Cauza sebastian taub contra româniei
Yüklə 54,97 Kb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- În cauza Sebastian Taub contra României
- A. Cu privire la admisibilitate
- B. Cu privire la fond
- B. Cheltuieli şi costuri de judecată
- C. Dobânzi moratorii
SECŢIA A TREIA CAUZA SEBASTIAN TAUB contra ROMÂNIEI (Cerere no 58612/00) HOTĂRÂRE
STRASBOURG
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secţia a treia), reunită într-un complet format din : D-nii. J. Hedigan, preşedinte,
După ce a deliberat în camera de consiliu la 21 septembrie 2006, A pronunţat următoarea hotărâre, adoptată la această dată: PROCEDURA 1. La originea cauzei se află o cerere (no 58612/00) îndreptată împotriva României, al cărei cetăţean, dl. Nicolae Lucien Sebastian Taub (« reclamantul »), a sesizat Curtea la 28 februarie 2000 în temeiul articolului 34 din Convenţia de Protecţie a Drepturilor şi a Libertăţilor Fundamentale ale Omului (« Convenţia »). 2. Guvernul român (« Guvernul ») a fost reprezentat de împuternicita sa, d-na Roxana Rizoiu, apoi de d-na Beatrice Rămăşcanu, de la Ministerul Afacerilor Externe. 3. Reclamantul invoca anume că vânzarea unui apartament din imobilul său unor terţi, validată de hotărâri definitive ale tribunalelor, care nu a dat naştere nici unei despăgubiri, încălcase articolul 1 din Protocolul no 1. 4. La 31 august 2004, preşedintele secţiei a doua a decis să comunice cererea Guvernului. Prevalându-se articolului 29 § 3 din Convenţie, el a decis că vor fi examinate în acelaşi timp admisibilitatea şi fondul cauzei. 5. Atât reclamantul cât şi Guvernul au depus observaţii scrise cu privire la fondul cauzei (articolul 59 § 1 din regulament). 6. La 1 noiembrie 2004, Curtea a modificat compunerea secţiilor sale (articolul 25 § 1 din regulament ). Prezenta cerere a fost atribuită secţiei a treia astfel remaniată (articolul 52 § 1). În cadrul acesteia, completul însărcinat cu examinarea cauzei (articolul 27 § 1 din Convenţie) a fost constituit conform articolului 26 § 1 din regulament. DE FAPT I. CIRCUMSTANŢELE SPEŢEI 7. Reclamantul s-a născut în 1914 şi domiciliază în Bucureşti. 8. Mama reclamantului a construit în perioada interbelică un imobil, compus din mai multe apartamente, situat în Bucureşti strada Romniceanu 36. În 1945 şi 1948, ea a vândut unor terţi două din aceste apartamente. În 1945 ea a donat reclamantului două apartamente. 9. În 1950, în temeiul decretului de naţionalizare no 92/1950, Statul a preluat posesia imobilului. În listele anexe la decretul no 92/1950, reclamantul figura ca proprietar al întregului imobil, cu excepţia celor două apartamente vândute unor terţi. 10. La decesul mamei sale, în 1983, reclamantul a fost declarat moştenitorul acesteia. 1. Acţiunea în revendicare 11. La 28 august 1996, reclamantul, prevalându-se de faptul că în temeiul decretului no 92/1950, imobilele aparţinând anumitor categorii sociale erau scutite de naţionalizare şi că făcea parte din aceste categorii, a introdus la judecătoria din Bucureşti o acţiune de revendicare a imobilului, cu excepţia apartamentelor vândute în 1945 şi 1948, îndreptată contra consiliului local al municipiului Bucureşti şi societăţii C., administratoare a bunurilor imobiliare ale Statului. 12. La 30 septembrie 1996, în temeiul legii no 112/1995, societatea C. a vândut locatarei A.S.L., apartamentul no 3, compus din patru camere, pe care aceasta îl ocupa în imobilul în cauză. 13. La 8 mai 1997, A.S.L. a depus, în cadrul acţiunii în revendicare, o cerere de intervenţie principală, în calitate de proprietară a apartamentului no 3. Afirmând că încheiase contractul de bună credinţă, ea a cerut respingerea acţiunii legate de acest apartament. 14. Faţă de această intervenţie, reclamantul afirmă că a depus la dosar, la 26 iunie 1997, un înscris prin care se opunea cererii de intervenţie şi solicita anularea contractului de vânzare. 15. Printr-o sentinţă din 2 septembrie 1999, instanţa a respins acţiunea, pe motiv că la momentul naţionalizării reclamantul era proprietarul a mai multor apartamente şi că, drept urmare, dispoziţiile decretului no 92/1950 referitoare la naţionalizarea apartamentelor « exploatatorilor de spaţii locative » îi erau aplicabile. 16. Instanţa a apreciat de asemenea că cererea de revendicare referitoare la apartamentul no 3 era inacceptabilă, din cauza absenţei calităţii de a acţiona a reclamantului contra consiliului local, dat fiind că acesta din urmă nu mai era proprietar al apartamentului în litigiu. Instanţa nu a răspuns la cererea de anulare a contractului de vânzare, pe care reclamantul afirmă că a făcut-o la 26 iunie 1997. Totodată, aceasta a apreciat că A.S.L. era cumpărătoare de bună credinţă. 17. Reclamantul a făcut apel contra acestei sentinţe, solicitând restituirea imobilului şi anularea contractului de vânzare. 18. Printr-o hotărâre din 21 septembrie 1998, tribunalul Municipiului Bucureşti a admis parţial acţiunea în revendicare. A constatat nulitatea naţionalizării imobilului, sub motiv că reclamantul făcea parte dintr-o categorie socială care era scutită de aceasta. A dispus părţilor reclamate să restituie imobilul reclamantului, cu excepţia celor două apartamente vândute în 1945 şi 1948 şi a apartamentului no 3. Pentru a respinge cererea de restituire a acestuia din urmă, tribunalul a apreciat, ca şi în cazul judecătoriei, că reclamantul nu avea calitatea de a acţiona contra Consiliului local. 19. Tribunalul nu s-a pronunţat asupra cererii de anulare a contractului de vânzare, fiindcă a apreciat că aceasta era tardivă, reclamantul prezentând-o în motivarea apelului său şi nu în decursul procedurii din primă instanţă. 20. La recursul reclamantului, printr-o hotărâre din 26 mai 1999, Curtea de apel din Bucureşti a confirmat hotărârea tribunalului municipiului. 21. Reclamantul a introdus o contestaţie în anulare care a fost respinsă printr-o hotărâre a Curţii de apel din Bucureşti dată la 2 septembrie 1999.
22. La 9 februarie 2001, printr-o acţiune introdusă contra lui A.S.L., a Primăriei Bucureşti şi a societăţii C., reclamantul a cerut judecătoriei din Bucureşti să constate nulitatea contractului de vânzare a apartamentului no 3, sub motiv că părţile contractante fuseseră de rea credinţă la încheierea contractului în timp ce acţiunea de revendicare era în curs. El a cerut de asemenea evacuarea lui A.S.L. 23. Prin sentinţa din 19 iunie 2001, instanţa a acceptat argumentele reclamantului şi a admis parţial acţiunea acestuia. A anulat contractul de vânzare - cumpărare, apreciind că A.S.L. fusese de rea credinţă la momentul încheierii contractului de vânzare. 24. La apelul şi recursul introduse de reclamant şi de părţile reclamate, prin două hotărâri din 15 ianuarie 2002 şi 20 mai 2003, tribunalul Municipiului Bucureşti şi Curtea de Apel din Bucureşti au confirmat această sentinţă, apreciind că A.S.L. fusese de rea credinţă la momentul încheierii contractului de vânzare. 25. A.S.L. a introdus la aceeaşi curte de apel o contestaţie în anulare contra celor două hotărâri sus menţionate, susţinând că contractul fusese încheiat de bună credinţă. 26. Printr-o hotărâre din 9 februarie 2004, Curtea de Apel din Bucureşti a admis contestaţia, a casat sentinţa din primă instanţă şi a confirmat contractul de vânzare-cumpărare. Aceasta a apreciat că A.S.L. fusese de bună credinţă, deoarece, înainte de a cumpăra apartamentul, cumpărătoarea făcuse demersurile necesare pentru a afla situaţia juridică a imobilului şi că nu fusese informată de existenţa acţiunii de revendicare. II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNE PERTINENTE 27. Prevederile legale şi jurisprudenţa internă pertinente sunt descrise în hotărârile Brumărescu contra României ([GC], no 28342/95, CEDO 1999-VII, pp. 250-256, §§ 31-44), Străin şi alţii contra României (no 57001/00, §§ 19 26, 21 iulie 2005), Păduraru contra României (no 63252/00, §§ 38 53, 1 decembrie 2005) şi Porteanu contra României (no 4596/03, §§ 23-25, 16 februarie 2006). ÎN DREPT I. ASUPRA ÎNCĂLCĂRII SUSŢINUTE A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL No 1 28 Reclamantul susţine că vânzarea apartamentului no 3 locatarei A.S.L., validată de hotărârea Curţii de Apel din Bucureşti din 9 februarie 2004, a ignorat articolul 1 din Protocolul no 1, care este formulat astfel: « Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi principiile generale de drept internaţional. Prevederile precedente nu prejudiciază dreptul pe care îl au Statele de a promulga legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuţii sau amenzi. »
29. Guvernul ridică o excepţie de non admisibilitate derivată din nerespectarea termenului de şase luni de depunere a cererii. Apreciază că termenul de şase luni a început să curgă începând cu data la care reclamantul a luat cunoştinţă de hotărârea din 26 mai 1999 a Curţii de Apel din Bucureşti şi nu începând cu hotărârea aceleiaşi Curţi de apel din 2 septembrie 1999, sub motiv că contestaţia în anulare, cale de recurs extraordinară, nu constituie un recurs care trebuie epuizat. 30. Curtea consideră că excepţia de tardivitate a cererii ridică întrebări referitoare la definirea ingerinţei în dreptul de proprietate al reclamantului. Aceste întrebări sunt strâns legate de fondul plângerii. De asemenea, Curtea mai consideră că este adecvat să fie examinate ţinând cont articolului invocat de reclamant (a se vedea mai ales, Airey c. Irlandei, hotărâre din 9 octombrie 1979, seria A no 32, Gnahore c. Franţei, no 40031/98, § 26, CEDO 2000-IX, şi Issaïeva c. Rusiei, no 57950/00, § 161, 24 februarie 2005). Ea ataşează deci această excepţie fondului. 31. Curtea constată că această plângere nu este în mod manifest greşit fondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenţie. Ea observă de altfel că nu ne se loveşte de nici un motiv de inadmisibilitate şi o declară deci admisibilă. B. Cu privire la fond 32. Guvernul consideră că reclamantul nu dispunea de un bun în sensul articolului 1 din Protocolul no 1, căci dreptul său de proprietate nu a fost recunoscut printr-o hotărâre judiciară definitivă înainte de vânzarea bunului unor terţi. El invocă în acest sens cauzele Malhous contra Republicii Cehe (dec.), no 33071/96, CEDO 2000-XII) şi Constandache contra României (dec.), no 46312/99, 11 iunie 2002). Susţine că imobilul în cauză fusese naţionalizat conform decretului no 92/1950, astfel încât nu se afla în patrimoniul reclamantului în momentul introducerii acţiunii sale de revendicare imobiliară la judecătoria din Bucureşti, la 28 august 1996. În plus, acţiunea de revendicare a reclamantului a fost respinsă şi acestuia nu i-a fost niciodată recunoscut un drept de proprietate asupra apartamentului no 3. Constatarea nulităţii naţionalizării nu ar da naştere unei aşteptări legitime ci unei simple speranţe de a obţine restituirea bunului. Drept urmare, reclamantul avea cel mult o « speranţă » şi nu un bun în sensul articolului 1 din Protocolul no 1. 33. În subsidiar, Guvernul consideră că acţiunea în anulare a contractului de vânzare nu are nici o incidenţă asupra dreptului de proprietate al reclamantului, căci nici titlul său de proprietate, nici şansele acestuia de obţine posesiunea bunului nu au fost afectate. Constatarea bunei credinţe a cumpărătorului nu echivalează nici cu o negare a titlului de proprietate al reclamantului nici cu o confirmare a titlului cumpărătorului. Astfel, procedura litigioasă nu a prejudiciat dreptul de proprietate al reclamantului. Ar fi avut mai multe şanse să îi fie restituit bunul dacă ar fi formulat o nouă acţiune de revendicare. Chiar dacă decizia litigioasă constituie o ingerinţă în dreptul de proprietate al reclamantului, aceasta era prevăzută de lege, urmărea un scop legitim şi era proporţională. 34. În sfârşit, Guvernul apreciază că reclamantul ar fi putut obţine o despăgubire în temeiul legii no 10/2001, dar că nu a urmat procedura prescrisă de legea amintită. 35. Reclamantul contestă această teză. El consideră că bunul său devenise în mod ilegal proprietatea Statului şi că terţul cumpărător nu era de bună credinţă în momentul încheierii contractului menţionat. În sfârşit, contractul de vânzare - cumpărare încheiat cu A.S.L. ar fi trebuit să fie anulat de tribunalele interne.
36. Curtea ia notă că părţile au opinii divergente asupra întrebării dacă reclamantul era sau nu titular al unui bun susceptibil de a fi protejat articolului 1 din Protocolul no 1. În consecinţă, Curtea este chemată să stabilească dacă situaţia juridică în care s-a aflat interesatul este de natură să releve de domeniul de aplicare al articolul 1. 37. Ea observă că reclamantul a introdus o acţiune de revendicare imobiliară pentru a constata ilegalitatea naţionalizării bunului său şi a-l vedea restituit. În hotărârea sa definitivă din 26 mai 1999, Curtea de Apel Bucureşti a stabilit că bunul în cauză fusese naţionalizat cu încălcarea decretului de naţionalizare no 92/1950, a declarat că reclamantul rămăsese proprietarul legitim al acestuia şi a ordonat restituirea bunului. Desigur, Curtea de Apel a refuzat să ordone restituirea apartamentului no 3. Totuşi, dreptul de proprietate astfel recunoscut – cu efect retroactiv – asupra bunului, inclusiv asupra apartamentului no 3, nu era revocabil; de altfel nu a fost infirmat sau contestat până astăzi. Aşadar, Curtea apreciază că reclamantul avea un bun în sensul articolului 1 din Protocolul no 1 (Străin şi alţii contra României, citat mai sus, §§ 37 şi 38).
38. Curtea reaminteşte că, în cauza Străin citată mai sus (§§ 39 şi 59), ea a considerat că vânzarea de către Stat a bunului altcuiva unor terţi de bună credinţă, chiar dacă era anterioară confirmării în justiţie în mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia, asociată cu absenţa totală a despăgubirilor, constituia o privare contrară articolului 1 din Protocolul no 1. În speţă Curtea constată că ingerinţa în dreptul faţă de bunurile reclamantului provine din jocul combinat dintre vânzarea apartamentului n 3 şi validarea acestei vânzări prin hotărârea din 9 februarie 2004 a Curţii de Apel din Bucureşti. Drept urmare, termenul de şase luni nu a început să curgă decât începând cu data la care reclamantul a luat la cunoştinţă de hotărârea definitivă şi irevocabilă prin care acţiunea sa în anulare a fost respinsă. Excepţia de tardivitate ridicată de Guvern trebuie deci respinsă. 39. În plus, în cauza Păduraru citată mai sus (§ 112) Curtea a constatat că Statul nu-şi respectase obligaţia pozitivă de a reacţiona în timp util şi cu coerenţă în faţa chestiunii de interes general care este constituită de restituirea sau vânzarea imobilelor intrate în posesia sa în temeiul decretelor de naţionalizare. Ea a considerat de asemenea că incertitudinea generală astfel creată s-a repercutat asupra reclamantului, care s-a văzut în imposibilitatea de a recupera ansamblul bunului său, deşi dispunea de o hotărâre definitivă care condamna Statul să i-l restituie. 40. În speţă, Curtea nu vede nici un motiv să se îndepărteze de jurisprudenţa citată mai sus, situaţia de fapt fiind sensibil aceeaşi. Ca şi în cazul cauzei Păduraru citată mai sus, în cauza de faţă, terţi au devenit proprietari înainte ca dreptul de proprietate reclamantului asupra acestui bun să facă obiectul unei confirmări definitive, şi că în cauza Străin citată mai sus, reclamantul în speţă a fost recunoscut proprietar legitim, tribunalele apreciind ca incontestabil titlul său de proprietate, având în vedere caracterul abuziv al naţionalizării. 41. Curtea observă că vânzarea bunului reclamantului, în temeiul legii no 112/1995, îl împiedică să se bucure de dreptul său de proprietate şi că nu i-a fost acordată nici o despăgubire pentru această privare. 42. Curtea ia notă că la 22 iulie 2005 a fost adoptată legea no 247/2005, care modifică legea no 10/2001. Această nouă lege acordă un drept la despăgubiri, la nivelul valorii de piaţă a bunului care nu poate fi restituit persoanelor care se află în aceeaşi situaţie cu reclamantul. Curtea observă că legea citată mai sus propune, pentru persoanele care nu au posibilitatea de a obţine restituirea bunului lor în natură, de a le acorda o despăgubire constând într-o participare, în calitate de acţionari, la un organism de plasare de valori mobiliare « Proprietatea », organizat sub forma unei societăţi pe acţiuni. În principiu, persoanele care dreptului ul de a primi o despăgubire pe această cale vor primi titluri de valoare care vor fi transformate în acţiuni, o dată ce societatea va fi cotată la bursă. 43. Curtea ia notă că la 29 decembrie 2005, societatea pe acţiuni « Proprietatea » a fost înscrisă în Registrul Comerţului din Bucureşti. Pentru ca acţiunile emise de această societate pe acţiuni să poată face obiectul unei tranzacţii pe piaţa financiară, trebuie să se urmeze procedura de aprobare a Consiliului naţional al valorilor mobiliare (« CNVM »). Conform calendarului prevăzut al « Proprietatea », operaţiunea de conversie a titlurilor în acţiuni ar urma să intervină în martie 2006 şi intrarea efectivă la bursă în decembrie 2006. 44. Chiar dacă reclamantul nu a urmat procedura prevăzută de legea no 10/2001, Curtea observă că « Proprietatea » nu funcţionează actualmente într-un mod susceptibil de a ajunge la acordarea efectivă a unei indemnizaţii. Ca urmare, Curtea consideră că blocarea dreptului de proprietate al reclamantului asupra apartamentului no 3 situat în Bucureşti, str. Romniceanu no 36 , coroborată cu absenţa totală a despăgubirilor, l-a făcut să suporte o povară disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunului său garantată articolului 1 din Protocolul no 1. 45. În speţă, faptul că s-a admis contestaţia în anulare, o cale de recurs extraordinară, constituie un argument suplimentar în sensul încălcării articolului 1 din Protocolul no 1. 46. Curtea reaminteşte că, în ciuda lipsei pronunţării articolului 1 din Protocolul no 1 în materie de exigenţe procedurale, procedurile aplicabile în speţă trebuie să ofere persoanei afectate o ocazie adecvată se a-şi prezenta cauza autorităţilor competente spre a contesta efectiv măsurile care afectează drepturile garantate de această prevedere (Jokela contra Finlandei, no 28856/95, § 45, CEDO 2002-IV). În ceea ce priveşte introducerea de căi de recurs extraordinare, Curtea a considerat că jurisdicţiile superioare nu trebuie să facă uz de puterea lor de supraveghere decât pentru a corecta erorile de fapt sau de drept şi erorile judiciare şi nu pentru a proceda la o nouă examinare. Supravegherea nu trebuie să devină un apel deghizat şi simplul fapt că pot exista două puncte de vedere asupra subiectului nu este un motiv suficient pentru a se rejudeca o cauză. Pu se poate face derogare de la acest principiu decât când motive substanţiale şi imperioase o cer. (Riabykh contra Rusiei, no 52854/99, § 52, CEDO 2003 IX). 47. Or, în speţă, contestaţia în anulare introdusă de A.S.L. a fost admisă de Curtea de Apel Bucureşti (paragraful 22 de mai sus) care a apreciat, contrar instanţelor anterioare, că A.S.L. fusese de bună credinţă la momentul încheierii contractului de vânzare. Curtea de Apel din Bucureşti a anulat deci o hotărâre definitivă şi irevocabilă, care căpătase forţa de lucru judecat, sub unicul motiv că ea avea un punct de vedere diferit asupra aprecierii faptelor faţă de cel al tribunalelor precedente, fără nici un element probatoriu suplimentar care să poată justifica această diferenţă de apreciere. 48. Ca urmare, avem de a face cu o încălcare a articolului 1 din Protocolul no 1. II. ASUPRA APLICĂRII ARTICOLUL 41 DIN CONVENŢIE 49. Conform articolului 41 din Convenţie, « Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor acesteia, şi dacă dreptul intern al Înaltei Părţi contractante nu permite să se elimine decât imperfect consecinţele acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă. »
50. Reclamantul cere restituirea apartamentului vândut lui A.S.L. şi subliniază că nu acceptă daune-interese pentru această privare de proprietate. El refuză orice formă de evaluare a bunului. El mai cere şi 100 000 euro (EUR) cu titlu de daune morale pentru « traumele psihice ». 51. Guvernul se opune restituirii apartamentului no 3 sub motiv că reclamantul nu are nici un drept de proprietate asupra acestuia. nu prezintă nici o estimare cu privire la valoarea de piaţă a apartamentului. Guvernul consideră că eventualul prejudiciu moral al reclamantului ar fi suficient compensat de constatarea încălcării articolului 1 din Protocolul no 1 la Convenţie. 52. Curtea reaminteşte că o hotărâre care constată o încălcare antrenează pentru Statul acuzat obligaţia juridică, faţă de Convenţie, de a pune capăt încălcării şi de a şterge consecinţele acesteia. Dacă dreptul intern nu permite să se şteargă decât imperfect consecinţele acestei încălcări, articolul 41 din Convenţie conferă Curţii puterea de a acorda o reparaţie părţii lezate de actul sau omisiunea legat de care s-a constatat o încălcare a Convenţiei. 53. Printre elementele luate în considerare de Curte, când aceasta statuează în materie, figurează daunele materiale, adică pierderile efectiv suportate ca o consecinţă directă a încălcării susţinute, şi daunele morale, adică reparaţia Statului pentru teama, neplăcerile şi incertitudinile care rezultă din această încălcare, precum şi alte daune nemateriale (a se vedea, printre altele, Ernestina Zullo contra Italiei, no 64897/01, § 25, 10 noiembrie 2004). 54. În plus, acolo unde diversele elemente constituind prejudiciul nu se pretează la un calcul exact sau acolo unde distincţia între dauna materială şi dauna morală se dovedeşte dificilă, Curtea poate ajunge să le examineze în mod global (Comingersoll contra Portugaliei [GC], no 35382/97, § 29, CEDO 2000-IV). 55. În circumstanţele din speţă, Curtea apreciază că restituirea apartamentului no 3 situat în Bucureşti str. Romniceanu 36, vândut lui A.S.L. ar plasa reclamantul pe cât posibil într-o situaţie echivalentă cu aceea în care el s-ar afla dacă cerinţele din articolul 1 din Protocolul no 1 nu ar fi fost ignorate. Dacă Statul acuzat nu va proceda la acea restituire într-un termen de trei luni de la data la care prezenta hotărâre va fi devenit definitivă, Curtea, conştientă de refuzul reclamantului de a accepta plata unei indemnizaţii, decide că Statul acuzat va trebui să plătească interesatului, pentru dauna materială, o sumă corespunzătoare valorii actuale a apartamentului. 56. În speţă, fiind vorba de a determina nivelul acestei sume, Curtea ia notă de faptul că reclamantul refuză orice formă de evaluare a valorii de piaţă a bunului. Guvernul nu a formulat observaţii asupra acestui punct. 57. Ţinând seama de informaţiile de care dispune asupra preţurilor de pe piaţa imobiliară locală, Curtea apreciază valoarea de piaţă actuală a bunului la 125 000 EUR. 58. În plus, Curtea consideră că evenimentele în cauză au provocat atingeri grave dreptului reclamantului legat de bunul său, pentru care suma de 5 000 EUR reprezintă o reparaţie echitabilă a prejudiciului moral suferit. B. Cheltuieli şi costuri de judecată 59. Reclamantul cere 100 000 EUR cu titlu de cheltuieli şi costuri de judecată (onorarii de avocat, cheltuieli şi taxe judiciare, telefon, fotocopii, notar, etc.). 60. Guvernul afirmă că pretenţiile reclamantului sunt excesive. 61. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor sale şi a costurilor de judecată decât în măsura în care se bazează pe realitatea lor, necesitatea lor şi caracterul rezonabil al nivelului lor. Cheltuielile nu sunt justificate decât parţial, reclamantul neprezentând în mod detaliat toate sumele angajate pentru onorariile de avocat achitate, taxele judiciare, poştă, telefon, fotocopiile realizate pentru ansamblul documentelor. Curtea va stabili deci în mod echitabil o sumă cu acest titlu. 62. Ţinând seama de elementele pe care le deţine şi de criteriile sus menţionate, Curtea apreciază ca rezonabilă suma de 500 EUR pentru toate cheltuielile reunite şi o acordă reclamantului.
63. Curtea apreciază adecvat să bazeze nivelul dobânzilor moratorii pe nivelul de dobândă al facilităţii de împrumut marginal al Băncii centrale europene majorat cu trei procente. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă; 2. Hotărăşte că a existat o încălcare a articolul 1 din Protocolul no 1 ; 3. Hotărăşte a) că Statul acuzat trebuie să restituie reclamantului apartamentul no 3 situat în Bucureşti str. Romniceanu 36, în termen de trei luni începând de la data la care hotărârea va fi devenit definitivă conform articolului 44 § 2 din Convenţie; b) ca în lipsa unei astfel de restituiri, Statul acuzat trebuie să achite reclamantului, în acelaşi termen de trei luni, 125 000 EUR (o sută douăzeci de mii de euro) pentru dauna materială, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit;
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 12 octombrie 2006 cu aplicarea articolului 77 §§ 2 şi 3 din regulament . Vincent Berger John Hedigan Grefier Preşedinte Yüklə 54,97 Kb. Dostları ilə paylaş:
|