne

predicator al bisericii din Geneva (1659). Propovăduirea lui fu

destul de puternică pentru a opri imediat delăsarea care urmase

conducerii aspre a lui Calvin. S-a făcut o reîntoarcere la credincioşia

care a afectat condiţiile morale ale cetăţii în general. O

binecuvîntare deosebită a decurs din studiile biblice care se ţineau

la el. El a grupat aci pe tineri, pe care îi învăţa, că doctrina curată

şi viaţa sfîntă sînt cele două mîini ale creştinismului. Filip Iacob

Spener fu printre cei care au profitat de aceste studii biblice.

în 1661, Labadie a fost invitat în Olanda de către credincioşi

bine cunoscuţi pentru excelenta lor mărturie creştinească. Printre

ei, Voet, Van Lodenşteyn şi Ana Măria van Schurman, îl rugară

să primească postul de predicator al bisericii din Middelbourg,

unde Teelinck îşi exercitase slujba sa plină de putere şi binecuv

î n t a t ă .

De cînd graţie luptei eroice, sub Wilhelm de Orania, Ţările

de Jos îşi scuturaseră jugul Spaniei, aceste provincii erau în fruntea

ţărilor vecine în ceea ce priveşte libertatea religioasă şi prosperitatea

materială. Ele deveniră teatrul şi centrul unei intense activit

ă ţ i spirituale. Universitatea din Franecke era renumită pentru

erudiţia şi evlavia profesorilor săi. Principalul autor al acestei

vieţi spirituale şi a acestui interes pentru lucrurile religioase, era

Willem Teelinck, născut la 1579, al cărui tată ocupa o poziţie

importantă în administraţia ţării. Teelinck voiajase şi studiase

timp de şapte ani în F r a n ţ a , în Scoţia şi în Anglia. La Londra el

făcu cunoştinţă cu familii puritane şi fu călăuzit la o schimbare a

234

vieţii, prin aceea ce a văzut şi a citit. El petrecea mult timp rugîndu-

se şi postind, apoi el se hotărî să abandoneze studiile sale de

drept, pentru a se consacra în mod exclusiv slujbei CuvîntuluL

Cîtva timp el a t r ă i t într-o familie din Bamburgh, unde a fost martor

al unei vieţi de rugăciune şi de lucrări de dragoste, aşa cum el

nu şi-a putut imagina sau vedea ceva asemănător. Rugăciunea

şi citirea zilnică a Scripturilor în familie cu explicaţii, mulţumiri

la mîncare, conversaţii la masă, cîntări, frecventare de adunare,

lucruri de care servitorii ca şi copii se interesau atît ca şi părinţii,

b u n ă t a t e a neobosită, mila arătată bolnavilor şi săracilor, toate

acestea au produs asupra lui o influenţă, pe care nimic nu a putut-

o şterge.

Revenit în Olanda, el a propovăduit, a făcut vizite şi a scris

cu excelente rezultate. Această activitate colaborată prin conduita

sa exemplară în sînul familiei, fu mijlocul unei treziri întinse. El

petrecu ultimii 16 ani ai vieţii sale la Middelburgh, unde muri în

1629. El a resimţit în mod viu caracterul numai de nume al creştinismului

reformat. I se părea că în patria sa, acest creştinism

era aproape întotdeauna ca un trup fără viaţă, fără lumină şi

căldură, şi din această cauză el s-a devotat cu totul reînnoirii sale

reale. în timp ce el se încredea în primul rînd in mijloace spirituale,

pentru a produce această schimbare, el socotea totuşi că era

de dorit de a se face apel la Stat pentru înlăturarea erorilor fundamentale.

Gisbert Voet a urmat lucrarea pe aceleaşi linii ca şi Teelinck.

El a luat parte activă la dezbaterile teologice ale epocii sale, a

apărat cu abilitate biserica reformată împotriva tuturor atacurilor

şi a fost recunoscut ca membrul cel mai distins al acestei biserici.

El a introdus practica de mici adunări secrete sau conventicule

ţ i n u t e în afara serviciului obişnuite ale bisericii şi la care participau:

laici. Aceste adunări luară mai mult avînt încă sub conducerea l u i

Jodocus van Lodenşteyn ucenic al lui Voet, care de asemenea

studiase la Franecke. Graţie încurajărilor sale aceste conventicule.

deveniră un factor important în viaţa religioasă a ţării.

Dar să revenim la Labadie. Invitat de o astfel de biserică:

unde condiţiile erau în aparenţă atît de favorabile, el s-a decis,

ca să părăsească Geneva, în ciuda tuturor eforturilor încercate

pentru a-1 reţine acolo. Călătoria în Olanda era primejdioasă ;

însă erau la Genova optzeci de valdenzi, înarmaţi cu paşapoarte

pentru a se duce la Palatinat. T rei dintre ei fiind reţinuţi din cauză

de boală, Labadie şi prietenii lui Yvon şi Dulignon, luară locul

lor şi făcură călătoria fără a fi descoperiţi. La Heidelberg cei trei

s-au întîlnit cu Menuret şi toţi patru făcură o juruinţă de sfinţire

235

totală, de a părăsi lumea cu poftele ei, bunurile lor, plăcerile lor

şi prietenii lor. Ei făgăduiră de a urma pe Isus Hristos, sărac,

dispreţuit şi persecutat, ca să se asemene Lui din ce în ce mai

mult şi de a purta crucea Sa şi dispreţul Său, de a se consacra lui

Dumnezeu şi Evangheliei Sale şi de a trăi aceasta mai întîi ei înşişi

şi apoi ca să poată veni în ajutor şi altora.

Ajunşi în Olanda, ei merseră imediat la Utrecht, unde timp de

zece zile au fost oaspeţii Anei Măria van Schurman, care împreună

cu Voet şi alţii i-au primit în mod cordial. în timpul acestei şederi,

Labadie propovădui cu putere şi cu eficacitate. Gazda lor a fost

captivată de învăţătura sa, însă Voet şi Van Lodenşteyn au înţeles

că Labadie avea un cu totul alt duh decît Teelinck şi s-au

întrebat dacă ei ar putea lucra cu el. Ei se îndoiau că lumea (starea

lumească) va fi în mod absolut izgonită din biserică aşa cum afirma

Labadie.

Deja atunci o diferenţă marcată s-a făcut simţită între sistemul

presbiterian şi cel independent. Primul a fost adoptat de

către biserica reformată, iar ultimul a învins în Anglia şi era acela

pe care Labadie 1-a aprobat din ce în ce mai mult în mod vădit.

Independenţii refuzau autoritatea sinodurilor, socotind că fiecare

congregaţiune era dirijată de Hristos şi răspunzătoare numai fată

de El singur, în timp ce bisericile reformate olandeze şi franceze

stabiliseră sinoade semestriale, la care fiecare biserică trimitea

cîte doi reprezentanţi, care transmiteau congregatiunilor deciziile

(hotărîrile) sinodului. Biserica reformată dădea de asemenea o

mare importanţă funcţiilor şi drepturilor pastorilor ei şi pregătirii

lor teologice, şi greşelile care se constatau în exercitarea slujbelor

la alte congregaţiuni ca de pildă; menoniţii întăreau vederile

(convingerile) lor privitoare la acest lucru. Independenţii nu recunoşteau

nici o funcţie pastorală ca absolut necesară şi cerută de

Dumnezeu. Ei credeau aşa ca şi Labadie, că o biserică este congregaţiune

de credincioşi şi că credinţa lor constituie o bază suficientă

pentru învăţătură şi mărturie. Pe de altă parte Teelinck şi Voet,

priveau biserica, ca un cîmp de lucru unde se manifesta puterea

Evangheliei; scopul lucrării fiind convertirea membrilor urmată

de o desfăşurare spirituală. Van Lodenşteyn ar fi dorit c a s ă numească

biserica nu „reformată" ci „de reformat". Voet şi el a căutat multă

vreme un just mijloc între aceste două tendinţe. O altă fracţiune

socotea că biserica a greşit atît de mult în misiunea sa, încît ea

nu mai există în lume şi că singurul lucru de făcut este aşteptarea

reîntoarcerii lui Hristos.

P u ţ i n timp după sosirea la Middenbourg, Labadie, fu v iu dezamăgit

de sărăcia nivelului spiritual al adunărilor olandeze şi fran-

236

ceze. Disciplina fusese neglijată şi biserica nu răspundea aspiraţiunilor

sale. El întreprinse o reformă prin predicile şi învăţăturile

sale, exercitînd disciplina în sînul micilor grupe de membri. însă

evlavia sa personală şi devotamentul său au fost acelea care au

avut cea mai puternică influenţă. El demonstra cu insistenţă membrilor

consistoriului, că numai prin post şi rugăciune, despărţirea

absolută de orice rău, ei vor putea întrebuinţa cu succes cheia pe

care Hristos le-o încredinţase ca să „lege şi să dezlege". El le recomanda

„moartea eului", ore de meditaţie şi de rugăciune ca singure

mijloace eficace pentru a transforma adunarea.

Niciodată o astfel de propovăduire nu a răsunat vreodată în

Olanda. Obiceiul lui de a spune rugăciuni libere, lucru care a sfăt

u i t şi pe alţii să-1 facă, erau o noutate pentru biserică şi el învăţa

de o manieră specială părtăşia sufletului cu Dumnezeu. Sub conducerea

sa adunarea se străduia să pună în practică principiile

Noului Testament. El a înţeles adevăratul sens al termenului

^,proorocie", că era un dar pe care orice frate călăuzit de Duhul

Sfînt poate să-1 întrebuinţeze în adunare, expunînd Cuvîntul şi

aplicîndu-l la nevoile bisericii. Labadie a scris o carte i n t i t u l a t ă :

„Recunoaşterea unei adevărate biserici după Sfînta Scriptură, conţinînd

treizeci de semne remarcabile, prin mijlocul cărora ea poate

Ti recunoscută". El arată, că numai cei care sînt cu adevărat născuţi

din nou constituie adevărata biserică, unde toţi sînt uniţi prin

Duhul Sfînt, în acelaşi timp şi unde toţi membrii adunării sînt

călăuziţi prin Duhul lui Hristos.

î n v ă ţ ă t u r a sa a cîştigat inimile unui mare număr, nu numai la

Middelbourg, ci în toată ţara. în acelaşi timp era din ce în ce mai

lămurit că urmînd această doctrină se schimbă în întregime caracterul

bisericilor reformate, punîndu-se accentul pe o viaţă intimă

de părtăşia cu Dumnezeu, lucru pe care aceste congregaţiuni atunci

nu-1 cunoşteau. O astfel de accentuare este de temut fiindcă plasînd

acest adevăr pe primul plan, se riscă de a se periclita încrederea

sufletului pe lucrarea lui Hristos şi a da mai multă importanţă

lui Hristos în noi decît lui Hristos pentru noi, ceea ce ar

glorifica faptele în dauna credinţei şi s-ar pune sfinţirea mai pe

sus de îndreptăţire. S-ar mai înţelege că libertatea slujirii va împiedica

autoritatea şi influenţa slujitorilor consacraţi de biserică.

în curînd se manifestă o opoziţie amară şi bine definită împot

r i v a a tot ceea ce Labadie socotea a fi necesar la o reînoire, dar

pe care cea mai mare parte din conducătorii bisericii o priveau

cu ochi răi, ca pe nişte schimbări tulburătoare. în timpul sinodului

francez ţ i n u t în 1667 la Amsterdam, Labadie fu rugat ca să semneze

confesiunea de credinţă belgiană. El a refuzat acest lucru spunînd

237

că acum el găsea în ea multe expresii nescripturale, cu toate că

el semnase aceiaşi confesiune franceză la Montauban, Orania şi

Geneva. Acest refuz a mărit a t î t de mult opoziţia că la sinodul

următor, la Leyda s-a hotărît că dacă el nu va semna confesiunea

belgiană la sinodul dela Vlissingen şi nu se va conforma uzanţelor

bisericii reformate, el va fi suspendat din funcţiile sale. Aflînd

de acest lucru oamenii din Middelburg fură a t î t de indignaţi încît

magistratul a trebuit să intervină şi ca sinodul adunat la Vlissingen

să facă să dispară din procesul verbal al sinodului din Leyda plîngerile

împotriva lui Labadie.

Către această epocă, un doctor din Amsterdam, Ludwig Meijer

publică o carte, în care el căuta să demonstreze că raţiunea singură

trebuie să servească la baza explicării vreunui text din Scriptură..

Acest învăţămînt raţionalist provocă în Olanda o astfel de opoziţie

la toţi cei care credeau în inspiraţia Bibliei, încît a u t o r i t ă ţ i l e

civile însărcinară pe savantul profesor Coccejus să scrie o

combatere cu motive temeinice. Alţii au scris de asemenea, între

care şi Ludwig Wolzogen, pastor al bisericii reformate franceze

din Utrecht. însă cartea sa (a lui Wolzogen) scrisă pentru a se

opune raţionalismului diferea mult de î n v ă ţ ă t u r a acceptată de

biserică, încît cei care credeau în inspiraţia Bibliei, o priveau mai

degrabă ca o apărare a învăţăturii împotriva căreia era îndreptată..

Labadie a scris de asemenea şi Consiliul bisericii franceze din

Middelburg a socotit că această carte a sa era una din cele mai

excelente combateri a învăţăturii raţionaliste, încît el a h o t ă r î t

de a prezenta apropiatului sinod dela Vlissingen o propunere de

condamnare formală a cărţii lui Meijer. în acest scop sinodul a

însărcinat consistoriile a trei oraşe între care şi Middelburg, de aprezenta

la sinodul dela Naarden, un raport asupra acestei cărţi.

Rapoartele celor trei consistorii difereau foarte mult unul de celălalt

şi s-a constatat cu surpriză că o majoritate forte a sinodului

a acceptat cartea lui Meijer ca bună şi a îndreptăţit pe Wolzogen.

Labadie a părăsit sinodul pentru a merge să se consulte cu consistoriul

bisericii din Middelburg. însă în absenţa sa, sinodul a propus,

de a-1 suspenda în mod provizoriu din funcţiile sale pastorale,

pentru că a introdus în biserică doctrine şi practici străine. Şi

alte acuzaţii au fost formulate împotriva lui, în special că el învăţase

că timpul prezent este domnia harului şi că mileniul nu

va începe decît atunci cînd Hristos va fi învins pe duşmanii Săi.

El trebuia astfel să împlinească scopul creaţiunii, în ciuda căderii

omului şi să ducă la restabilirea tuturor lucrurilor, ca în ziua cînd

le-a creat Dumnezeu. Dacă Labadie nu va retracta, el va fi definit

i v suspendat din funcţiile sale. Sinodul trimise la Middelburg-

238

«o comisie, avînd mandatul de a suspenda pe orice membru al con-

.sistoriului care s-ar opune acestui decret. însă nici unul nu acceptă

Iiotărîrea luată, declarînd că Labadie nu putea fi convins că a

greşit în învăţătura sa, nici în disciplina bisericii. Consistoriul fu

deci suspendat. S-a hotărît ca la următorul sinod să îi fie interzis

l u i Labadie de a mai predica.

Din cauza darurilor sale remarcabile el a fost socotit în mod

special periculos. în ceea ce îl privea pe el, gîndul de a ceda nu 1-a

abordat deloc. El a continuat să propovăduiască şi mai departe,

,apoi el scrie că nu poate avea legături frăţeşti cu sinodul care căzuse

în eroare şi în rău. Nu numai că el a declarat mărturisirea de credinţă

ca eronată dar el a mai afirmat că sinodul respingea învăţătura

din I Cor. 14. El a ajuns pînă acolo să condamne tot sistemul sinoadelor

şi al consistoriilor, formele liturgice stereotipe, citirea

Scripturii fără explicaţie, abuzul sacramentelor, permiţîndu-se celor

neconvertiţi de a fi martori fără a fi botezaţi şi de a lua parte

la Sfînta Cină. El a menţionat de asemenea că în căsătorie oameni

v ă d i t nelegiuiţi făceau juruinţe creştineşti şi primeau asigurarea

binecuvîntării divine. în sfîrşit, că autorităţile eclesiastice îşi asumau

drepturile papei legînd conştiinţele prin orînduirile lor. Labadie

mai spunea că în biserică nu există altă autoritate decît cea a

Duhului şi a Cuvîntului lui Dumnezeu, adică ceea ce se găseşte

în Sfintele Scripturi, şi mărturiei interioare care corespunde Cuvîntului.

Deoarece conştiinţa creştină nu este călăuzită decît prin

autoritatea Cuvîntului lui Dumnezeu, nu este nici o neascultare

de a refuza supunerea la exigenţele sinoadelor şi a altor instituţii

•omeneşti, atunci cînd ele contrazic Scripturile. Este mai degrabă

datoria unei adunări creştine de a lucra astfel in interesul libertăţii

creştine şi de a se ridica împotriva unui nou sistem papal care

caută să se plaseze mai presus de Biblie.

Sinodul aşteptat cu nerăbdare avu loc la Dordrecht în 1669.

l^abadie, consistorul din Middelburg şi cîţiva membri ai bisericii

rămaseră o săptămînă la Dordrecht pentru a protesta împotriva

felului cum au fost t r a t a ţ i . Nu li s-a dat deloc audienţă. Sinodul

a confirmat expluzarea lui Labadie şi a tuturor aderenţilor săi,

pentru că ei nu au ascultat de legile bisericii şi pentru că au c ă u t a t

ca să provoace dezbinare.

Labadie era convins că Dumnezeu îl chemase ca să restaureze

^biserica apostolică. Pînă la patruzeci de ani el s-a s t r ă d u it ca să

reformeze biserica Romei; apoi timp de douăzeci de ani, biserica

reformată. Cu dragoste şi entuziasm el şi-a consacrat minunatele

:sale daruri şi cea mai bună parte a vieţii sale acestor două eforturi

— pentru a ajunge la un dublu eşec ! El a ajuns la concluzia

239

că o reformă a corpurilor eclesiastice existente este imposibilă

şi că restaurarea bisericii apostolice nu poate să se îndeplinească

decît separîndu-se de ei. El a introdus imediat acest principiu în

biserica din Middelburg. Trei sute de membri au ieşit pentru a

forma o nouă adunare. Mai mulţi bătrîni şi trei pastori preluară

conducerea. S-au organizat adunări de două ori pe zi şi de trei

ori duminica. Una din bănci puţin mai ridicată decît celelalte era

ocupată de bătrîni şi de pastori care toţi vorbeau la adunări. Noua

congregaţiune abandonă numele de „reformată" pentru a se numi

„evanghelică". Numai aceia puteau fi membri care erau socotiţi

că sînt născuţi din nou.

Diferendul dintre biserica reformată şi noua adunare a determinat

autorităţile locale să ordone membrilor acesteia din urmă să

părăsească Middelburgul. De î n d a t ă ce lucrul acesta a fost cunoscut»

oraşul Ter-Veere, la o oră distanţă de Middlelburg, invită biserica

exilată de a veni să se stabilească acolo. Invitaţia a fost acceptată

cu recunoştinţă, însă primul magistrat din Middelburg şi-a dat în

curînd seama de greşeala sa cînd a văzut mulţimile de oameni

ducîndu-se la Ter-Veere pentru a-1 asculta pe Labadie, golind

astfel Middelburgul. Supărat de pierderea materială cauzată oraşului,

magistratul convinse autoritatea supremă a districtului de

a ordona autorităţilor din Ter-Veere expluzarea lui Labadie şi a

lui Yvon, sub pretextul că ei dezbinau biserica şi semănau tulburare

în popor. Sub conducerea magistratului lor, oamenii înarmaţi

veniră din Middelburg pentru a face să fie respectat decretul,

însă oamenii din Ter-Veree se ridicară ca un singur om pentru a

se împotrivi. Un război civil era iminent. Atunci Labadie înainta

şi declară (spuse) că nimeni să nu-şi verse sîngele său pentru el.

El vedea în aceasta mîna lui Dumnezeu şi se hotărî să meargă la

Amsterdam împreună cu aceia care voiau să-1 însoţească. Acest

lucru fu o mare dezamăgire pentru cei din Veere, însă Labadie

rămase ferm şi cetăţenii trebuiră să cedeze. Magistratul îi spuse

că el nu îl lasă să plece decît cu mare regret şi împins de absolută

necesitate.

Labadie, cei trei prieteni ai săi şi alţii din aderenţii săi, plecară

la Amsterdam, unde fură bine primiţi şi unde li s-a promis protecţie

şi libertate religioasă. Lucrarea lui Labadie progresase a t î t

de bine, aşa că mai multe mii de persoane din Amsterdam se ataşară

la noua biserică şi se abţinură de a mai lua Sfînta Cină la

biserica reformată. Acelaşi lucru se întîmplă în toate cele mai

mari biserici ale ţării şi mulţi oameni au fost influenţaţi de c ă t r e

noile congregaţiuni fără a se alătura lor definitiv.

240

înţelegînd primejdia care pîndea biserica reformată, conducătorii

cerură ajutor guvernului, însă eminentul om de stat Jan

de W i t t asigurase libertatea religioasă şi el a menţinut-o.

Din nefericire mărturia lui Labadie începea să fie împiedicată

mai mult din propriile sale acţiuni în cercurile intime, decît prin

atacurile venite din afară. Experienţa şi Cuvîntul lui Dumnezeu

îl învăţară că este imposibil de a reforma un oraş sau un sistem

eclesiastic pentru a-i aduce la idealul pe care şi 1-a propus. El nu

era mulţumit numai de întemeierea de biserici după modelul apostolic,

compuse— este a d e v ă r a t — d i n persoane mîntuite şi desp

ă r ţ i t e de lume, dar care multe din ele erau slabe şi necesitau o

supraveghere plină de răbdare şi constantă. El a hotărît deci

de a face o comunitate particulară, în care toţi membrii locuiau

sub un acelaşi acoperiş, ceea ce, socotea el, va uşura o cunoaştere

mai intimă a fiecărui persoane pe care o putea aduce ca să-L urmeze

pe Hristos şi să fie în uniune cu Dumnezeu. El a închiriat deci la

Amsterdam o casă care putea să primească patruzeci de persoane

şi familia de credincioşi se organiză. Se ţineau adunări regulate

şi odată pe săptămînă ei aveau o masă comună. Multe persoane

din afară veneau la aceste adunări şi discursurile franceze erau

traduse în olandeză. Yvon, Dulignon şi Menuret au întreprins

turnee de propovăduire în Ţările de Jos şi în regiunile învecinate.

Ana Măria van Schiirman veni la Amsterdam, închirie un

apartament în acea casă şi se alătură la noua comunitate. Ea

trecea drept femeia cea mai cultă a timpului său. Ea coresponda

în mai multe limbi cu cei mai renumiţi scriitori din Europa şi

părerile şi sfaturile ei erau apreciate chiar şi de aceia care erau

experţi în materie de artă şi ştiinţă. Ea era creştină din cea mai

fragedă copilărie. în lucrarea sa în limba latină „Eukleria" ea scria

„Avînd abia patru ani eu şedeam într-o zi cu bona (femeie la copii)

mea pe marginea unui rîu. Bona îmi repeta cuvintele ; „Eu nu

îmi aparţin mie ci eu aparţin credinciosului meu Mîntuitor, Isus

Hristos. Eu am fost atunci umplută cu un sentiment atît de int

im de dragoste faţă de Hristos, încît de-a lungul anilor care au

trecut nimic nu a putut şterge amintirea vie a acestei clipe !"

Pentru a justifica adeziunea sa la noua companie ea scria; „Iată,

sînt ani, de cînd eu constat cu mîhnire cît de mult s-a î n d e p ă r t a t

creştinătatea de originea sa, astfel că ea nu mai este aceeaşi ca

la început. De asemenea eu am pierdut orice speranţă în posibilitatea

unei restaurări prin ajutorul clerului nostru, care el însuşi

are mare nevoie de reformă în majoritatea sa. Cine deci m-ar

putea acuza că am ales cu bucurie pentru mine pe aceşti oameni

care sînt înzestraţi de Dumnezeu pentru a îndeplini reforma acestei