Cazul Breban" ■ Din perspectiva legii, constatarea „ colaborării"

Citiţi în Contemporanul, nr. 10/2011
Gabriel Andreescu

„Cazul Breban”

■ Din perspectiva legii, constatarea

„colaborării” lui Breban e o gafă

■ Din dorinţa de a evita transformarea lui Breban într-un caz internaţional, şi având în vedere şi cetăţenia sa germană, autorităţile de la Bucureşti acceptă ca Breban să se bucure de un statut unic: migrant între capitala ţării şi Occident. Simultan, lansează o amplă campanie de prezentare a scriitorului ca agent al Securităţii şi iau măsuri, la rândul lor elaborate, de influenţare a scriitorului. Toate reuşesc.

■ Breban nu este interesat de soarta drepturilor omului şi nici de Războiul Rece, deci nu este şi nu are de gând să devină adversar ori critic al regimului politic. Poate fi manipulat ca un copil prin simple aprecieri privitoare la valoarea literară. În schimb, trăieşte orgoliul de a fi cel mai mare scriitor român în viaţă şi chemat să intre în seria valorilor literare ale lumii.

■ Din 1971 până în 1989, fără pauză, va critica politica culturală a partidului şi statului şi va refuza compromisul de a-şi mutila cărţile, ca să le vadă publicate.

■ Ceea ce nu e cunoscut de opinia publică, chiar contrar imaginii despre privilegiul călătoriilor în Occident, dar apare clar din dosare, este acceptarea vicisititudinilor unui astfel de statut: probleme financiare neobişnuite pentru un autor care gustase fructele scriitorilor de succes (devenit un întreţinut al mamei sale), condiţiile de viaţă aproape mizere, în lunile când se afla în Franţa, oboseala acelui du-te-vino.

Presa a preluat, începând cu ziua de 6 aprilie 2011, anunţul privind constatarea, de către Direcţia de investigaţie a CNSAS, a statutului de colaborator al lui Nicolae Breban cu fosta Securitate. Conform legii, asupra acestei prezumţii se va pronunţa Curtea de Apel Bucureşti – la 12 septembrie a.c.

Ştirea a devenit rapid „un mare subiect”, aprins din două surse. Protestele apropiaţilor lui Breban, şi al lui însuşi, au calificat nota de constatare şi preluarea ei ca „linşaj mediatic”, „o nedreptate strigătoare la cer”, “o nouă poliţie politică”. Focul a devenit vâlvătaie prin confruntarea Breban – Manolescu. Un prim editorial al lui Nicolae Manolescu, din revista pe care o conduce, mai curând precaut (în citirea noastră), a fost primit cu revoltă de Breban.¹ A urmat replica lui Manolescu, tot în România literară, cu formulări de genul „un om moralmente grav bolnav”, „a socotit că e potrivit să scuipe pe mâna care îi fusese întinsă”² ş.a. Într-un al treilea editorial ameninţarea lui Manolescu vulgariza deja nepermis miza: „sunt gata să public transcrierea din dosar a convorbirii telefonice dintre Breban şi generalul Pleşiţă din 1977. N-am ridicat decât o parte a cortinei. Nu sunt convins că poetei îi va plăcea scena întreagă. Depinde numai de ea dacă s-o fac sau nu publică. Fie şi la tribunal.”³

Dacă transcrierea din dosar e de interes public, trebuie făcută indiferent de „plăcerea” unuia sau altuia. Iar dacă nu, nu. Astfel, cazul Breban şi marea temă a locului şi rolului personalităţilor culturale în timpul unui regim odios s-au înfundat în stil românesc: bârfă şi confruntare fără miză. A dispărut tocmai ce e serios şi adevărat. La ce s-a redus tema colaborării şi a dosarelor Securităţii pe numele scriitorului? La manihesismul „a colaborat – nu a colaborat”, la convorbirea cu Pleşiţă şi opiniile sale răutăcioase privindu-i pe Paul Goma, Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca.

De câte feluri este colaborarea?
Cazul Breban e „aparte” şi întrucât scriitorul a fost timp de doi ani – nu au ajuns mulţi scriitori adevăraţi într-o asemenea poziţie – membru supleant al Comitetului Central al PCR. Or, Comitetul Central era, în principiu, organul central _ufficien al PCR. Deşi, oarecum comic din perspectivă istorică, chiar Breban se plângea de faptul că, în acel moment (1971), „Comitetul Central nu are rol conducǎtor în viaţa politicǎ a ţǎrii deoarece primeşte directive de la Comitetul Executiv”⁴, totuşi funcţia doar jumătate simbolică a acelui organism nu poate fi diluată. E de amintit că legea nr. 187/1999, care a iniţiat doctrina subiectului, asimila colaboratorilor “Securităţii ca poliţie politică” acele _ufficie cu competenţe decizionale, juridice ori politice care au luat decizii cu privire la activitatea Securităţii sau cu privire la activitatea altor structuri de represiune. Deşi CC al PCR dirija în principiu “tot”, deci şi Securitatea, nu există motive să spunem că Breban, ajuns în poziţia de supleant al CC datorită statului său de scriitor, putea lua sau a luat vreodată astfel de decizii. Totuşi, regimul _ufficien a supravieţuit prin oamenii care i-au hrănit structurile. Cât de mare este responsabilitatea? Cu cât mai sus, cu atât mai mare. Dar intervin şi alte detalii: moment, caz. Din 1975, orice secretar PCR pe unitate, orice director, avea funcţii specifice informatorilor. În documentele Securităţii, ei apar cu numele „surse oficiale”. Unii au dat numai informaţii menite să sprijine colegii, alţii au colaborat cu spor împotriva semenilor. Categoria pusă la comun prin eticheta „surse oficiale” ascundea în fapt mari variaţii individuale.

Deci, cum e cu responsabilitatea? Astăzi asistăm (în sfârşit!) la procesul liderilor mişcării khmerilor roşii, autorii unor atrocităţi inimaginabile. Khieu Samphan, Ieng Thirith şi alţi oribili camarazi chemaţi să răspundă în faţa Curţii Penale Internaţionale au fost şcoliţi de Partidul Comunist Francez şi mobilizaţi de scriitori precum Jean-Paul Sartre. Puţin probabil ca tragedia cambodgiană să fi avut loc dacă aceşti criminali la scară monumentală nu ar fi găsit la Paris mediul capabil să-i inspire. Oare procesul deschis la Haga nu ar fi o bună ocazie pentru francezi să gândească responsabilitatea istorică a extremei stângi franceze? Păstrând (dis)proporţiile: oare cazuri precum „Breban” nu oferă oportunitatea să medităm mai adânc la tema claboraţionismului cu instituţiile de represiune, şi cu ocazia asta, să le şi cunoaştem mai bine?

Nicolae Breban vorbeşte şi astăzi despre cariera sa politică cu o superficialitate pe care ne permitem s-o numim cinică. Cel puţin, aşa percepem citind următorul pasaj din interviul luat lui de Costi Rogozanu, pentru Voxrepublica: „Eu membru în Comitetul Central, şef total, membru în conducerea Uniunii scriitorilor. […] Da, dar am luptat, am cîştigat-o [funcţia]. Ne-am şi compromis. Eu m-am compromis. Ce căutam eu în CC? Scosesem deja „Animale bolnave”, toţi mi-au spus: „nu te băga”. Domnule, mi s-a părut tare Ceauşescu în 68-69…”⁵ Iată, ascensiunea politică este asumată şi astăzi ca victorie, consecinţele acesteia au relevanţă doar personală: „Ce-mi trebuia? M-am compromis”.

Contează ce face şi timpul. În anii `70, fostul poet proletcultist, Dan Deşliu, a devenit, între membrii Uniunii Scriitorilor, unul din cei mai fermi contestatari ai politicii culturale a regimului, „carieră” pe care avea s-o înnobileze cu textele anticeauşiste din 1989. Cât contează aportul lui Deşliu la „victoria” realismului socialist, pus faţă în faţă cu disidenţa deschisă din ultimii ani?

Pe aceeaşi logică, a plongé-ului istoric, să zicem, a „răscumpărării”, Breban şi devotaţii săi aduc în scenă disidenţa sa din 1971. Dar pare că nimeni nu vrea să meargă mai departe decât simpla invocare a subiectului. Ce a fost? Cât a fost? Cât a contat? Or, pe această temă se pot evita speculaţiile, căci Arhiva CNSAS oferă o radiografie detaliată asupra a ceea ce a însemnat „evenimentul din 1971” din perspectiva Securităţii. Ca şi a consecinţelor, în acel moment, asupra scriitorului.
Episodul din 1971
Plecat în R.F. Germania ca să prezinte filmul „Printre colinele verzi”, Nicolae Breban face câteva lucruri care-i şochează pe _ufficie toţi, prieteni şi oficiali, familia şi colegii, scriitorii şi _ufficien: îşi dă demisia din funcţia de redactor-şef al României literare, din cea de membru supleant al CC al PCR, începe demersuri să primească cetăţenia germană şi critică public noua politică a partidului anunţată la Neptun, în luna iulie 1971. Misivele reprezentanţelor României în RFG, aproape toate cu indicativul „fulger” ori „urgent”, arată deruta. La 15 noiembrie 1971, o telegramă reproduce declaraţia lui Breban, că este hotǎrât sǎ rǎmânǎ în RFG timp de 4-5 ani, perioadă în care el este convins cǎ Nicolae Ceauşescu va fi înlocuit din funcţiile sale. În plus, “Breban comenteazǎ în mod _ufficie sensul mǎsurilor luate de conducerea partidului _uffici în legǎturǎ cu programul PCR pentru îmbunătǎţirea muncii ideologice […] şi _uffic acuzaţii la adresa conducerii superioare de partid şi în special a tovarǎşului Nicolae Ceauşescu.”

O altă telegramă, din decembrie 1971, anunţă că în conformitate cu „Die Welt”, Breban a dat publicitǎţii o declaraţie personală în care vorbeşte despre pericolul unui nou _ufficien în România.

Se întâmplă ca defectarea lui Breban să fi avut loc tocmai când în R.F. Germania a fost publicat volumul lui Paul Goma, Ostinato. Ambasada română monitorizează evenimentele şi în telegrame se plânge că la reclama în favoarea cǎrţii lui Goma a contribuit şi masa rotundǎ la care participaseră scriitorii Dieter Scheslak, Nicolae Breban, Dumitru Ţepeneag şi Gheorghe Pituţ, transmisǎ în programul cultural al postului de radio Deutschlandfunk. Iată şi limbajul: ”… toţi cei trei scriitori au fost cât se poate de agresivi şi negativişti în declaraţiile lor despre noua situaţie din viaţa literarǎ din ţara noastrǎ…[…] Nu numai Breban, dar şi Ţepeneag şi Pituţ (dar mai ales Breban) au fost influenţaţi în sensul atitudinii protestatoare împotriva noilor măsuri politice din ţarǎ, în domeniul literaturii (de exemplu demisia prin poştǎ a lui Breban din postul de redactor şef al „României Literare”…).⁶

_ufficie aici cu seria telegramelor, atât de multe, alarmate de defectarea lui Breban. Nici urmă de _ufficie al autorităţilor, cum s-a speculat, nici vorbă să fi fost un eveniment oarecare. Rapoartele elaborate de diferite direcţii adresate conducerii Consiliului Securităţii Statului _ufficien imaginea. Ba chiar, următoarea adresă a UM 0755/D către sora ei UM 0729 din Bucureşti susţine că „Fuga lui Breban, fost membru supleant al CC al PCR, este consideratǎ [în Occident] ca cea mai semnificativǎ acţiune a vreunei _ufficie cu muncǎ de rǎspundere dintr-o ţarǎ socialistă, din ultimul timp.”⁷

Arhivele Securităţii demonstrează, în acelaşi timp, că Breban se simţea în continuare „apropiat” de oficiali. Aceştia fac parte din „lumea lui”. Scriitorul solicită CC al PCR să i se trimită în RFG manuscrisul volumului Animale bolnave. Doreşte „chiar” ca manuscrisul sǎ-i parvinǎ prin intermediul ambasadei. Cere prelungirea vizelor lui şi soţiei. Iată acest pasaj din telegrama ambasadorului Constantin Oancea care sintetizează atâtea feţe ale cazului: independenţa dar şi oportunismul lui Breban, obsesia de sine, flirtul cu autorităţile, invidia pe succesul lui Goma, devotamentul consecvent pentru _ufficient autentică, care pare şi dimensiunea cea mai vie şi pură a acestei personalităţi ireductibile, în fond apolitice şi amorale, a scriitorului:

„Vǎ informǎm cǎ la 27 octombrie a.c. s-a prezentat la secţia consularǎ a amabasadei, scriitorul Breban, solicitând prelungirea vizei române pentru el şi soţie. […] L-am sfǎtuit sǎ se întoarcǎ în ţarǎ cât mai repede. I-am arǎtat cǎ acest lucru este cu atât mai necesar, cu cât are o dublǎ calitate, de scriitor şi membru supleant al CC. Am subliniat cǎ aceasta nu exclude reîntoarcerea sa ulterioarǎ în RFG. […] În restul convorbirii, Breban a ţinut sǎ evidenţieze urmǎtoarele: […] – surprinderea sa faţǎ de retragerea standului _uffi de la Târgul de carte de la Frankfurt, apreciind hotǎrârea ca fiind inoportunǎ, întrucât a dat câştig de cauzǎ lui Goma şi l-a fǎcut un erou, deşi, personal, nu are o pǎrere deosebitǎ despre el ca scriitor. […] Breban şi-a exprimat profunda sa nemulţmire faţǎ de lipsa de popularizare în strǎinǎtate a literaturii româneşti, lǎsând sǎ se înţeleagǎ cǎ are în vedere şi propriile sale lucrǎri. […] A arǎtat cǎ deşi cartea lui “Animale bolnave” este mai actuală şi critică mai deschis unele stǎri de lucruri nesatisfǎcǎtoare decât cartea lui Goma, nu a putut fi publicatǎ pânǎ acum în strǎinǎtate, deoarece nimeni nu se ocupǎ în ţarǎ în mod serios de aceastǎ activitate. […] Mi-a fǎcut impresia cǎ prin şederea lui în RFG urmǎreşte marcarea personalitǎţii sale scriitoriceşti […] A menţionat cǎ ar fi refuzat sǎ dea un interviu solicitat de “Europa liberǎ”, arǎtând cǎ în acelaşi mod a procedat când a fost rugat sǎ fie filmat de televiziunea vest-germanǎ în locul standului românesc retras de la târgul de carte. […] Rog sǎ mi se comunice rǎspunsul pe care urmeazǎ sǎ îl dau. Am prelungit viza lui pânǎ la 1 noiembrie. C. Oancea.”⁸

Cea mai amplă acţiune de compromitere
Dacă mai există o indeterminare cu privire la semnificaţia defectării lui Breban, în 1971, pentru Securitate, ea este complet anulată de planurile acesteia de compromitere a scriitorului. Măsuri ample de monitorizare şi control apar în mai toate dosarele de urmărire informativă ale personalităţilor culturale. Unele _uffici acţiuni de compromitere, câteva, chiar _ufficient__ – precum aranjarea filmării unei întâniri între Ilie Merce şi Dorin Tudoran. Dar nu am găsit în niciun alt dosar dintre zecile investigate până acum un plan care să aibă o asemenea anvergură, atâta detaliu. Dintr-un alt punct de vedere, documentele din Dosarul I 187868 au de ce să entuziasmeze un cercetător pornit să identifice metodele folosite de Securitate în munca sa murdară. Datorită ciudăţeniei lui, planul de compromitere merită citat in _ufficie, lăsând textul să vorbească singur, iar comentariul, doar să puncteze.

Planul de măsuri în cazul “Baltag” (numele de cod al lui Breban) _ufficien de Consiliul Securităţii Statului la 10 şi 11 mai 1972, după întoarcerea scriitorului în ţară începe în felul următor:

„La 19 aprilie a.c. s-a înapoiat în ţară „Baltag” dupǎ o şedere de un an în Franţa şi RF a Germaniei [sic!]. Din informaţiile de care dispun _ufficien de securitate rezultǎ cǎ „Baltag” a intenţionat ca, prin şederea în străinǎtate, să-şi asigure o platformă avantajoasǎ pe plan literar şi material, dupǎ care sǎ se stabileascǎ _ufficient în R.F. a Germaniei [sic!]. În legătură cu aceasta a întreprins şi o serie de acţiuni, între care menţionăm în mod deosebit opoziţia declarată faţă de programul din iulie 1971 în probleme ideologice şi demersurile sale pentru a obţine cetăţenia vestgermanǎ. Pe timpul cât a stat în strǎinǎtate a avut o serie de activităţi care ridicǎ suspiciuni importante din punct de vedere al securitǎţii statului.”

După referirea la contactele lui Breban, la relaţiile cu funcţionari ai Europei Libere etc., planul anunţă măsuri pentru clarificarea suspiciunilor şi „neutralizarea activităţii lui „Baltag” prin compromiterea sa în mediul scriitorilor din ţară şi din străinǎtate.”

Urmează definirea strategiei de compromitere în ţară care, într-o primă parte, e de o stupiditate rară. Autorii propun „a se baza pe urmǎtoarea versiune: Activitatea lui „Baltag”, ostilǎ statului _uffici, pe timpul şederii în strǎinǎtate, reprezintǎ de fapt o acţiune a conducerii emigraţiei legionare din Occident. În cursul voiajelor din ultimii ani, pe care „Baltag” le-a fǎcut în Franţa şi Anglia, a fost contactat de elemente de vârf ale emigraţiei legionare, _uffici care Vasile Boldeanu şi Leonid Mǎmǎligă de la Paris. Aceştia exploateazǎ carierismul lui „Baltag” şi ulterior, nemulţumirile sale în urma criticilor şi eşecului filmului „Printre colinele verzi” l-au atras într-o acţiune care viza subminarea politicii culturale a partidului _uffici.

La început, ei au scontat ca „Baltag” sǎ reuşeascǎ sǎ antreneze în ţarǎ un grup mai mare de scriitori, care sǎ facǎ opoziţie la politica partidului şi astfel să zdruncine unitatea scriitorilor în jurul conducerii de partid şi de stat. Vǎzând cǎ acest lucru nu are şanse de reuşită, cu acordul lui „Baltag”, au regizat rǎmânerea lui în strǎinǎtate pe fondul protestului sǎu faţǎ de tezele PCR în domeniul ideologic.

În jurul acestui eveniment au mobilizat forţele publicistice cele mai reacţionare din Occident („Le Monde”, „Corriere della Sera”, „Frankfurter Allgemeine Zeitung”, radio „Europa Liberǎ” ş.a.). Prin amploarea publicitǎţii datǎ cazului „Baltag”, s-a urmǎrit incitarea şi altor scriitori din ţarǎ, pe care sǎ-i antreneze într-o atitudine de protest faţǎ de tezele menţionate. Acţiunea elementelor legionare din rândul emigraţiei a suferit însǎ un eşec total, datoritǎ frontului unit al scriitorilor care, nu numai cǎ nu s-au lǎsat antrenaţi, dar şi-au manifestat indignarea faţǎ de activitatea ostilǎ a lui „Baltag”. Când au constatat cǎ acţiunea lor este ratatǎ, legionarii din Occident, _uffici care Gh. Acrivu, Virgil Ierunca, Vasile Boldeanu, Leonid Mǎmǎligǎ şi alţii, cu acordul lui „Baltag” au hotărât revenirea lui în ţarǎ. […] Vom sublinia, în cadrul versiunii, faptul cǎ „Baltag” a acceptat sǎ devinǎ _ufficient__ acţiunii elementelor legionare, în schimbul unor sume de bani şi altor avantaje ce i-au fost promise, precum şi cǎ şi-a lǎsat soţia în strǎinǎtate ca mijloc de legǎturǎ şi de presiune, în eventualitatea când în ţarǎ ar fi descoperite intenţiile sale.

Apreciem cǎ versiunea menţionatǎ mai sus va avea audienţǎ în rândul scriitorilor şi se va putea _uffici efectul scontat, în care sens ne bazǎm pe urmǎtoarele elemente mai importante [etc….] În lansarea versiunii vom folosi surse ale organelor de securitate, a cǎror instruire se va face fǎrǎ a rezulta cǎ este o acţiune a noastrǎ. Cu ajutorul lor vom acţiona progresiv, de aşa manierǎ ca versiunea sǎ ajungǎ în acele cercuri care manifestǎ aversiune faţǎ de „Baltag” şi astfel sǎ fie transmisǎ şi altora.”⁹

Iată o poveste de film socialist din anii `50, ale cărei lipsă de realism şi obsesie propagandistică ar merita ele însele un premiu de stupiditate. Totuşi, Securitatea are grijă să lase deschisă o supapă: „Mai luǎm în consideraţie faptul cǎ unii scriitori din ţarǎ, încearcǎ sǎ-şi explice neluarea unor mǎsuri împotriva lui „Baltag”, prin aceea cǎ rǎmânerea sa în strǎinǎtate ar fi fost determinatǎ de îndeplinirea unor „sarcini speciale”. Compromiterea în acest caz întâlneşte versiunea lansată pentru exil şi pentru instituţiile occidentale, cǎ „Baltag” este agent al organelor de securitate române.” Iată şi care sunt „urmǎtoarele cǎi mai importante” de acţiune:

„Înainte de plecarea sa în strǎinǎtate şi în momentul în care va deveni evidentǎ vom organiza anumite momente operative care sǎ întǎreascǎ suspiciunea persoanelor din ţarǎ menţionate mai sus. Scontǎm ca _uff sǎ fie preluatǎ şi devenind un zvon, sǎ parvinǎ în strǎinǎtate pe canalele normale (cercuri diplomatice, ziarişti, turişti etc.) […] Vom selecta dintre cetǎţenii români, care vor cǎlǎtori în Occident, _ufficie ce în mod normal vor intra în contact cu vârfurile emigraţiei reacţionare şi vom face sǎ cunoascǎ din ţarǎ versiunea noastrǎ. Cunoscând cǎ mulţi dintre aceştia sunt chestionaţi de elemente din emigraţie, _ufficien funcţionari de la „Europa Liberǎ”, asupra evenimentelor „de culise” cele mai importante din ţarǎ, scontǎm ca în acest fel sǎ se cunoascǎ _uff propusǎ de sus. […]

Sǎ acţionǎm ca versiunea sǎ ajungǎ la cunoştinţa organelor de contrainformaţii din Franţa şi RF a Germaniei [sic!]. În acest sens, vom proceda astfel încât _uff sǎ fie aflată de unele _ufficie din ţarǎ şi strǎinǎtate, despre care se ştie cǎ au legǎturi cu _ufficien respective. Pentru a confirma informaţiile care le parvin pe aceste cǎi, ne vom interpune în corespondenţa normalǎ dintre o persoanǎ din ţarǎ şi «Baltag», pe timpul cât se va afla în strǎinǎtate. În corespondenţǎ vom introduce, cu scris secret, instrucţiuni şi sarcini care ar fi destinate lui «Baltag» ca agent al organelor noastre. Prevedem că pe baza suspiciunilor create pe căile de mai sus, _ufficien de contrainformaţii citate, vor intercepta scrisul _uffici secret, confirmându-şi astfel «autenticitatea versiunii». […]

În situaţia când, plecând în strǎinǎtate, «Baltag» va continua sǎ întreprindǎ acţiuni care afecteazǎ interesele ţǎrii noastre, propunem sǎ i se retragǎ cetǎţenia românǎ, conform art. 18 al. 2 lit. a din Legea 24.”

Planul de măsuri continuă cu _uffici de a pune mijloace T.O. în cele trei puncte unde locuia în ţară, introducerea filajului permanent şi:

„2 Pentru lansarea versiunii de compromitere în ţarǎ a lui «Baltag»: a/ Selecţionarea informatorilor şi persoanelor de încredere care să poatǎ face cunoscutǎ aceastǎ versiune în nucleul de conducere al Uniunii Scriitorilor. Ne vom folosi de aportul lui «Artur». «B.2», «Barbu», directorul Fondului Literar şi alte _ufficie. b/ Identificarea cercului de femei apropiate lui «Baltag», cǎrora le vom plasa versiunea de compromitere pe care o vor difuza cu multǎ facilitate în mediul scriitoricesc. c/ Expedierea unor anonime pe adresa unor scriitori care şi-au manifestat aversiunea faţǎ de «Baltag», fǎcându-le cunoscute aspectele pe care ne fundamentǎm versiunea de compromitere (pentru adâncirea versiunii). d/ În lipsa obiectivului de la Casa de Creaţie vom organiza trimiterea unui «strǎin» – legǎtura superioarǎ a lui «Baltag», care sǎ consolideze suspiciunea cǎ acesta este _ufficient__ legionarilor în exterior sau în slujba unor servicii de informaţii. […] f/ Unor membri ai familiei soţiei lui «Baltag» vom face sǎ le parvină aspecte urâte din comportamentul lui «Baltag», influenţându-i totodatǎ sǎ difuzeze aceasta în mediul scriitorilor. […] g/ Identificarea tuturor legǎturilor de naturǎ intimǎ ale lui «Baltag» […] în scopul înştiinţǎrii unuia dintre soţii acestora pentru a-i surprinde la un moment dat, intenţionând ca şi în acest fel sǎ se contribuie la compromiterea lui în rândul scriitorilor. h/ Cunoscând adversitǎţile dintre «Baltag» şi Eugen Barbu vom stimula aceste adversitǎţi, furnizându-i ultimului pe cale acoperitǎ, date compromiţǎtoare despre «Baltag», date pe care Eugen Barbu le-ar putea folosi într-o acţiune de defǎimare a acestuia în faţa scriitorilor. 3/ Pentru compromiterea lui «Baltag» faţǎ de cercurile interesate din strǎinǎtate: a/ Selecţionareea informatorilor şi persoanelor de încredere din rândul scriitorilor [care sǎ influenţeze pe cei ce pleacǎ în Franţa şi RFG] să difuzeze versiunea celor vizaţi de noi cǎ «Baltag» este informatorul organelor de securitate. b/ Pe calea unor scrisori expediate dintr-o altǎ ţarǎ de unii «binevoitori» sǎ transmitem organelor de poliţie din cele douǎ ţǎri suspiciunea cǎ «Baltag» ar fi _ufficient_ al securitǎţii române. c/ Prin soţia lui «Busuioc», aflat actualmente în RFG şi relaţii cu cercurile legionare sǎ transmitem şi acestora «aceastǎ suspiciune care ar circula în ţarǎ» […]”.

Acţiunile _ufficie aveau ca termen data de 20 mai 1972. Se acţiona deosebit de rapid. Am sărit peste câteva pasaje cu accentuat _ufficien privat, _uffic în totalitate, căci trebuie ridicat vălul de pe acest tip de metode ale Securităţii. Implicarea „femeilor” în controlul bărbaţilor urmăriţi nu e deloc excepţională, dar în cazul Breban are o pondere aparte. Într-un alt punct se prevedere implicarea „cercurilor de femei apropiate vieţii literare care, în mod obişnuit constituie sursa diferitelor zvonuri şi cancanuri cu privire la intimitǎţile unor scriitori. Intenţionǎm sǎ folosim aceastǎ cale pentru a uşura transmiterea versiunii în cercurile cele mai largi”. Dosarele din fondul _ufficient_ pe numele lui „Baltag” confirmă punerea imediată în aplicare a planului de compromitere a scriitorului.
Instrumentele ofiţerilor Victor Achim,

Ciprian Florea, Bojin Marius,

Moraru Constantin, Oprișor Onițiu etc.

Volumele din arhiva CNSAS pe numele lui Nicolae Breban („Baltag”) merită curiozitatea noastră şi pentru bogăţia de portrete ale oamenilor pe care se bizuia Securitatea. _ufficie la câteva.

Un personaj cu totul interesant este „Dona Alba.” Din notele ei putem afla multe detalii ale vieţii din vilele Uniunii Scriitorilor. Căpitanul (atunci) Victor Achim o dirijase în martie 1973 sǎ-l invite pe Breban la Sinaia, cel puţin o zi, când urmau să fie _ufficien mijloace speciale în locuinţa sa. „Dona Alba” avea şi misiunea să afle care era conţinutul cărţilor la care lucra Breban în acea perioadă. Ea notează intimităţi pentru Securitate, dǎ telefon unui ofiţer când pleacǎ de la vilǎ, îl însoţeşte pe scriitor la Blaj. Pe drum, Breban îi povesteşte romanul la care scrie. „Dona Alba” reproduce în detaliu cele ascultate şi adaugă: „Breban m-a rugat sǎ nu povestesc nimǎnui romanul.”¹⁰ În timp ce el o sfatuieşte sǎ nu cedeze dacǎ vor sǎ i se bage în volume poezii patriotice şi sǎ se lupte cu cenzura, informatoarea aplică instrucţiunile: „[…] îi spuneam ce bârfe am auzit despre el ca sǎ vǎd ce-mi spune.”¹¹

„Dona Alba” este o informatoare aparte. Povesteşte în detaliu, cu plǎcere şi fără răutate, cele zise la evenimentele la care participă. Trebuie să fie o persoană binecunoscută lumii literare, de vreme ce alături de ea sunt prezenţi autori importanţi – precum în discuţia din 30 septembrie 1973 de la restaurantul Mogoşoaia, scriitorii Mircea Micu, Fǎnuş Neagu, Nicolae Breban, Marin Preda, Florin Pucǎ – şi frecventează vilele Uniunii Scriitorilor.

Un alter ego al ei, până la un punct, este informatorul „Artur”, faimosul Ion Caraion. Reproduc următorul pasaj în care este invocată Monica Lovinescu. Breban, scrie „Artur”, a obţinut de la dna Lovinescu favoarea de a-l asculta, şi asta după intervenţia lui Ţepeneag, mijlocitorul întrevederii, care susţinuse că scriitorul are „ceva de spus exilului”. Breban i-ar fi spus Monicǎi Lovinescu, la telefon: „Doamnă Monica, vin cu maşina mea personal. – Ce faceţi? A întrebat ea needificatǎ. Vin (a repetat Breban, crezând cǎ spune cine ştie ce grozǎvie în imaginaţia lui fǎrǎ elasticitate şi umor) cu maşina mea personală! – Dar puteţi veni cu orice doriţi dv., i-a rǎspuns Monica Lovinescu, necrezându-şi urechilor şi minţii, cǎ la Paris poate sǎ fie cineva, o tǎrtǎcuţǎ cranianǎ, care sǎ presupunǎ cǎ a avea o cutie pe 4 roate înseamnǎ ceva. Puteţi veni şi cu helicopterul dacǎ vreţi”.¹²

Cum anume a avut acces „Artur” la o conversaţie telefonică privată, la Paris? Chiar dacă ar fi fost în cameră cu dna Lovinescu în timp ce aceasta susţinea dialogul, nu ar fi cunoscut toate cuvintele spuse la cele două capete ale firului şi nici stările convorbitorilor. E probabil o semi-fantezie, expresia poftei de a bârfi, de a se amuza şi a batjocori. De aceasta am şi reprodus pasajul, ca exemplu a unei forme extreme de punere a scriiturii în slujba delaţiunii.

Există şi tipologia instrumentelor care acţionează anticipat pentru Securitate. Aflăm astfel că „în cursul zilei de ieri, 29 august [1973] informatoarea «Ruxandra», secretar de redacţie la «Revista România literarǎ» a constatat intenţia conducerii revistei de a publica în numǎrul din 30.08.1973 articolul alǎturat, scris de Nicolae Manolescu despre recentul roman al lui Nicolae Breban. Informatoarea a apreciat însǎ inoportunǎ aceastǎ apariţie, excesiv laudativǎ la adresa lui Nicolae Breban. Atunci, din proprie iniţiativǎ, a semnalat acest caz tovarǎşilor Ion Dodu Bǎlan şi Constantin Mitea. Articolul nu a mai apǎrut în «România literarǎ». Vom urmǎri”, scrie mai departe cpt. Victor Achim, „reacţia lui Nicolae Manolescu (lucrat prin DUI de Serv. 6) şi a celorlalţi redactori de la revistǎ, precum şi a lui Nicolae Breban”.¹³

Nu întodeauna când Securitatea numeşte pe cineva „_ufficient_”, înseamnă că persoana în cauză a avut acest statut. Poate fi o persoană cu care ofiţerul a discutat într-un context _ufficie ori neoficial, după care şi-a mărit pe hârtie, fără voia preopinentului, reţeaua informativă. E drept „Roxana” apare de mai multe ori în dosar părând să-şi joace rolul atribuit. Să presupunem totuşi că fosta secretară de redacţie la „Revista România literarǎ” în anul 1973 – aşa uşor de identificat – nu a avut niciun aranjament cu Securitatea. Cât contează acest fapt? Cât de mare este diferenţa dintre a-l cenzura pe un _ufficient__ al revistei din propria iniţiativă, cum rezultă din document, şi a-l cenzura din iniţiativa Securităţii?

Sunt chestiuni asupra cărora s-a _ufficie prea puţin înainte de a se adopta legislaţia privitoare la „deconspirarea Securităţii ca poliţie politică” şi fără _uffic privitor la efectele ei. Un caz apropiat de cel anterior prin indecenţă, dar într-o formă mai gravă, e scos la lumină de o depeşă externă în care se afirmă că „dupǎ interviul dat de [Nicolae Breban] ziarului «Le Monde», la 23 august 1971, s-a întrunit din nou Biroul Uniunii Scriitorilor pentru a reanaliza cererea sa de demisie. La aceastǎ şedinţǎ, dramaturgul Paul Everac ar fi propus sǎ nu se aprobe demisia lui Breban, ci sǎ fie demis. Totodatǎ, sǎ fie declarat «trǎdǎtor de ţarǎ». Paul Everac a cerut ca declaraţia lui sǎ fie menţionatǎ în procesul verbal al şedinţei.”¹⁴

Arhiva Uniunii Scriitorilor ar trebui să conţină o astfel de intervenţie, care, dacă se confirmă, este esenţialemente ticăloasă. Everac ar fi invitat la reprimarea unui scriitor şi, întrucât colegii din Biroul US n-ar fi fost solidari, a ţinut să înregistreze dovada sa de fermitate pentru ochii şi urechile regimului. E puţin semnificativ dacă „cel mai jucat dramaturg _uffi din toate timpurile”, o fi avut sau nu angajament cu Securitatea. „Cazul Everac” arată cât de nefericită a fost echivalarea, în 1999, a problematicii colaboraţionismului cu subiectul „colaboraţionismului cu Securitatea ca poliţie politică”. Responsabilitatea unor _ufficient_ minori a devenit supradimensionată, în timp ce vina unor oameni care au făcut „marele rău” acestei societăţi s-a pierdut în spatele primilor. Desigur, o astfel de interpretare a trecutului a fost urmarea unei manipulări. Dar ratarea discutării mature a responsabilităţilor a fost determinată şi de inabilităţile de conceptualizare a temei.

Lupta pentru apariţia romanului Bunavestire

Un alt aspect fără a cărui cunoaştere nu putem avea _ufficient_ asupra „cazului Breban” este lupta pe care acesta o avea de dat la apariţia romanelor sale. Documentele de securitate au păstrat detaliile acelor istorii dintre care, bănuim, unele s-au pierdut din memoria scriitorului, sau chiar nu au ajuns vreodată acolo. Rămânem la un _uffic de caz, avatarurile publicării volumului Bunavestire.

Romanul era gata din 1974, când apar notele ce _ufficien opinia mulţumită a lui Breban despre „cea mai bunǎ carte a sa”. Manuscrisul este dat Editurii Cartea Românească, însă un document al Direcţiei I-a (din 19 iulie 1974) indică planurile de siguranţă ale lui Breban. Editorul suedez Rene Coeckelberghs încearcă scoaterea din ţară a manuscrisului, este percheziţionat şi Bunavestire se confiscă.

Redactorul şef al Editurii Cartea Românească afirmă iniţial cǎ romanul nu are probleme. La 25 iulie 1974 aflăm cǎ „are”. Securitatea e preocupatǎ dacǎ existǎ „ceva tendenţios în roman”, ca urmare înregistrează opinii şi cere evaluări ale textului. Nici Breban nu stă pe loc. În 1975, Ambasadorul RFG, Erwin Wickert, trece peste graniţă manuscrisul romanului, motiv pentru care este chemat la MAE. Ca represalii, lui Breban i se refuză, într-o primă fază, viza de plecare în R.F. Germania, măsură împotriva căreia protestează Alexandru Ivasiuc şi Nicolae Manolescu.

În urma difuzării fǎrǎ autorizaţie a manuscrisului romanului Bunavestire şi a interviului acordat ziaristului Richard Schwartz în luna decembrie 1974 „fǎrǎ aprobarea organelor competente” şi cu „aprecieri necorespunzǎtoare privind situaţia scriitorilor din ţara noastrǎ”, Securitatea hotărăşte începerea urmǎririi penale împotriva scriitorului. „Faptele constituiau infracţiune la Legea Presei, prevǎzutǎ şi pedepsitǎ de articolul 90”.¹⁵ Nu e clar nici dacă Breban a aflat ce i se pregătea. Noi cel puţin, nu cunoaştem vreo declaraţie de-a lui referitoare la ameninţarea penală.

Totuşi, nu se va da curs umăririi penale. Detaliile de statut şi de temperament ale lui Breban vor fi împins Securitatea spre folosirea, în ce-l priveşte, a unei politici precaute. Faptul că nu este vorba, în cele afirmate, de o simplă impresie se confirmă şi de o notă de analiză ulterioară, din 5 martie 1980, a Direcţiei I-a, adresată de ofiţerul operativ principal lt. maj. Florea Lucian conducerii Ministerului de Interne, cu acest pasaj cheie: „Având în vedere renumele şi personalitatea scriitorului Nicolae Breban, _ufficient_ politic ce poate fi creat prin implicarea sa în acţiuni contestatare, vom acorda o atenţie particularǎ frǎmântǎrilor şi nemulţumirilor sale grevate pe aşa-zisa birocraţie de publicare, în care sens vor fi informate forurile competente din Consiliul pentru Culturǎ şi Educaţie Socialistǎ pentru ca scrierile acestuia, depuse la edituri, sǎ fie publicate în ţarǎ, dacă nu ridicǎ probleme de ordin politic”.¹⁶

Să ne întoarcem la anul 1975. Manuscrisul Buneivestiri ajunge la Editura Eminescu. Mai multe referate ale lui Valeriu Râpeanu sunt negative, căci în carte „se menţine imaginea deformatǎ a provinciei româneşti.”¹⁷ Au loc negocieri, însă pentru directorul editurii şi redactorul de carte „modificǎrile cerute […] au fost _ufficient de autor numai prin tǎieturi de paragrafe şi fraze, care, deşi au atenuat unele probleme ale cǎrţii, nu au putut rezolva problemele de conţinut […]”.¹⁸ Pe 19 ianuarie 1976, Breban îşi retrage manuscrisul şi-l ameninţă pe Valeriu Rîpeanu cǎ va publica volumul în strǎinǎtate.

La solicitarea Editurii Cartea Româneascǎ, Nicolae Breban prezintă din nou primele 400 de pagini ale romanului Bunavestire. Lucrurile nu se mişcă, deşi scriitorul face demersuri peste demersuri. Nota din 4 martie 1976 arată că Nicolae Breban a fost chemat la conducerea Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste, care a format o comisie menită să-l determine acceptarea unor modificǎri.¹⁹ Documentul susţine că „Breban a fost primit în audienţǎ”. O altă notă dovedeşte contrariul: „Faptul cǎ a fost chemat la C.C.E.S. i s-a pǎrut lui Nicolae Breban de «neconceput şi revoltǎtor»”, afirmând ca nu este vorba despre persoana lui, dar „«în condiţiile în care intelectualului i se refuzǎ minima libertate de expresie şi este supus unei cenzuri permanente» nu vede posibilǎ o dezvoltare a culturii române”.²⁰

Ne aflăm în mai 1976. Conform unei note din 12 mai, Nicolae Breban şi-a retras manuscrisul de la Cartea Româneascǎ, întrucât nu primise rǎspunsul afirmativ privind publicarea, menţionând cǎ „el trebuie sǎ-şi apere cartea, nimeni nu are dreptul sǎ-i interzicǎ accesul la cititorii sǎi, editura face _ufficie acest lucru şi este hotǎrât sǎ anunţe printr-o scrisoare pe şeful statului de aceastǎ situaţie şi sǎ cearǎ permisiunea de a tipǎri cartea în strǎinǎtate”.²¹

Începutul anului 1977. Intervine şi Europa Liberă. Monica Lovinescu prezintă, la 17 ianuarie, „Cazul Nicolae Breban”, şi afirmă referindu-se la nepublicarea manuscriselor acestuia: Nicolae Breban este pedepsit dupǎ criterii politice.

Breban trimite manuscrisul la Iaşi, unde va apărea în sfârşit, la trei ani după prima ofertă făcută editurii Cartea Românească. O notă susţine că Breban s-a bizuit pe sprijinul generalului Pleşiţǎ. Securitatea a ataşat la dosar manuscrisul postfeţei scrisă de Breban pentru Bunavestire, cu data 9 februarie 1977, ale cărei comentarii arată stabilirea unui _ufficient. În postfaţă, autorul propune o grilă de lectură a personajelor: „Mai presus de toate am atacat aici micul burghez…,” şi face o plecăciune epocii comuniste în care „se încearcǎ şi se reuşeşte edificarea unei lumi mai drepte”.

Concluzia? Pentru a vedea publicată „cea mai bună carte a sa”, Breban nu a admis intervenţii de fond în textul ei, dar a acceptat punerea pe hârtie a unor rânduri neonorante politic. Scriitorul suportă compromisul politic, _uffic şi pe cel literar! Acest mod de a gândi lucrurile se regăseşte şi în rândurile informatorului „Gheorghiu”, la 22 ianuarie 1976: „Viitorul a dovedit cǎ, de fapt, Ţic [Nicolae] nu era un prozator _ufficien şi dacǎ ar fi fost n-ar fi putut face compromisuri. Mi-a spus cǎ totuşi el [Breban], în perioada lui de glorie, accepta sǎ scrie un articol pe an la «Scînteia» pentru a-şi putea face liniştit de cap. Acum însǎ, dupǎ ce a scris «Bunavestire», care este romanul deplinei sale maturitǎţi nu mai poate face acest lucru. Cu atât mai mult cu cât nu crede în revoluţia culturalǎ şi nu se poate integra, fiindcǎ a fost datǎ pe mâna unor dobitoci”.²²

Ce ne spune „succesul” publicării romanului Bunavestire

Apariţia necenzurată a romanului Bunavestire a fost posibilă prin convergenţa mai multor factori: tenacitatea autorului de a nu accepta schimbări de fond în ciuda presiunilor considerabile asupra sa; transformarea refuzului editurilor într-un „caz” ajuns să fie discutat şi la Europa Liberă; trimiterea manuscrisului în străinătate şi eventualitatea apariţiei lui acolo cu statut de „roman dizident”; apariţia „scandalului Goma” şi dorinţa autorităţilor de a evita repetarea a ceva asemănător în ce-l priveşte pe Breban, personaj de altă natură, dar _ufficient de imprevizibil. Se adaugă ceva care are direct relevanţă pentru dosarul pregătit de CNSAS: implicarea lui Breban în eforturile autorităţilor de a stinge „cazul Goma”; relaţia lui Breban cu piloni ai regimului precum Cornel Burtică (atunci vice-prim ministru al Guvernului) şi Gheorghe Pleşiţă (în aceeaşi perioadă, prim adjunct al ministrului de Interne).

Simţim nevoia unei sinteze, acum, asupra aceea ce spun datele din arhivă, deşi unele, importante, vor fi aduse la cunoştinţa cititorului doar în episodul următor. În anii `60, Nicolae Breban se lansează spectaculos în literatură, capitalul său se transferă politic şi astfel ajunge membru supleant al CC al PCR. Din Germania, unde se află pentru prezentarea unui film, Breban află de lansarea, la Neptun, în iulie 1971, a tezelor care vor lovi în relativa liberalizare a literaturii. Face un gest şi spectaculos, şi autentic: îşi dă demisia ca protest din funcţia de redactor şef al României literare, din partid şi se adresează presei cu declaraţii acuzatoare la adresa evoluţiilor de acasă. Se întoarce totuşi în ţară, în ciuda insistenţei prietenilor de a cere azil politic, nu înainte de a începe demersurile pentru căpătarea cetăţeniei germane.

Din dorinţa de a evita transformarea lui Breban într-un caz internaţional, şi având în vedere şi cetăţenia sa germană, autorităţile de la Bucureşti acceptă ca Breban să se bucure de un statut unic: migrant între capitala ţării şi Occident. Simultan, lansează o amplă campanie de prezentare a scriitorului ca agent al Securităţii şi iau măsuri, la rândul lor elaborate, de influenţare a scriitorului. Toate reuşesc. Breban nu este interesat de soarta drepturilor omului şi nici de Războiul Rece, deci nu este şi nu are de gând să devină adversar ori critic al regimului politic. Poate fi manipulat ca un copil prin simple aprecieri privitoare la valoarea literară. În schimb, trăieşte orgoliul de a fi cel mai mare scriitor român în viaţă şi chemat să intre în seria valorilor literare ale lumii. Din 1971 până în 1989, fără pauză, va critica politica culturală a partidului şi statului şi va refuza compromisul de a-şi mutila cărţile, ca să le vadă publicate. Ceea ce nu e cunoscut de opinia publică, chiar contrar imaginii despre privilegiul călătoriilor în Occident, dar apare clar din dosare, este acceptarea vicisititudinilor unui astfel de statut: probleme financiare neobişnuite pentru un autor care gustase fructele scriitorilor de succes (devenit un întreţinut al mamei sale), condiţiile de viaţă aproape mizere, în lunile când se afla în Franţa, oboseala acelui du-te-vino.

În 1977, la sensibilitatea acută faţă de destinul propriu pare să se adauge preocuparea pentru ce se întâmpla cu Goma, Negoiţescu şi Vianu. Este momentul când intră în dialog cu Cornel Burtică şi Nicolae Pleşiţă. Are credinţa că el a obţinut de la stâlpii regimului reglarea „umanitară” a situaţiei disidenţilor, ca şi a propriilor interese (publicarea romanului Bunavestire, paşaport pentru mama sa). I se solicită în schimb să-l facă pe Goma să renunţe la revoltă. Câteva documente arată încercările lui Breban în acest sens. „Contractul” implicit se va extinde în timp şi în spaţiu. Securitatea îi cere lui Breban să îi denigreze pe Goma şi Tudoran, să-i prezinte ca fiind scriitori minori, cu probleme de personalitate. Mai multe note indică referiri negative ale lui Breban la adresa celor doi. Scriitorul pare afectat de prestigiul internaţional al dizidenţilor, „care i se refuză lui”. Altfel spus, Breban îşi învidiază colegii. El „stabileşte” că aceştia îşi construiesc o faimă literară abuzând de acţiunea politică. „Le-ar fi spus [N.B.] Monicǎi Lovinescu şi altor veleitari: «Faceţi tapaj de esteticǎ dar m-aţi considera mare dacǎ aş scrie Jos Guvernul. Asta poate s-o scrie orice prost. Unde vedeţi valoare esteticǎ într-un slogan?»”.²³

Critica pe care o face constant de-a lungul anilor exilului militant contestatar al realităţilor politice din ţară, exprimă o opţiune existenţială apolitică. Dacă documentele de arhivă arată indiscutabil solicitarea Securităţii ca Breban să se exprime nefavorabil în ce-i priveşte pe Goma şi Tudoran, e mult mai puţin clar dacă ofiţerii cu care se întâlnea romancierul au avut nevoie să adauge sugestii la „teoretizările” lui Breban însuşi.

În a doua jumătate a anilor `80, Securitatea pare să fi renunţat a-l face pe Breban să aibă altă viziune asupra politicii culturale a partidului. De asemenea, să pună piedici apariţiei cărţilor sale. Când lt.col. Victor Achim propune închiderea DUI pe numele lui, în 1987, ofiţerul are în vedere că: „[Breban] este legat de ţarǎ şi mulţumit de faptul ca editurile îi publicǎ în continuare cǎrţile, iar presa de specialitate face referiri la ele.”²⁴

Nicolae Breban nu a fost niciodată un disident.

Rigoarea definiţiilor
Această serie de istorii, ca şi următoarele dspre care vom vorbi, face foarte dificilă judecarea statutului lui Nicolae Breban din perspectiva raporturilor cu regimul comunist. Faptul că importantul scriitor a fost şi este antipatizat de mulţi colegi, calificat ca megaloman, indiferent sau dispreţuitor faţă de soarta celorlalţi²⁵, ori din contră, este de unii venerat, cel puţin formal, complică şi mai mult datele problemei. Tocmai pentru că datele de caracter şi temperament ale scriitorului Nicolae Breban au asemenea efecte asupra imaginii sale publice, e necesar să insistăm asupra separării problematicii colaboraţionismului de subiectul personalităţii sale. De asemenea, asupra folosirii riguroase a termenilor şi, deci, a definiţiilor.

Primul rezultat al plusului de rigoare este observaţia că Nicolae Breban nu a fost în nici un moment… un disident. Asupra acestui calificativ au insistat declarativ Nicolae Breban însuşi, ceva mai elaborat Liviu Ioan Stoiciu²⁶ şi alţi câţiva adepţi ai scriitorului. E adevărat că în primul episod al serialului „Cazul Breban” subliniasem autenticitatea şi caracterul radical al „episodului 1971” din perspectiva actorilor importanţi: Securitatea, media internaţională, mediul literar din ţară. Dar acestea nu sunt sinonime cu disidenţa. În limbajul tehnic al domeniului, „disidenţa faţă de regimurile comuniste” se referă la autorii acţiunilor de opoziţie care asumă, drept referinţă a motivaţiei şi scopurilor lor, principiile drepturilor omului. Arhitecţii care refuzau să semneze proiecte de construcţie aberante, ecologiştii care exprimau nemulţumiri faţă de distrugerea Deltei, nomenclaturiştii care mai cârteau împotriva dispariţiei conducerii colective în PCR, ofiţerii care vindeau secrete nu sunt, în sensul consacrat de teoriile rezistenţei anicomuniste, disidenţi.²⁷ Nici Breban nu a depăşit, în criticile sale, protestele faţă de politica culturală a lui Ceauşescu. Din contră, documentele şi mărturii credibile arată că Nicolae Breban şi-a exprimat acordul cu politica internă a PCR şi a contestat de asemenea sistematic pe scriitorii care s-au ridicat împotriva situaţiei lamentabile a drepturilor omului în România. Faptul că „episodul 1971” nu este un act de disidenţă nu-i scade valoarea. Dar nici nu e cazul să-l ridicăm la importanţa manifestărilor gen Paul Goma care, prin punerea în relief a chestiunii etice fundamentale a regimurilor comuniste, i.e., acţiunea distrugătoare a acestora asupra fiinţelor umane, au dus la delegitimarea şi în final, la prăbuşirea lor.

Dar nu intrarea, sau nu, a lui Nicolae Breban în categoria disidenţei româneşti este problema de fond a acestei scrieri, ci valabilitatea acuzaţiei adusă lui de CNSAS, de a fi fost „colaborator cu Securitatea ca poliţie politică”. Pentru un răspuns e nevoie de inventarierea a noi detalii, de un nou apel la rigoare şi de… un nou episod.
În acest episod vom ridica tema de fond, constatarea CNSAS: poate fi, sau nu, inclus Nicolae Breban în categoria colaboratorilor cu Securitatea ca poliţie politică? Multele texte legate de „cazul Breban” s-au înfierbântat în jurul „colaborării”, parcă neinteresate de profilul informatorilor din Sinaia ori Mogoşoaia, nici de planurile de intoxicare folosite de Securitate, şi nici chiar de cum luptau scriitorii cu cenzura în anii Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste. Am întârziat discutarea temei de fond pentru a arunca o privire la marea lecţie de istorie pe care o oferă consultarea unor materiale de arhivă relevante.

În ce priveşte „responsabilitatea” scriitorului Nicolae Breban, ea are o faţetă formală, trivial de simplă, dar şi o alta, importantă, şi în acelaşi timp dificilă, a analizei.

Din perspectiva legii, constatarea

„colaborării” lui Breban e o gafă

Pe scurt: faptul că departamentul juridic al CNSAS a întocmit un dosar de constatare a colaborării lui Nicolae Breban cu Securitatea ca poliţie politică, confirmată de Colegiul CNSAS, e de-a dreptul inexplicabil, având în vedere actualele prevederi legislative.

Afirmaţia anterioară are însă nevoie de cuvinte lămuritoare. Norma iniţială, Legea nr. 187/1999, definea ca agent al organelor de securitate orice persoană care a îndeplinit calitatea de lucrător operativ. Agenţii erau consideraţi a fi făcut poliţie politică în măsura în care participaseră la suprimarea sau îngrădirea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului sau instauraseră, respectiv asiguraseră menţinerea puterii totalitar-comuniste (sensul art. 5. (1)). CNSAS avea obligaţia să publice în Monitorul Oficial datele de identitate ale ofiţerilor şi subofiţerilor de securitate implicaţi în activităţi de poliţie politică (art. 17 (2)). Părea evident că, exceptând pe foarte puţini, toţi oamenii Securităţii participaseră cel puţin la susţinerea puterii comuniste. Ca urmare, cât timp a fost valabilă legea adoptată în 1999, simpla descriere a fişelor de post ar fi fost suficientă pentru identificarea autorilor poliţiei politice şi publicarea numelor lor. Colegiul CNSAS ar fi putut impune această metodologie, care permitea deconspirarea securiştilor pe bandă rulantă. A preferat în schimb să introducă proceduri menite să complice identificarea agenţilor, limitând considerabil ritmul deconspirării. Cu cca. 50 de ofiţeri de securitate găsiţi anual a fi făcut poliţie politică, primul Colegiu CNSAS avea nevoie de 160 de ani pentru a termina deconspirarea doar a celor 8.000 de agenţi implicaţi în crearea şi controlul reţelei operative.²⁸

În ce priveşte pe „colaboratorii organelor de securitate ca poliţie politică”, conform aceleiaşi legi, trebuia dovedit fie că fuseseră retribuiţi sau recompensaţi, fie deţinuseră locuinţă conspirativă, fie au fost rezidenţi. Sau eventual, că au dat Securităţii informaţii prin care au adus atingere, nemijlocit sau prin alte organe, drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului (art. 5 (3)) ori au denunţat activitatea sau atitudinile potrivnice regimului totalitar comunist de natură să aducă atingere drepturilor (art. 5 (4)). În concluzie, probatoriul informatorilor trebuia să demonstreze fapte, recunoscându-se astfel complexitatea situaţiilor în care s-au putut afla aceştia.

Însă, în loc să definească de la început o metodologie care să aprofundeze şi să fixeze interpretarea documentelor din arhivă, primul Colegiu al CNSAS s-a lansat într-o „deconspirare” haotică şi nedreaptă, conform căreia un ofiţer odios precum Ristea Priboi n-ar fi făcut poliţie politică (doar protestele opiniei publice au răsturnat decizia), în schimb făcuse PNŢCD-istul Vasile Vetişanu, victimă a regimului de când era copil până în decembrie 1989.

Iată că în anul 2008, avocatul Sergiu Andon obţine în beneficiul clientului său, Dan Voiculescu, declararea neconstituţională a Legii nr. 187/1999, lege desigur imperfectă, dar nu din perspectiva a ceea ce avea să urmeze. A fost înlocuită cu O.U.G. nr. 24/2008 care face schimbări interesante în procesul deconspirării. „Lucrătorii Securităţii” sunt angajaţii fostei instituţii ale căror activităţi au suprimat sau îngrădit drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului în scopul susþinerii puterii totalitar comuniste (art. 2 a)), iar „colaboratorii Securităţii”, persoanele care au furnizat informaţii prin care se denunţau activităţile sau atitudinile potrivnice regimului totalitar comunist şi care au vizat îngrădirea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului (art. 2 b)).

Se poate observa răsturnarea raporturilor dintre cele două categorii. La ofiţeri trebuie probat că „au suprimat” sau „îngrădit” drepturi şi libertăţi, ba mai mult, că aceasta a avut loc în scopul susþinerii puterii totalitar comuniste.²⁹ La colaboratori este suficientă denunţarea unor atitudini potrivnice, sub o condiţie atât de interpretabilă precum faptul că ar fi „vizat” afectarea drepturilor şi libertăţilor. Cu privire la Securitate nu poţi discuta decât pe bază de fapte, în cazul colaboratorilor sunt suficiente şi supoziţiile.

Dacă înainte Colegiile CNSAS serviseră prin practică ofiţerii, făcându-i pe informatori marii vinovaţi ai regimului comunist, odată cu Ordonanţa din 2008 această logică ticăloasă a fost clădită în însuşi actul normativ ca atare. Ca acceleratorul care aratã spre colaboratori sã fie turat la maximum, mai apare o noutate. În Ordonanþã a fost introdusã ºi prevederea ca tinerii care au dat informaþii Securitãþii când aveau sub 16 ani sã nu li se aplice eticheta de colaborator. Aceasta înseamnã ca informatorii între 16 ºi 18 sã intre pe lista marilor vinovaþi ai Istoriei. Anterior, atât Colegiul CNSAS cât ºi instanþele de judecatã ar fi putut hotãrî asupra exonerãrii tuturor minorilor.³⁰ Acum nu se mai poate, dacã au peste 16 ani. Nu ştim care au fost paşii concreţi ai elaborării Ordonanţei, câtă rea voinţă sau câtă necunoaştere explică schimbarea. Oricum ar fi, ea reprezintă o nouă batjocorire a victimelor, o nouă victorie a sistemului care a strivit ţara până în 1989.

Acesta este contextul în care se dezbate „cazul Breban.” Lăsând la o parte asimetriile şi inadecvările normei specifice, e de reţinut că niciuna din prevederile O.U.G. nr. 24/2008 nu acoperă activităţile reproşate lui Nicolae Breban. În Ordonanţă nu există subiectul „agent de influenţă”.³¹ Declararea de acord cu politică internă a PCR (nu şi în sectorul culturii) sau declararea lui Goma şi Tudoran drept scriitori minori, susţinerea în faţa lui Paul Goma, Monicăi Lovinescu ş.a. că „nu procedează bine când fac declaraţii ostile ţării” nu constituie „denunţuri” care „vizează” afectarea drepturilor.

Având în vedere disproporţia dintre cerinţele legii specifice şi „fapte”, este de-a dreptul ciudat că departamentul juridic al CNSAS a putut lansa un asemenea dosar. Pe de altă parte, incoerenţa jurisprudenţei CNSAS şi a instanţelor de judecată arată că deciziile lor pot fi complet impredictibile. Uneori, interpretarea actelor a fost făcută cu supremă intransigenţă (vezi cazurile Carol Sebastian, Mona Muscă), alteori, evidenţele responsabilităţilor au fost negate cu sfidare. Amintesc doar că la sfârşitul anului 2008, ex-locotenentul colonel de securitate, Vasile Nechita, era scos basma curată de Tribunalul Bucureşti, deşi documentele probau implicarea lui în supravegherea, anchetarea şi luarea de măsuri administrative împotriva unor oameni pentru „curmarea activităţii lor duşmănoase”.

Mai mulţi comentatori ai cazului Breban au cerut să se amâne verdictele polemice în aşteptarea verdictului Justiţiei. Aşteptarea este însă contrazisă de realitatea jalnică a actualului sistem de deconspirare a ofiţerilor de securitate şi a colaboratorilor. A vedea luminiţa adevărului în hotărârile ieşite la capătul acestei construcţii instituţionale înseamnă să te predai unui sistem pervertit în întregime. Desigur, Legea nr. 187/1999, O.U.G. nr. 24/2008 şi CNSAS au şi merite: e remarcabilă posibilitatea accesului la dosarul personal (dacă nu se opun serviciile de informaţii!), e o mare şansă posibilitatea de a face cercetări în arhivă. Dar în privinţa deconspirării, eşecul a depăşit imaginaţia.

Există totuşi un „caz Breban”
Acestea fiind zise, înseamnă că noţiunile prin care judecăm trecutul – colaborator al regimului comunist, informator al Securităţii, agent de influenţă al Securităţii etc. – sunt de utilizat altfel decât în felul deviat, falsificat sau caricaturizat al actualului sistem de deconspirare al Securităţii. Avem convingerea că degradarea şocantă a relaţiilor sociale, astăzi, reflectă şi eşecul în tratarea corespunzătoare a deconspirării şi concluziilor acesteia. Judecarea responsabilităţilor individuale în susţinerea unor foste regimuri totalitare contribuie esenţial la configurarea societăţii pe care o construim. Doar că ideile de „judecată” şi „responsabilitate” înseamnă altceva decât justiţiarism lipsit de empatie pentru fiinţa umană, sau grimasele superficialităţii gen „aşa se scria pe atunci” ori „a fost ca o blenoragie de tinereţe”.

Din această perspectivă, există un „caz Breban”, scriitor important de mare vizibilitate socială, ajuns la un moment dat membru supleant al CC al PCR, cu luări de poziţie în chestiunea politicii culturale a regimului, ostil şi în relaţiile private, şi în manifestările publice, opoziţiei politice la regim, având un statut unic în acea perioadă, de migrant Est-Vest, în măsură să nedumerească contemporanii. Pe un astfel de fundal, chestiunea „poate fi inclus Nicolae Breban în categoria colaboratorilor cu Securitatea” se ridică dincolo de ce fac CNSAS-ul şi instanţele de judecată.

Este dificil să transmiţi ideea globalizatoare pe care o lasă, din această perspectivă, cele 3 seturi de dosare aflate la CNSAS pe numele scriitorului: Dosarul de Urmărire Informativă nr. 6625 (13 volume acoperind perioada 1971-1987), DUI nr. 187868 (1 singur volum, pentru perioada 1988-1989) şi Dosarul SIE 8680 (documente începând cu 1971 până în 1979). Vom sintetiza, pentru cititor, acele categorii de date care au relevanţă pentru temă, exemplificându-le doar printr-un singur extras din documente, dintre multele posibile. Pe această bază, aprofundarea temei ne va ajuta să evităm capcana simplelor păreri, impresii, „intuiţii” şi speculaţii privind colaborarea (sau nu) a scriitorului cu autorităţile regimului comunist.

Categorii
O primă categorie de documente este formată din stenogramele convorbirilor dintre Nicolae Breban şi generalul Gheorghe Pleşiţă, din 18 şi 22 februarie 1977, luate în considerare de către CNSAS ca dovezi ale colaborării şi oferite de presă opiniei publice ca principalele probe. Stenogramele înregistrează declaraţii ale lui Breban de genul: „Chiar şi Paul Goma a spus că bătrânul [Eugen Ionescu] s-a scrântit”, „Şi-a permis să ia un ton, faţă de tovarăşul Ceauşescu, inadmisibil pentru... să discuţi aşa cu un şef de stat!” etc.

Aceste flexiuni ale demnităţii în faţa generalului au fost calificate de Ion Vianu, într-un articol publicat în revista 22, drept o sumă de „platitudini jenante, deloc agreabile” pentru Breban.³² Nimic substanţial nu ar fi de adăugat la opinia plasată între ghilimele. Însă, din perspectiva „colaboraţionismului” cu regimul, episodul nu are absolut nicio relevanţă, iar acest aspect merită clarificat. Stenogramele vorbesc despre implicarea lui Breban într-o acţiune cu caracter umanitar, sau cel puţin astfel reiese din studiul Arhivei CNSAS. Breban a intervenit atunci pentru Paul Goma, dar şi pentru Ion Negoiţescu şi Ion Vianu, a obţinut (prin legătura cu Pleşiţă) viza pentru mama prietenului său Matei Călinescu etc. Intervenţiile au avut loc cu concursul ori aprobarea, când s-a putut, a celor amintiţi. E la fel de adevărat că Nicolae Breban a folosit ocazia să-şi promoveze propriile interese (şi a reuşit!): publicarea romanului Bunavestire, eliberarea unui paşaport pentru mama sa. Exploatarea acelei situaţii ridică întrebări asupra caracterului scriitorului, dar nu constituie poliţie politică. Discuţiile avute de Nicolae Breban cu Gheorghe Pleşiţǎ la începutul anului 1977, astăzi la dispoziţia opiniei publice prin publicarea stenogramelor, nu exprimă o colaborare cu autorităţile regimului comunist, precum nu indică o astfel de colaborare declaraţiile ditirambice ale lui Nicolae Manolescu făcute lui Nicolae Ceauşescu la întrunirea din 13 martie 1981³³, şi nici „platitudinile jenante, deloc agreabile” din memoriile lui Andrei Pleşu adresate şefului statului după scandalul Meditaţiei Transcendenale.³⁴

Categoria de informaţii cea mai importantă pentru tema colaboraţionismului este a documentelor privind implicarea lui Nicolae Breban în denigrarea scriitorilor Paul Goma şi Dorin Tudoran. Un exemplu, dintre mai multe, este prezentarea pe care un ofiţer de securitate o făcea pe 31 martie 1978 interviului dat de Breban ziaristului american Kirk Donald: „Nicolae Breban a fǎcut precizarea cǎ Paul Goma este un scriitor mǎrunt, de atitudine oarecum liberală, care nu l-a înţeles pe el (Breban), nici pe tovarǎşul Burticǎ. Goma a avut o poziţie «interesantǎ» faţǎ de perioada Gheorghiu-Dej […]”.³⁵ Alte note se referă la denigrarea celor doi disidenţi când Nicolae Breban se afla în străinătate, confirmate de surse externe,³⁶ care povestesc şi despre alte comportamente lipsite de fair play ale lui Breban, nedocumentate însă în Arhiva CNSAS.

Un alt grup de documente defineşte relaţia dintre Nicolae Breban şi Securitate, greu de sintetizat printr-un exemplu, căci includ şi adresările mieroase făcute generalului Pleşiţă, dar şi comentarii precum cele din următorul extras: „Considerǎ [N.B. în dialog cu ofiţerul de securitate] cǎ politica culturalǎ promovată de partidul şi statul nostru ar contribui la diminuarea valorilor artistice şi în principiu nu concepe «subordonarea culturii unor momente politice de conjuncturǎ». […] Având însǎ în vedere particularitǎţile temperamentale ale obiectivului, nefiind excluse reacţii imprevizibile din partea sa, cât şi eventuala intenţie de a încerca pe aceastǎ cale o «reabilitare» faţǎ de Eugen Ionescu sau alte elemente din emigraţie, se impune a fi luat în continuare mǎsuri de clarificare a informaţiei şi neutralizare a eventualelor acţiuni ostile […]”.³⁷

O altă categorie este cea a datelor privitoare la campania sistematică de portretizare a lui Breban ca agent al Securităţii, în care a fost implicată o reţea vastă de agenţi de influenţă, unii în contact cu Paul Goma şi Dorin Tudoran. Faptul a putut influenţa unele declaraţii ale surselor înregistrate în dosare, a creat o aşteptare, o atmosferă propice interpretărilor, iar Securitatea le-a amplificat încă o dată, cum o arată raportul din 29 august 1983: „Cu acest prilej i-am relatat cǎ Dorin Tudoran susţine în cercurile pe care le frecventeazǎ cǎ Breban este informatorul securitǎţii (fapt ireal). [Observaţia din parantezǎ este subliniatǎ de ofiţer.] Acest lucru l-a marcat vizibil.”³⁸

Iată şi această notă interesantă din 12 noiembrie 1984 trimisǎ de la Cabinetul secretarului de stat gral.lt. Stǎmǎtoiu Aristotel lui Iulian Vlad, adjunct al ministrului de Interne: „Recent, într-un material destinat C.I.A., Emil Hurezeanu, angajat – pentru o perioadǎ de probă – la «Europa Liberǎ», a menţionat cǎ Nicolae Breban, fost membru al CC al PCR, care într-un timp a fost considerat a fi disident, este în fond un agent al securitǎţii, care, cu regularitate dǎ note informative despre scriitori şi despre emigranţii români, el având posibilitatea sǎ cǎlǎtoreascǎ nestingherit în strǎinǎtate. S-au obţinut, de asemenea, date cǎ în 1982, în perioada acţiunii provocatoare a D.S.T. în legǎturǎ cu Virgil Tǎnase, Nicolae Breban a fost denunţat (se pare de către cineva din cercul numiţilor Virgil Ierunca-Monica Lovinescu) autoritǎţilor franceze ca «agent al securitǎţii», care ar fi implicat în «rǎpirea» lui Virgil Tănase. Un timp sus-numitul a fost strict supravegheat de organele de specialitate franceze”.³⁹

Ultima categorie de documente care au relevanţă pentru subiectul colaboraţionismului ar fi înregistrările din dosarul SIE privitoare la atitudinea lui Nicolae Breban în ultimii ani `80. Evaluarea comportamentelor lui Nicolae Breban la sfârşitul deceniului nouă este semnificativă, căci ea sintetizează „natura” relaţiilor avute de scriitor cu autorităţile comuniste în anii anteriori. Ne oprim la o notă nedatată (rezultă din context că fost întocmită după luna mai 1989): „Intenţiile lui Nicolae Breban rezultǎ cu claritate din nominalizarea scriitorilor vizaţi [invitaţi să participe la un număr special al revistei Les Temps Modernes], din menţiunea cǎ nu doreşte sǎ fie angrenat niciunul dintre scriitorii «oficiali» deoarece, prin atitudinea lor, «mult prea laşǎ», nu pot fi consideraţi «valori ale culturii de azi», precum şi din precizarea fǎcutǎ în finalul scrisorii de «a-i scoate din inerţie pe cei încǎ nehotǎrâţi». […] rezultǎ cǎ acţiunea lui Nicolae Breban şi Dumitru Ţepeneag urmǎreşte sǎ aducǎ atingere politicii şi statului nostru în domeniul literaturii, fapt pentru care opinǎm sǎ nu se dea curs unei asemenea activitǎţi.”⁴⁰

Analiza colaborării

prin poliţie politică cu regimul comunist
Interpretarea a ceea ce spune Arhiva CNSAS în alte situaţii, spre exemplu cu privire la Adrian Marino sau Constantin Noica, pare simplă, confruntările între evaluări facilitează separarea adevărului şi falsului din documente. Odată separarea finalizată, concluzia e aproape automată. În cazul Nicolae Breban, din contră, materialele de arhivă nu pun atât problema „proiecţiilor securiste” din documente, cât introduc o realitate amplă, pe mari porţiuni contradictorie. Avem nevoie de un tip de analiză capabil să transcendă impresiile, „dat-ul cu părerea”. În primul rând, vom face diferenţa dintre colaborarea cu autorităţile comuniste în general şi „colaborarea cu autorităţile comuniste prin poliţie politică”, deci colaborare prin care sunt puse în pericol condiţiile de existenţă ale unor persoane. Colaborarea într-un sens mai larg, care a inclus de la declamaţii pro-comuniste până la punerea de dedicaţii pe cărţile oferite lui Nicolae şi Elenei Ceauşescu are nevoie de o tratare specifică. În continuare, ne vom referi exclusiv la colaborarea prin poliţie politică.

Eticheta folosită cel mai des privitor la „colaboraţionismul” lui Nicolae Breban a fost de „agent de influenţă al Securităţii”. Ne vom raporta la una dintre definiţiile cele mai închegate ale noţiunii: agentul (a) a acţionat pe baza unor cerinţe ale Securităţii; (b) a acţionat pentru interese ale regimului contrare celor ale societăţii (oamenilor); (c) a afectat direct viaţa oamenilor, sau a opera pentru regim cu un anumit grad de sistematicitate, coerenţă etc.

În dezbaterea publică s-a pus exagerat de mult accentul pe condiţia (a), cu cazuistica ei bogată. Aproape toţi cei care au călătorit în străinătate au avut la un moment dat contacte cu Securitatea şi li s-au cerut „servicii”. Aproape toţi care s-au întors au avut de explicat, într-o declaraţie, conform legii, ce li s-a întâmplat în timpul deplasării (cerinţa (b)). Dar nu toţi şi-au denunţat un coleg, nu au acţionat împotriva unor exilaţi sau împotriva oamenilor de acasă, sau a aceleia pe care o vizitau. Un alt exemplu: toate cadrele didactice care lucrau cu studenţi străini aveau obligaţia de a informa (cu sau fără angajament) despre comportamentul lor. Se poate distinge între universitarii care au făcut poliţie politică şi cei care au dat numai note benigne (cazul de referinţă: deputata Mona Muscă).

Or, rolul cheie îl are cea de-a doua condiţie: a acţiona împotriva societăţii (oamenilor). Am aflat deja că redactoarea cu nume de cod „Roxana” acţiona din proprie iniţiativă ca să împiedice publicarea unui articol al lui Nicolae Manolescu, pe care-l judeca politic eronat. Paul Everac propunea trecerea opoziţiei lui Nicolae Breban faţă de tezele din iulie în categoria trădării de patrie. Şi nu este oare poliţie politică în serviciul regimului actul de cenzură a numeroşilor redactori de carte şi şefi de editură (revistă) care refuzau publicarea lucrărilor din motive ideologice? De ce Marin Preda, Valeriu Râpeanu şi cei asemenea lor nu preocupă opinia publică din perspectiva colaborării cu regimul comunist, cât o fac „colaborarea” lui Mircea Iorgulescu şi a lui Ioan Groşan? Ar fi vorba, credem, de o eroare de optică, un gen de psihoză a contaminării prin atingere, care ajunge să dea mai mare importanţă contactului cu Securitatea decât naturii comportamentului în raport cu acele contacte.

Condiţia (b) ar fi şi criteriul principal al judecării relaţiei lui Nicolae Breban cu poliţia politică. Relaţiile scriitorului cu Securitatea sau conducerea partidului, atât cât o sugerează dosarele, nu a fost una de autoritate. S-au intersectat fiecare având preocupări ori priorităţi distincte şi ferme. Rămâne faptul că, de mai multe ori în cele două decenii ale regimului comunist despre care vorbesc dosarele din Arhiva CNSAS, Breban a servit regimul cerând exilului să nu-l mai critice şi a denigrat opozanţi precum Goma şi Tudoran. Aceste manifestări se probează indiscutabil şi ridică o problemă a „omului Breban” indiferent cum se răspunde la întrebarea privitoare la colaboraţionism.

A treia condiţie de definire a agenţilor de influenţă cere ca aceştia să opereze pentru regim „cu un anumit grad de coerenţă”. Propunem o generalizare a condiţiei: statutul de agent să fie stabilit evaluând într-un mod proporţional şi rezonabil ansamblul acţiunilor persoanei în cauză.⁴¹ Sistematicitatea, coerenţa sunt eventual aspecte ale acestor noţiuni cuprinzătoare.

Ne întrebăm deci: este oare corect, adică proporţional şi rezonabil, să interpretăm cele câteva documente de arhivă cu referiri ostile la adresa lui Goma, Tudoran şi exilului militant, pe parcursul mai multor ani, drept probe ale „colaborării cu Securitatea”? A avut acest tip de manifestare sistematicitate şi coerenţă? Schimbă atitudinile acuzate sensul raporturilor cu societatea ale neconvenţionalului şi impredictibilului Nicolae Breban, într-un context a cărui importanţă a motivat lungirea acestei analize pe trei episoade?

După citirea integrală a materialelor de arhivă, considerăm că răspunsul e negativ, sau cel puţin, că o interpretare opusă diluează semnificaţia actelor de colaboraţionism. În aplicarea principiilor proporţionalităţii şi rezonabilităţii, standardele cu care lucrează fiecare pot fi diferite. Se cere însă să fie „rezonabil” diferite, să păstreze statutul de criterii stabile, aplicate cu aceeaşi măsură tuturor, sărind, cum e chemată să facă justiţia, dincolo de barocul istoriilor personale. Analiza „cazului Breban” e din acest punct de vedere vulnerabilă, căci Securitatea a obţinut deja succese prin intoxicarea şi incitarea lui Breban contra adversarilor, şi invers. O mare parte din ceea ce circulă şi astăzi în „cazul Breban” se dovedeşte, o descoperim în Arhiva CNSAS, colportarea unor dezinformări. Astfel, situaţia unică a lui Breban, de a sta jumătate de viaţă în Occident, jumătate în ţarcul ceauşist, unde era publicat bine-mersi, nu este rezultatul vreunui statut de agent de influenţă. Ci al evitării la limită, de către Securitate, de a face din scriitor un disident într-o situaţie pe care nu o putea controla decât pe jumătate. O întrebare interesantă este cum nu a devenit Nicolae Breban un refusnik precum Paul Goma, deşi scriitorul a avut atâtea argumente personale, atâtea solicitări venite din afară şi a beneficiat de atâtea posibilităţi să se îndrepte în această direcţie?

Tentaţia spre speculaţie a scriitorilor o fi constituit un teren propice al manipulărilor Securităţii, dar teza succesului intoxicărilor şi dezinformărilor are un caracter mai general. Dosarele Securităţii demonstrează că în toată perioada comunistă, în ciuda eforturilor orwelliene, ofiţerii nu au reuşit să oprească scrierile disidente, nici să prevină acţiunile de protest, când au fost, nici să blocheze informaţia din interior să ajungă afară, şi invers. În schimb, Securitatea a fost colosal de eficientă să-şi impună zvonurile şi să distrugă relaţiile umane.

Studiu preluat din revista Timpul (nr. 8, 9, 10),

cu acordul autorului


Supliment Uriaşul Gorduz

Nr. 10/2011

Vasile Gorduz a dãruit culturii spirituale române ipostaza misticã a geniului eminescian. El a reușit sã scoatã la ivealã sfințenia ascunsã în trãsãturile arhetipale ale poetului, și pânã și fotografiile acestei lucrãri, din oricare unghi ar fi fãcute, rețin un chip al lui Eminescu semãnând cu Hristos.

 

                                                                                    Sorin Dumitrescu 

 

Dincolo de încordãrile specifice romantismului, statuia pe care Gorduz i-a închinat-o poetului [Mihai Eminescu], închipuie o siluetã purtatã de vântul tãriilor, care însã îi asumã geniului umilitatea generoasã, care sã-i proiecteze un aer creștin. Visul, cu blândețe îndurãtoare, a trecut peste sfidãrile contingentului, iar statuia pare a aștepta o judecatã de apoi a sufletelor, în care sã-i triumfe radios neprihãnirea.

 

                                                                                                      Dan Hãulicã 

 

Pentru a-ºi demonstra forþa definitã, nietzschean, ca exces de forþã, probabil, unul dintre zeii aceia... s-a întrupat în ºovãielnicul, puþinul la trup, aparent stângaciul Gorduz cel mare, vorbindu-ne prin el, folosindu-i mâinile puternice, spiritul, duhul, caracterul unic, ca sã-ºi vãdeascã astfel prezenþa – în plinã decadenþã europeanã – în toate splendorile-i mândre, solemne, însetate de idealul înºurubat în veºnicia olimpianã, spre care Gorduz merge cãlare pe o pereche de pegaºi de jar, pentru a „revãrsa din pumnii lui mici de copil venit din Trifeºtii Basarabiei” tot ceea ce fusese adunat, strâns, ascuns acolo, în acele mâini uriaºe, în disproporþie vãditã, afirmam, cu trupul sãu puþin, puþin.

Gorduz ºtia. Da. ªtia. Altfel, ºi-ar fi spus, oare, cu fermitate asprã, uºor dubitativã, cã „un artist existã, poate, dinainte de a se naște”? 

                                                                                             Aura Christi

Supliment realizat de Asociaţia EuroPress cu sprijinul

Administraţiei Fondului Cultural Naţional