Cavalerii florii de cireş

Iubesc cu-atâta patimă stejarii

Cu coapsele-mplântate în pământuri,

Când îşi încarcă braţele de soare

Sau când se-ncruntă seculari în vânturi,
Iubesc pădurea-naltă de mesteceni

Când zăbreleşte-n alb sfios azurul.

Ah, vânt albastru, vino să mă legeni

Şi dăruieşte-mi vesel împrejurul...
Inspiraţia, sau poate sarcina de a ataca primul, o avu Ţombi. Se aşeză foarte tăcut alături de Maria, îşi lipi botul de labe, iar ochii i se aţintiră asupra versurilor. Primul gest al Mariei fu acela de a-l alunga, dar când îi desluşi expresia de inteligenţă şi parcă de înţelegere, începu să-i mângâie, blând, căpşorul pătat de buline negre. Cu o voce caldă, visătoare, ea recită primele versuri ale poeziei.

Cocoţat pe cerdac, dar parcă înfipt într-o ţeapă, atât de nerăbdător era, Tic suportă cu greu poezia. Avu totuşi pute­rea de a o asculta până la capăt.

Simţindu-şi stăpânul în apropiere, pentru că tot scăpase Tic câteva icneli şi oftaturi, căţelul întoarse capul, dar la semnele poruncitoare ale celui descoperit şi-l aşeză iarăşi pe lăbuţele-i subţiri. Un oftat prelungit, un oftat de admiraţie şi parcă de invidie, ieşi foarte gradat şi nuanţat din pieptul lui Tic:

― Oooofff!... Ştii ce frumos spui tu poeziile, Maria...

Surprinsă nu atât de apariţia neaşteptată a frăţiorului ei, cât de tonul neobişnuit cu care-i vorbise, Maria îl privi îndelung şi iscoditor.

― Zău, Maria... continuă Tic. Parcă m-ai umplut de furnici. Ai o voce atât de frumoasă!... Nu-i aşa că o să te faci artistă?

― Ticuşor! Ia spune, de fapt ce vrei!

― Aş vrea să mă iubeşti!

― Asta-i bună! Dar cine ţi-a spus că nu te mai iubesc?

― Vreau să mă iubeşti mult, muuuult. Atât de mult, încât să nu te mai desparţi niciodată de mine.

Maria îl privi plină de duioşie:

― Păi te iubesc, nesuferitule. Dar cine ţi-a spus c-o să ne despărţim?

― Las' că ştiu eu, se bosumflă Tic. Parcă văd c-o să petreci vacanţa fără mine.

Unda de duioşie dispăru din privirile Mariei făcând loc u­nor luciri de neîncredere, de suspiciune şi uimire. Tot ce spunea Tic nu se potrivea cu felul lui de a fi. Şi în minţea ei se înfiripă o idee:

― Daaaaa!?... Tic! Dacă eşti cuminte, mergem împreună... la ţară, la bunica.

― La bunica?! spuse cu dispreţ prichindelul. Mare scofală! La bunica pot să merg şi singur...

― Atunci cum rămâne cu declaraţia ta de dragoste? Parcă spuneai că nu vrei să ne despărţim nici o clipă...

Dar şi în mintea lui Tic se aprinse o idee care îl scoase din impas:

― Dacă mă duc singur la bunica, o să mi se facă şi mai mare dor de tine... Tu ai crezut altceva?

Maria clătină gânditoare din cap:

― Tic, tu ştiai că eşti un băiat deştept?

― Ehei! De muuuuult timp...

― Să-ţi spun drept, acum nu te mai iubesc chiar atât de mult, îi mărturisi Maria. Dar voi aplica şi eu metoda ta, şi mă voi duce pentru câteva zile undeva. Şi-o să mi se facă un dor de tine...!

― Ia-mă şi pe mine, Maria... te rog...

― Păi atunci ar însemna că nu te iubesc foarte mult, şi că nici nu vreau să te iubesc foarte mult... după principiul tău...

― Ei, şi! se avântă Tic. Dacă mă iei e totuna.

― Stai, că nu te mai înţeleg, Ticuşor. La început spuneai că vrei să te iubesc, nu?

― Vreau să mă iei cu tine!

― Chiar că nu te mai înţeleg deloc, îl zgândări Maria.

― Spune! Mă iei sau nu?

― Tic! Te rog foarte mult să mă crezi. Nu te iau cu mine pentru că te iubesc totuşi foarte mult.

Maria era într-adevăr înduioşată. Fantezia ei descoperea tot felul de ameninţări şi primejdii în calea expediţiei, şi nu putea să şi-l închipuie pe frăţiorul ei drag înfruntându-le.

― Tic! O să petrecem toată vacanţa împreună, îţi spun din tot sufletul. Numai câteva zile, la început...

― Vreau să ştiu sigur: Mă iei?

― Dar de ce vrei să fii atât de sigur?

― Spune! se învolbură prichindelul. Mă iei sau nu?

― Nu!

― Sigur?

― Sigur!

Tic îşi strînse dinţii într-o ameninţare teribilă:

― Hai, Ţîngulică! Ne pierdem timpul degeaba cu răută­cioasa asta. Nu eşti soră, eşti o... eşti o cloanţă!

― Tic!

― Şi dacă vrei să ştii, habar n-ai să spui poezii.
2
Supunându-se spiritului practic care domnea în el, Tic nu se tângui prea multă vreme pentru înfrângerea suferită. Se răsti de câteva opri la Ţîngulică, transformându-l în jigodie, javră şi cauză principală a eşecului, apoi se hotărî să-şi încerce norocul cu celălalt iepure, adică să plece în lume, ca într-un basm, în căutarea unui basm. Ca într-un basm, pen­tru că-i rămăsese prea puţin timp până a doua zi, când voia să se înfăţişeze cu basmul, şi umblând aievea, ca tot omul, nu prea vedea el cum şi unde va găsi cartea cu poveşti. Era deci nevoit să renunţe la dezlegarea tainei cireşarilor... până a doua zi, când trebuia neapărat să-i vină de hac.

Împovărat sau uşurat de aceste gânduri, se pomeni în faţa porţii. Spre surprinderea lui, poarta se deschise înainte ca s-o atingă el cu mâna... aşa că abia avu vreme să se ascundă după un pom salvator. Cu foarte mare părere de rău se văzu nevoit să facă din nou schimb de iepuri, adică să revină asupra hotărârii luate, deoarece pe poartă intraseră, cu gesturi mis­terioase, trei dintre cireşari: Victor, Dan şi Ursu. Să-şi fi continuat acum fuga după iepurele cu basmul, ar fi însemnat să dea cu piciorul norocului, şi Tic, renumit pentru iuţeala cu care primea orice provocare şi orice ceartă, nu voia, în ruptul capului, să-şi facă din noroc un duşman. Practic, ca întot­deauna, îşi găsi imediat ceva de lucru prin curte, spre bucuria nestăpânită a lui Ţombi.

Maria ieşi nerăbdătoare înaintea băieţilor:

― Aţi găsit vreun şantier?

Dan, care părea cel mai abătut dintre toţi, răspunse sec, monosilabic:

― Nu!

― Şi nu prea văd unde am putea găsi, reflectă Victor. Cine să aibă barcă în oraş? Şi pentru ce să aibă?

― Ghinionul nostru că ne-am născut aici, se înfurie Dan. Auzi, dom'le! Cine a avut oare ideea să întemeieze oraşul ăs­ta pe marginea unui pârâiaş lat cât o curea de ham şi adânc cât un degetar?... Eu, dac-aş avea putere, l-aş muta pe malul mării, să mă satur de apă, de bărci şi de vapoare.

― Eu m-aş mulţumi cu o putere mai mică, îl temperă Maria. Să pot face rost de o barcă. O barcă uşoară cu pânze, sau una mică, zvealtă, cu motor, sau...

Privirile Mariei se aţintiră involuntar asupra cişmelei şi vorbele i se topiră deodată pe buze. Acolo, la marginea unei băltoace, Tic, într-o vervă neobişnuită, arunca în apă corăbii după corăbii. Cel puţin zece bărci de hârtie pluteau în băltoacă.

― ... Sau o barcă de hârtie, completă Dan. După cum vedeţi, e singurul lucru care stă în puterea noastră. Mamă dragă, suntem osândiţi la drumuri grele... şi mai ales la neputinţă.

― Nu-i chiar aşa, interveni Victor. Problema nu-i insolu­bilă, cum ţi se pare ţie, Dan. Ar fi fost simplu, de pildă, să construim o plută. Nu ştiu dacă până la urmă nu vom rămâne la soluţia asta...

― Păi de ce nu începem s-o construim? se repezi Ursu. Ma­teriale, slavă Domnului, avem destule.

― Dacă te încumeţi s-o duci tu în spate până acolo... râse Victor.

Ursu era cât pe-aci să răspundă că ar fi gata să care două plute în spate, numai să reuşească expediţia, dar nu-i prea plăceau figurile de stil.

― Dar tu, Victor, cum te gândeşti s-o transportăm? întrebă Maria.

― Cât se poate de simplu. În rucsacuri.

― Arată-mi-o şi pe asta, mamă dragă, şi zău că mă fac gâscă, îl înfruntă Dan.

― Vrei să spui gânsac, îl corija Maria.

― Mă rog, gâscă, gîn-sac, raţă, tot ce vrei. Şi coteţ de păsări, dacă e nevoie. Ca să mă jumuliţi de scânduri...

― Uite, dragă domnule palmiped, cum se poate transporta pluta, începu Victor să-l lămurească. Vom lua în rucsac: cuie, ciocane, cherpedine, funii, scoabe...

― Scânduri, leaturi, pari, bârne, adăugă Dan.

― Nu! îl opri Victor. N-avem nevoie să le luăm cu noi. Lemne vom găsi din belşug pe munte, ori poate ai uitat că munţii... Cum se spunea în poezia aia, Maria?

Maria răspunse imediat:

― ... Îşi potrivesc pe ceafă cuşme de păduri...

― Da, zâmbi Victor. Cuşme cu lemne...

Dan, Maria, Ursu şi chiar Tic, care trăgea fidel cu urechea, înţeleseră planul de compromis al lui Victor.

― Păi atunci problema e ca şi rezolvată, spuse Maria.

― Nu-i chiar aşa, chibzui Victor cu voce tare. Pluta are marile ei neajunsuri. Pe un lac, pe un râu mare, pentru o per­soană, două, e de mare folos. Dar acolo...

― Stai! ţipă Dan. Am găsit, mamă dragă!

Surprinşi de energia şi decizia cu care intervenise, băieţii, mai ales, erau gata să tabere asupra lui Dan pentru a-i smulge cuvintele care se lăsau prea aşteptate, dar el se chinuia prin tot felul de semne şi schimonoseli să-i facă pe ceilalţi să înţeleagă că nu descoperise nimic altceva decât ure­chile ciulite ale lui Tic, care tot jucându-se cu căţelul se apropiase la câţiva paşi de ei, bineînţeles ascunzându-se cu artă după un butoi oarecare.

― Tic! îl strigă Dan. Tot mai ai nevoie de basme?

Prichindelul, preocupat să numere cele câteva fire care al­cătuiau mustăţile căţelului, nu auzi chemarea lui Dan, decât doar a treia oară.

― Pe mine mă strigai? întrebă el mirat.

― Dar ce, mai are cineva numele ăsta aici?

― Dar ce, tu când spui "mamă dragă" îţi chemi neapărat mama? îi ripostă fără ezitare Tic.

Dan rămase cu gura căscată, ca şi ceilalţi dealtfel, nu atât pentru spiritul prichindelului, cât pentru ceea ce se subînţele­gea din acel spirit. Va să zică, Tic înregistrase absolut tot ce vorbiseră ei. Nu-i scăpase nimic, nici măcar expresiile fiecăruia. Prin urmare, trebuia salvat ceea ce mai putea fi salvat.

― Tic! se bucură Dan. Ţi-am găsit basmul!

― Crezi că eu nu-mi dau seama, îi răspunse puştiul.

― Nu, mă, serios. Ştiu pe cineva de la care poţi afla un basm pe cinste.

― Las' că pricep eu unde vrei să baţi, spuse Tic.

― Pe cuvântul meu, Ticuşor! se încăpăţână Dan. Ai încercat la moş Timofte? E cel mai mare povestitor de basme din oraş, dacă nu din toată ţara...

Ciufuliciul se pocni, fără voia lui, peste frunte. Gest pe jumătate sincer. E adevărat că nu se gândise la moş Timofte, şi era limpede că Dan nu inventase totul. Dar tot atât de ade­vărat era faptul că nu-i mai putea spiona pe cireşari fără să fie simţit. Aşa că trebuia iarăşi să schimbe iepurii, dar pentru ultima oară... hotărî el... până mâine dimineaţă. Cu această credinţă porni Tic spre poartă, dar nu înainte de a-i adresa câteva vorbuliţe lui Dan:

― Să nu-ţi închipui cumva că m-ai dus, mamă dragă. Ce râzi ca un prost? Află că moş Timofte e mai interesant decât voi toţi la un loc. Brrrrr!

Dar şi de data asta poarta se deschise fără ca Tic s-o a­tingă. Chiar în clipa când ducea mâinile spre clanţă, ca şi prima oară, poarta se dădu în lături. Tic se retrase câţiva paşi şi începu să privească ostentativ cerul. Prin faţa lui treceau Ionel şi Lucia, sau mai bine zis pluteau nişte pachete uriaşe sub care se aflau Ionel şi Lucia. Şi cum Tic era un copil prac­tic... de astă dată ieşi într-adevăr pe poartă, fără măcar să apeleze la coada ochiului.
3
În sfârşit, cireşarii erau toţi la un loc. Nu lipsea nimeni, şi, ceea ce era mai important, nu se afla nici un spion prin apropiere, nici un nechemat care ar fi putut să le dibuie tainele. E adevărat că Ţîngulică le dădea mereu târcoale, dar se purta atât de cuminte, atât de linguşitor şi inofensiv, că nici Lucia, cea mai bănuitoare şi mai prudentă dintre toţi, nu-i acordă decât o privire trecătoare. Singurul care se ferea de dânsul era Ionel, dar nu teama că i-ar putea înţelege vorbele era cauza, ci grija pentru securitatea gambelor proprii.

Povestea cu barca imaterială îi necăjise şi încă necăjea pe cireşari, dar pe cerul întunecat al preocupărilor lor apăru o oază de lumină o dată cu sosirea ultimilor doi: Lucia şi Ionel. Amândoi erau veseli, adevăraţi mesageri ai bunei dispoziţii. Lucia îşi uitase undeva masca de seriozitate, şi chipul ei blond era atât de senin, încât Dan o asemănă imediat cu un înger, jurând, tot în sinea lui, că niciodată n-o văzuse mai fru­moasă. Era cât pe-aci să-şi jure şi altceva, un jurământ tainic care se rosteşte numai în gând, dar amintindu-şi-o severă, distantă şi rece, aşa cum o suporta tot anul şcolar, renunţă vesel şi uşurat la jurământ. Ionel se umflase în pene ca un curcan şi ar fi imitat şi mersul rotit al orătăniei cu mărgele, dacă nu l-ar fi simţit pe Ţîngulică prin apropiere. De aceea îşi alese o atitudine nemişcată şi verticală, cu destinaţia nemăr­turisită: steaua polară. Îşi privea prietenii de la nişte înălţimi la care nu cutezau nici cei mai viteji cosmonauţi.

Veselia celor doi cireşari: seninătatea Luciei şi saltul spre stele al lui Ionel nu erau nici prefăcătorie şi nici poze fără motiv. La drept vorbind, Ionel era eroul zilei, deşi Maria susţinea morţiş, în felul ei, că Lucia "avea exact acelaşi drept la slavă". Amândoi tinerii izbutiseră, după aproape trei luni de îndrăzneli, încercări, eşecuri şi reuşite, după "atâta su­doare extraşcolară", cum glumea Dan, să construiască două aparate T.F.F., simple, portabile, pentru comunicări la mică distanţă, absolut necesare expediţiei. Fără aceste aparate ex­pediţia cireşarilor era de neconceput. Dar ele ar fi rămas o simplă intenţie, dacă tinerii nu ar fi găsit un susţinător înfo­cat şi foarte generos în persoana lui moş Timofte. Deşi nu-l avea întru totul la inimă pe Ionel, bătrânul paznic nu scăpase nici un prilej de a-i ajuta pe cireşari; le descuiase de zeci de ori, ca un complice mut, uşa laboratorului de fizică, făcuse întotdeauna ordine după ei, dar mai ales le adusese celor doi constructori tot felul de unelte şi de materiale uitate de-a lungul anilor prin magaziile liceului.

Copleşiţi de bunătatea lui, cireşarii îşi propuseseră în gând să-i facă un dar mare cu care să-l dea gata. Moşneagul miro­sise ceva şi prin câteva întrebări meşteşugite aflase, de la Ursu, intenţia lor. E de prisos să amintim aici mâhnirea şi amărăciunea lui moş Timofte. Ba în adâncul sufletului se simţea jignit. Chipul lui nu-şi recăpătase strălucirea aceea de zăpadă, care aduna atâta cinste şi dragoste în preajmă-i, decât după ce-i strânsese pe toţi cireşarii în grădina şcolii, într-o seară, după amurg, şi le vorbise pe îndelete:

― Eu n-am copii, începuse dânsul, iar nepoţii mi s-au îm­părţit prin toată ţara şi le-am cam pierdut urma. Singura mea bucurie sunteţi voi şi ceilalţi ca voi. Nici nu vă puteţi închipui cum îmi creşte inima când dau peste şcolari care înţeleg de timpuriu ce hrană trebuincioasă e pentru om învăţătura. Iacă, eu spun că de aici începe bogăţia ţării şi bogăţia lumii... Şi mi s-a întâmplat mie să întâlnesc mereu asemenea şcolari şi să-i simt ca pe copiii mei. Cum m-or fi simţit ei?... apoi aici nu-şi mai au rost vorbele mele, dar în dulapul ăsta sunt o groază de scrisori primite de la ei. Dacă aud că vreunul dintre ei a ajuns om mare, mă bucur cum se bucură, pesemne, un tată când aude isprăvi bune despre fiul lui. Poate că o să pară laudă ceea ce spun, dar nu e an în care să nu vină să mă vadă oameni de seamă, dintre cei cu care se sfătuiesc capii ţării. Nu zic că vin pentru mine. Vin să-şi vadă şcoala, dascălii, locurile copilăriei, dar nici unul, până acum, n-a uitat să treacă şi pe la mine, să zăbovească puţintel şi în ghereta mea, sau să dea o raită cu mine prin curtea şi grădi­na şcolii... Iacă, asta e o parte din viaţa mea, partea cea mai sfântă... Oricât aur mi s-ar da, eu nu l-aş primi în schimbul unor asemenea bucurii. Să fiţi voi sănătoşi şi să nu-l uitaţi pe moş Timofte. Altceva nu-mi trebuie. Poate... cine ştie?... o da Dumnezeu ş-oi apuca anii când o să fiţi şi voi oameni în toată firea, cu nume şi fapte de seamă. Moş Timofte o să fie bătrân, dar o să ţină minte numele fiecăruia, şi dacă o să treceţi pe la el şi o să daţi împreună o raită prin curtea şcolii, o să vă amintească toate năzbâtiile pe care le-aţi făcut în anii aceştia...
4
În faţa cerdacului, pe o masă de lemn cu picioarele în formă de x împlântate în pământ, se aflau cele două aparate, şi cu toate că şlefuiala dârză şi zeloasă nu îndepărtase toate urmele de vechime şi de rugină de pe piese, cireşarii le priveau înfio­raţi şi mândri ca pe nişte comori nepreţuite. Numai Ţombi părăsi cât se poate de discret locul său de pândă de pe cerdac, furişându-se ca o umbră neînsemnată şi obosită, dar în clipa când ajunse în punctul unde, după socoteala lui, nu putea fi zărit de cei care-i ignoraseră blana, preferând scândura pu­tredă şi fierul vechi, ţâşni ca o nălucă. Îşi opri goana undeva lângă gard, în dreptul unei spărturi ascunse pe care, în afară de el, o mai cunoştea o singură fiinţă domestică. Când văzu acea fiinţă strecurându-se prin spărtură cu o agilitate care o întrecea pe a lui, Ţombi îşi învinse invidia, aspiră o porţie de îndrăzneală şi făcu un salt mortal înapoi. Totul însă într-o tăcere desăvârşită. Deşi foarte zorit de uimirea statuară a tinerilor de lângă cerdac, Tic nu uită totuşi să strângă lăbuţa pe care i-o întindea căţelul şi apoi să-i frece cu blândeţe sfârcurile urechilor. Abia după ce termină ritualul de multă vreme convenit, prichindelul porni cu paşi înceţi spre ţinta pe care şi-o alesese încă de după gard: butoiul din apropierea cer­dacului. Căţelul îl urmă în culmea fericirii: stăpânul său fusese foarte generos, pentru că de obicei frecuşul cu care cul­mina felicitarea îl primea o singură ureche; de bucurie ar fi fost în stare să facă opt salturi mortale, în suită, dar mirosise el că trebuie să fie foarte liniştit. De aceea nu scoase nici un scâncet trădător, nici chiar atunci când îl văzu pe Tic dispărând ca o umbră în butoi. Auzi el un clipocit răutăcios, dar se grăbi să-l acopere printr-un mârâit antimotănesc.

Cu apa până la glezne şi încă sub senzaţia de răceală prici­nuită de stropii care se abătuseră asupra lui în momentul când atinsese cam energic fundul butoiului, Tic se opunea din răsputeri dârdâitului care-l ameninţa cu cotropirea. Altul în locul lui ar fi blestemat de mama focului şi ar fi părăsit as­cunzişul. Dar el avea un sistem original de a scăpa de necazuri: în loc să se creadă persecutat de soartă şi urmărit de ghinion, îşi închipuia, dimpotrivă, că este cel mai răsfăţat copil al soartei şi aproape mereu încălţat în papucii norocu­lui. Pentru a preface un necaz în bucurie îi trebuiau doar câteva clipe şi câteva întrebări. De pildă, în situaţia în care se afla: dacă ar fi plouat în ajun?... dacă nu s-ar fi scos, cu două zile înainte, aproape toată apa din butoi pentru spălatul rufelor?... dacă în loc de apă ar fi fost cenuşă, sau var, sau păcură?... dacă în locul butoiului ar fi fost lada de gunoi?... Încetul cu încetul nu-şi simţi picioarele în apă, iar dârdâitul îl părăsi. Era şi timpul, pentru că la masa din faţa cerdacului reîncepea animaţia.

― După cum vedeţi, eu mi-am făcut datoria, spuse Ionel plimbându-şi cam stingherit privirile pe cerul gol. La data la care ne-am înţeles am adus aparatele... probabil că şi voi aţi rezolvat problema bărcii, care, în orice caz, n-a fost chiar atât de obositoare...

Mariei nu-i plăcură deloc spusele şi mai ales tonul lui Ionel: _trAha! joacă teatru, scumpul nostru inventator... Îi arăt eu imediat!", dar Dan îi dibui intenţia ascuţită şi se transfor­mă imediat în pavăză:

― Cum o s-o rezolvăm?... Victor a găsit soluţia cea mai bună, exact înainte de termen. Nu-i aşa?... Ei, acum să te văd, Ionel! Ia spune, cu ce este egală o barcă?... Nu-ţi mai nenoroci creierii, mamă dragă. Îţi spun eu: cu o plută!

Chipul lui Ionel se adumbri:

― Cu pluta?! Dar ar fi o imprudenţă, o nesocotinţă, o... o... o prostie, pur şi simplu. Ori mergem echipaţi cum trebuie, ori renunţăm la expediţie. Dacă în loc de aparate tefefe aş fi adus şi eu nişte goarne?

Privirile tuturor se îndreptară către Victor şi în ele se putea citi dorinţa unei replici tăioase. Dar Victor nu răspunse ime­diat. Până la un anumit punct era şi el cam de aceeaşi părere cu Ionel. Înţelesese de la bun început că pluta era o soluţie de ultim moment, poate nu chiar cea mai rea, dar care îi împingea pe calea unor riscuri, cel mai mare fiind acela de a împotmoli undeva expediţia. Greoaie, greu de manevrat, greu de oprit, greu de transportat prin locurile fără apă, greu de strecurat prin albii înguste, pluta putea să devină un chin pentru tineri, dar de aici până la a renunţa la o expediţie pregătită cu atâta migală şi dorită cu atâtea visuri era o cale imensă. Nu! Un asemenea gând nu trebuia să încolţească în mintea nimănui.

― Dacă nu găsim altă soluţie mai bună, vom fi nevoiţi s-o încercăm pe asta, se hotărî Victor. Cine ştie?... Poate că acolo, la faţa locului, pluta va fi mai necesară decât o barcă.

― Victor are dreptate! ţâşni Maria. La expediţie nici nu mă gândesc să renunţ. Mă duc singură dacă voi nu vreţi.

Şi Dan, şi Ursu, şi Lucia răspunseră prin aceleaşi afirmaţii categorice. După o clipă de încruntare izbi şi Ionel aerul cu pumnul:

― Să vă spun drept, şi eu m-am gândit la fel. Bineînţeles, nu vom fi atât de nesăbuiţi ca să ne băgăm în tot felul de capcane. De altminteri, nici cu o barcă n-am fi în cea mai deplină siguranţă...

― Dacă ne-am lua după tine, nu pierdu prilejul Maria, nici cu un submarin n-am fi în siguranţă... adică în cea mai deplină siguranţă. Nici cu un cuirasat...

― Ce ştii tu despre submarine şi cuirasate? se enervă Ionel. Vezi-ţi de hârţoagele tale cu inimi şi săgeţi... cu dor, şi amor, şi omor, şi...

Cearta era gata. În ochi licăre ascuţite, ca nişte fulgere prevestind nişte trăsnete... dar Lucia deveni fără voia ei un miraculos paratrăsnet:

― Mi se pare că aveţi nevoie de o barcă, nu?... O barcă uşoară, frumoasă, încăpătoare...

― Te-ai trezit şi tu, o privi Dan compătimitor.

― Cred că ai dreptate. M-am trezit. Dar numai eu m-am trezit, pentru că voi toţi dormiţi... Şi cum mai dormiţi!... To­tuşi, nu înţeleg cum de nu visaţi în somn... barca lui Petrăchescu... barca vânătorului...

Cireşarii făcură nişte ochi ca la iarmaroc. Dan îşi arse o palmă peste frunte de răsună toată curtea şi-l făcu pe Tic să scoată, intrigat, capul afară din butoi. Noroc că nu-l zări nimeni.

― Petrăchescu! ţipă Dan. Sfântul Petrăchescu! Sfânta barcă de cauciuc a lui Petrăchescu! Santa Lucia!... Cum de nu ţi-a trecut ţie prin minte, nesfîntule Dan!... Mamă dragă, ce bar­că!... Uşoară ca un fulg şi încăpătoare ca un autobuz.

Dar cine nu cunoştea barca lui Petrăchescu! Cine n-o ad­mirase! Petrăchescu o găsise cu ani în urmă într-una din peregrinările lui cinegetice. Fusese ascunsă într-o colibă pustie, în timpul războiului, nu se ştie de cine, şi uitată acolo. O barcă într-adevăr sfîntă, cum spusese Dan, adică exact ceea ce le trebuia cireşarilor pentru misterioasa lor expediţie.

― Oare-o să ne-o dea Petrăchescu? se auzi vocea timidă, dar foarte realistă a lui Ursu. Toată lumea zice că vînătorul e cam într-o ureche...

Într-adevăr, tot oraşul îl bănuia pe Petrăchescu cam sucit la minte; nimeni nu ştia cînd vorbeşte aiurea şi cînd serios. Şi pe deasupra mai era poreclit şi "maţe negre", ceea ce în limbajul oamenilor de prin acele locuri însemna zgîrcit fără pereche. Păcatul acesta ca şi sminteala lui erau puse pe sea­ma războiului. Petrăchescu fusese ofiţer activ, dar o schijă de brad i se strecurase în ţeastă, întrerupîndu-i cariera militară, încercase mai multe meserii, cam în van, pînă la urmă alegîndu-şi-o pe aceea de achiziţioner la o cooperativă. Umbla haihui prin sate şi peste coclauri, şi toţi ştiau că adevărata lui îndeletnicire e vînătoarea. Şi nu erau puţini acei care susţineau că vînător ca el nu se mai pomenise pe acele melea­guri. Niciodată, ziceau ei, nu-l văzuseră trăgînd un singur cartuş în vînt, şi mai ziceau că dacă-l apucau pandaliile în­cepea să tragă în rîndunici şi-n lăstuni, doborînd cîte o păsăruică la fiecare foc.

― Oare-o să ne dea barca? întrebă încă o dată Ursu ca pentru sine.

― Cum să nu ne-o dea? se înfierbîntă Dan. Mergem cu toţii la el... Mamă dragă, ştiţi cum?... Ne îmbrăcăm în haine la fel: bluze şi cămăşi albe, fuste şi pantaloni albaştri, ciorapi şi pantofi negri. În uniformă şi aliniaţi pe două rînduri. Îl dăm gata cît aţi zice peşte. Şi dacă face nazuri şi rezistenţă... Eu îmi pun la bătaie toate economiile, şi dacă va fi nevoie voi cere şi datoria de la Tic...

În butoi, datornicul scoase o limbă nesfîrşită, ba mai întinse şi cotul în direcţia lui Dan. Cireşarul însă habar n-avea de răspunsul dintre doage; numai atitudinea lui Ţombi, care-l privea ameninţător, cu o ureche ciulită şi una atîrnîndu-i, cu un colţ scăpat în afară şi un altul ascuns, i se păru cam ciudată:

― Cu tine ce-i, mă potaie? Ia şterge-o după haimana... Adică, ia du-te dracului! Auzi?

Ţombi îşi ciuli imediat şi cealaltă ureche şi-şi scoase şi celălalt colţ, dar un hîrşîit pe care nici un alt auz nu l-ar fi putut recepta îi schimbă într-o clipită gîndul şi mişcarea. Se retrase încet spre butoi, dar Dan nu descoperi în retragerea surprinzătoare a căţelului împlinirea propriei sale porunci. Poate că şi cuvîntul rostit de Maria cu o voce ameţită de prea mult vis îl trezi din gîndurile lui noi, aşa cum îi trezi şi pe ceilalţi:

― Baaaaarcaaaaa...

― Vă mulţumesc pentru idee, spuse, cu un zîmbet cam îngheţat, Lucia. Cred că a sosit, în sfîrşit, timpul să ne ocu­păm şi de aparate...

Cireşarii se descoperiră deodată posesorii a două bucurii, sau poate posedaţi de două bucurii: barca şi aparatele. Şi pentru că aparatele erau chiar lîngă ei, şi mai ales pentru că erau ale lor, se lăsară, docili, subjugaţi de ele. Ionel, de astă dată în largul lui, făcu un plan straşnic, la repezeală, pentru verificarea aparatelor. De cîtă vreme, şi cu cîtă emoţie aşteptau cireşarii marele moment! Se formară doua grupuri, fiecare avînd în sarcina lui un aparat. Un grup tre­buia să rămînă chiar acolo, la masa din faţa cerdacului, celălalt urma să parcurgă un drum de vreo doi kilometri şi jumătate, care trecea prin grădina casei, apoi printr-o li­vadă care-şi căţărase prunii pe Dealul Cimitirului, apoi printr-o vie care se înfunda într-un crînguşor cu străluciri şi fîlfîiri de beteală, şi abia, la marginea crînguşorului, la sem­nul de recunoaştere: movila în formă de căciulă, trebuia să se oprească. Timpul se socoti cu multă zgîrcenie: jumătate de oră — drumul pînă la movilă, zece minute – pregătirea aparatelor, zece minute - schimbul de mesaje, adică verifi­carea propriu-zisă, zece minute - pauză, jumătate de oră -întoarcerea. În total un ceas şi jumătate. Grupul de pe cer­dac era compus din Ionel, Maria şi Dan. Celălalt, din Lucia, Victor şi Ursu.
5
Dintre cei rămaşi în curte, în preajma cerdacului, cea mai nesuferită jumătate de oră o petrecu... Tic. Prichindelul izbutise, după nişte sforţări crîncene, să împingă cepul bu­toiului afară. Îşi zdrelise degetele tot împingînd şi împingînd, dar cînd îşi potrivi ochiul în cerculeţul de lumină zări o sume­denie de lucruri şi fiinţe, numai masa din faţa cerdacului şi aparatul care, probabil, se desfăta pe ea nu intra în raza privirilor lui. Dacă butoiul nu ar fi avut fund, l-ar fi potrivit la iuţeală cu ochiul de lumină spre masă, dar în situaţia în care se afla un singur lucru îi mai rămînea de făcut pentru a se înfrupta şi el din minunăţia din faţa cerdacului: să ridice din cînd în cînd capul afară din butoi. Şi treaba asta era foarte riscantă din cauza neînţelegerii dintre Ionel şi Ţombi. Căţelul stătea nemişcat, cu botul pe labe, la jumătatea distanţei din­tre butoi şi cerdac. Ionel, crezîndu-se ameninţat, pîndea cu coada ochiului fiecare mişcare a căţelului. Şi timpul se făcuse atît de leneş, că lui Tic îi venea să mănînce doagele.

Dar nici cireşarii de pe cerdac n-o duceau mai bine. Şi asupra lor se abătuseră frigurile, deşi nu stăteau cu picioa­rele în apă ca prichindelul ciufulit şi curios. Aşteptarea îi ucidea şi pe ei, şi poate că se simţeau chiar mai încarceraţi decît prizonierul din butoi.

În sfîrşit, Ionel îşi privi ceasul:

― Au trecut treizeci şi cinci de minute... Ufff! Greu au mai trecut...

Maria uită într-o clipă toate certurile pe care le avusese cu Ionel. Mai că-i venea să-i sară de gît, dar, atinsă de nu ştiu ce fior al amintirilor, se mulţumi doar să se apropie de el şi să-i urmărească febril, cu sufletul la gură, toate mişcările. Tînărul fizician îşi mai privi o dată ceasul, răsuflă prelung, de parcă ar fi aruncat kilometri de văpaie din el, eliberă antena subţire şi lungă, parcă fără de sfîrşit, apoi începu semnalizările. Emi­ţătorul se supuse tocmai apăsării degetelor. Ţăcănituri, mai puternice, sau mai slabe, se auzeau distinct, semnaluri repetate, repetate, repetate... cu pauze între ele, cu pauze pen­tru răspuns, dar pauzele rămîneau goale, tăcute. Nici un răspuns...

Cuprins de îngrijorare, Ionel se uită iarăşi la ceas. Îşi strînse pumnii şi se repezi din nou asupra emiţătorului. Sem­nale, semnale, semnale, şi pauze la fel de mute. O expresie de spaimă şi durere se întipări pe faţa fizicianului. Şi ea deveni aproape groază cînd se uită la Maria. Aştepta cuvinte rele, priviri crude, aştepta cîrlige reci în umeri şi-n ceafă.

Alături de Dan, Maria trăia însă aceleaşi emoţii şi aceleaşi spaime ca Ionel:

― Nu se poate! se răzvrăti ea. Nu se poate! Mai încearcă o dată. Haide!

Ionel se supuse îndemnului, mai ales că-l văzu şi pe Dan clătinînd energic din cap. Reîncepu semnalizările, dar emi­ţătorul rămase în continuare mut şi nemişcat.

Gîndurile care încolţeau în mintea celor trei cireşari se asemănau întocmai: sau erau prost făcute aparatele, sau se întîmplase ceva, sus, pe deal.

6
Într-adevăr se întîmplase ceva sus pe deal. Chiar în clipa cînd Victor şi Lucia se pregăteau să instaleze antena aparatului în vîrful movilei, fuseseră opriţi de vocea foarte convingătoare a lui Ursu:

― Staţi! porunci el. Ia uitaţi-vă colo pe muchia dealului... La o palmă de capătul crîngului, lîngă copacul acela îndoit... Vedeţi?... Chiar în dreptul copacului... Să nu pun mîna pe nici o barcă, toată viaţa mea, dacă arătarea aceea cu pălărioară ţuguiată nu e chiar Petrăchescu!

Lucia şi Victor îşi făcură mîinile streaşină şi priviră spre locul indicat de Ursu. Zăreau ei ceva ce aducea a om, dar nici vorbă să-i distingă capul şi pălărioara. Silueta care se contu­ra încetul cu încetul era însă prea ciudată pentru a fi a altcuiva.

― El e! se convinse Victor. Ce facem?

― Mai întîi ascundem aparatul în tufişul ăsta, spuse Lucia. Numai să nu ne înşelăm...

― Dacă vă spun eu! se simţi Ursu oarecum jignit.

― E sigur Petrăchescu, întări Victor, şi cel mai bun lucru pe care-l avem de făcut e să ne ducem noi spre el, ca să nu vină el spre noi. Aparatul nu-l mai putem ascunde decît cu riscul de a-i atrage şi mai mult atenţia...

― Grozav! Acceptă Lucia. Şi poate că n-ar strica să ne pre­facem că tocmai pe el îl căutăm...

Nu mai era nici o îndoială pentru nimeni. Individul care înainta cu paşi neverosimil de lungi, înalt şi deşirat şi slab ca o prăjină, cu o pălărioară verde ca un coif de hîrtie, care pur­ta o pană de cocoş chiar în vîrful ţuguiului, cu puşca pe umăr, cu cizme lucitoare strînse pe gambe, nu era altul decît Petră­chescu, posesorul bărcii de cauciuc.

Lăsînd aparatul în paza nesigură a unor păsărele, cei trei porniră în goană spre vînător. Petrăchescu venea întins spre ei, dar îşi încetini mersul cînd descoperi că tocmai el era ţinta celor trei tineri.

― Ce vi s-a întîmplat, cetăţenilor? îi întîmpină el cu o voce subţire, piţigăiată. Vă goneşte din urmă vreo dihanie?

Cetăţenii îl salutară cu respect, toţi. Dar de vorbit, numai Ursu putea să vorbească, Lucia şi Victor nu-şi puteau reţine gîfîitul sonor şi neprefăcut. Şi Ursu îşi învinse timiditatea, aproape ţipînd la vînător:

― Plecăm pentru cîteva zile într-o excursie...

― Nu trebuie să ţipi, domnule, îi tempera vînătorul zelul. Am urechi destul de bune. Amîndouă, nu cum zice lumea.

Ursu se fistici dintr-odată:

― Ştiţi... Adică nu într-o excursie... Ne-am gîndit, noi... ştiţi... o expediţie ştiinţifică... Noi şi alţi prieteni... ştiţi... Poate că ne ajutaţi şi dumneavoastră...

― Aha! pricepu vînătorul. Vreţi să vă ajut într-o excursie... Păi dacă-mi stă în putinţă, cu cea mai mare plăcere, pe cins­tea mea... Arătaţi-mi un altul care cunoaşte mai bine decît mine regiunea!... Nu s-a născut încă, pe cinstea mea. Aţi nimerit exact unde trebuie, adică aţi bătut exact la uşa cea bună, pe cinstea mea... Şi cam ce vă doare?

După o scurtă luptă cu sine însuşi, Ursu îndrăzni:

― V-am ruga din suflet să ne împrumutaţi cîteva zile... bar­ca dumneavoastră de cauciuc!

Vînătorul îşi plimbă degetele pe sub pălăria ţuguiată, co­borînd-o pînă la sprîncene. Barba, parcă despărţită de maxilar, i se roti de cîteva ori, oferind un spectacol de circ, care însă în loc să-i amuze îi sperie pe spectatori. Rîsul vînă-torului suna forţat:

― Hm... Hm... Barca! Lucru rar... Hm... Lucru foarte greu de găsit... Lucru imposibil de găsit, pe cinstea mea.

― Dacă... Nu ştiu cum să vă spunem... interveni Lucia. Ne-am gîndit la chirie... Adică ne-am gîndit că poate vreţi s-o vindeţi. Sîntem gata să renunţăm la toate economiile noastre...

Vînătorul se uită şi mai atent la cei trei tineri. Oferta fă­cută de ei nu-i displăcea de tot. Se gîndea mai ales la chirie, şi văzîndu-i îmbrăcaţi curat, Lucia chiar cu o anumită eleganţă, îşi închipui că economiile lor nu erau de lepădat. De aceea, după ce-şi mai scarpină o dată ceafa, se hotărî să le răspundă cu o promisiune:

― Hm... Văz că vă gîndiţi la chirie, că de vîndut, n-aş vinde barca, în mormînt de-aş fi, pe cinstea mea. N-aş vinde-o nici măcar pentru cinsprezece mii, nici dacă mi s-ar da în loc un vapor... Da-n ce parte faceţi excursia? La Poarta Dracului?

Lucia îl atinse încet cu cotul pe Victor, şi tînărul, ca şi cum s-ar fi trezit atunci dintr-o lungă meditaţie, spuse:

― A, nu la Poarta Dracului. Poate mai tîrziu, dar pentru Poarta Dracului nu avem nevoie de barcă. Ne-am gîndit să mergem cîteva zile la Lacul Păstrăvilor...

Vînătorul se înnegură la faţă. Era cît pe-aci să spună ceva, chiar deschise gura, dar dintr-o dată se răzgîndi.

― E o regiune foarte frumoasă şi foarte puţin umblată, spuse cu un ton rugător Lucia. Am putea descoperi multe lucruri acolo...

― Ştiu... ştiiiiiiiu, îi răspunse vînătorul în zeflemea. Dar, din păcate, numai spre sfîrşitul lui august v-aş putea împru­muta barca. Pînă atunci absolut imposibil, pe cinstea mea.

― Numai pentru cîteva zile, se rugă Ursu.

Vînătorul îşi desprinse iarăşi bărbia de maxilar rotin­du-şi-o însă de astă dată în direcţie contrară:

― Hm." Eu nu am obiceiul să vorbesc în vînt, pe cinstea mea. Vă convine în august?... Bine!... Nu vă convine?... Bună ziua! Clar sau nu?... Deşi, eu v-aş da un sfat părintesc: Mai bine v-aţi căuta altă regiune. Sînt prea multe primejdii acolo, pe cinstea mea.

După ce-şi puse pentru ultima dată la bătaie cinstea, vînă­torul îşi scoase în semn de salut pălărioara cu pană mîndră de pe vîrful capului şi se depărtă cu aceiaşi paşi neverosimil de lungi.

Cireşarii se uitară unii la alţii întristaţi, dar dezolarea nu-i paraliza pentru multă vreme. Îşi amintiră toţi odată, ca la un semnal, de aparatul lăsat la poalele movilei şi porniră într-acolo, hotărîţi parcă să doboare toate recordurile tuturor curselor cu obstacole. Primul care ajunse la movilă, lăsîndu-şi prietenii cam pe la jumătatea drumului, fu, bine­înţeles, Ursu.

7
Pe cerdac lipseau numai acordurile unui marş funebru. Parcă fiecare îşi ducea la groapă prietenul, atîta jale era în priviri, atîta moleşeală şi amorţeală bolnavă în mişcări. Mai mult din inerţie, pentru că nu mai aveau nici măcar puterea de a-şi întrerupe mişcarea, degetele lui Ionel loveau din cînd în cînd în emiţător. Dar tocmai în momentul cînd absolut orice speranţă părea pierdută, exact aşa cum se întîmplă în foarte multe cărţi, în aparat se auziră cîteva pocnituri. Trezit ca dintr-un vis rău, Ionel bătu automat semnalul convenţio­nal de recepţie şi-i făcu semn cu mîna lui Dan să înregistreze mesajul movilei. Şi Maria, şi Dan, ba chiar şi Ionel, cu mîna stîngă, notau în carnete sumedenie de linii şi puncte, şi des­cifrarea lor era o joacă pentru fiecare: