Cazul Pelican

66

John Grisham

Judecătorul Andrew McDowell, la cei şaizeci şi unu de ani ai săi, cel mai tînăr membru al Curţii, stătea în picioare la fereastră, fumîndu-şi pipa şi urmărind circulaţia. Dacă Jensen avusese un prieten la Curte, acela era McDowell. Fletcher Coal îl informase pe Runyan că Preşedintele nu nu­mai că va veni la funeraliile lui Jensen, dar şi că dorea să-i facă elogiul. Nici unul dintre cei din biroul din faţă nu dorea ca Preşedintele să vorbească. Preşedintele Curţii îi ceruse lui McDowell să pregătească o scurtă cuvîntare. Fiind un timid, care evita cuvântările, McDowell îşi răsuci papionul şi încercă să şi-l închipuie pe prietenul lui la balcon, cu o frînghie în jurul gîtului. Era îngrozitor să te gîndeşti la asta. Un judecător de la Curtea Supremă, unul dintre distinşii lui confraţi, unul dintre cei nouă, ascunzîndu-se într-un aseme­nea loc, pentru a se uita la astfel de filme şi expunîndu-se într-un mod atît de înfiorător. Ce tragedie! Se închipui stînd în faţa mulţimii în biserică şi privind la mama lui Jensen şi la familia lui şi ştiind că toţi se gîndeau la sala Montrose. Se vor întreba unul pe celălalt în şoaptă: „Ştiai că era homo­sexual?" McDowell, personal, nu ştiuse şi nici nu bănuise. Şi nici nu voia să spună ceva la înmormîntare.

Judecătorul Ben Thurow, în vîrstă de şaizeci şi opt de ani, nu era interesat atît de înmormîntare, cît de prinderea ucigaşilor. Fusese procuror federal în Minnesota şi avea o teorie care grupa suspecţii în două categorii: cei care acţio­nau din ură şi răzbunare şi cei care încercau să influenţeze viitoarele decizii. El dăduse instrucţiuni secretarilor lui să înceapă cercetările.

Thurow se plimba prin cameră.

― Avem douăzeci şi şapte de secretari şi şapte judecă­tori, spuse el celorlalţi, fără să se adreseze cuiva anume. E clar că nu vom munci prea mult în următoarele săptămîni şi că toate hotărîrile trebuie să aştepte pînă cînd tribunalul va fi complet. Asta poate să dureze luni de zile. Vă sugerez să punem la treabă secretarii noştri pentru a elucida crimele.

― Nu sîntem poliţişti, spuse calm Manning.

I

CAZUL PELICAN 67

― Putem să aşteptăm pînă după înmormîntări, apoi să [ne jucăm de-a Dick Tracy? întrebă McDowell fără să se

Întoarcă de la fereastră.

Thurow nu-i luă în seamă, ca de obicei.

― Eu voi conduce cercetările. Împrumutaţi-mi secretarii voştri pentru două săptămîni şi cred că vom putea alcătui o scurtă listă de suspecţi.

― FBI-ul este foarte capabil, Ben, spuse preşedintele. Nu ne-au cerut ajutorul.

― Mai bine să nu vorbim de FBI, spuse Thurow. Putem să lîncezim aici în doliu oficial două săptămîni sau să facem o treabă, să-i găsim pe ticăloşi.

― Ce te face să fii atît de sigur că putem să rezolvăm ca­zul? întrebă Manning.

― Nu sînt sigur că pot, dar cred că merită să încerc. Confraţii noştri n-au fost omorîţi fără nici un motiv şi acest motiv e direct legat de un caz sau de o chestiune controver­sată asupra căreia s-a luat o hotărîre sau care se află acum pe rol, la această Curte. Dacă e o sentinţă, sarcina noastră e aproape imposibilă. La naiba, aproape toată lumea ne urăşte pentru un motiv sau altul. Dar dacă nu e vorba de răzbunare şau ură, atunci poate că cineva a dorit să aibă altă Curte pentru hotărîrile viitoare. Tocmai asta intrigă. Cine i-ar ucide pe Abe sau pe Glenn din cauza unui vot ipotetic asupra unui caz de anul acesta sau anul viitor, sau de peste cinci ani? Vreau ca secretarii să ia pe rînd toate cazurile care se află în cele unsprezece circuite inferioare.

Judecătorul McDowell îşi scutură capul.

― Zău, Ben, sînt peste cinci mii de cazuri, o mică parte din ele vor sfîrşi, eventual, aici. E o goană după potcoave de cai morţi.

Manning era la fel de placid.

― Ascultaţi, prieteni. Am lucrat cu Abe Rosenberg trei­zeci şi unu de ani şi m-am gîndit adesea să-l împuşc chiar eu. Dar ţineam la el ca la un frate. Ideile lui liberale erau accep­tate în anii şaizeci şi şaptezeci, dar s-au învechit în anii opt-

68

John Grisham

zeci şi în anii nouăzeci sînt respinse. Eu cred că a fost omorît de una din acele grupări radicale de dreapta şi că putem să cercetăm pînă în pînzele albe cazurile şi să nu găsim nimic. E o execuţie, Ben. Pur şi simplu.

― Şi Glenn? întrebă Thurow.

― Evident, prietenul nostru avea înclinaţii ciudate. Probabil că s-a răspîndit zvonul şi el era o ţintă uşoară pen­tru astfel de grupări. Ei urăsc homosexualii, Ben.

Ben continua să se plimbe, nebăgîndu-i în seamă.

― Ne urăsc pe toţi şi, dacă au ucis din ură, poliţia îi va prinde. Poate. Dar dacă au ucis pentru a manipula această Curte? Cred că e foarte posibil.

Preşedintele Curţii îşi drese vocea.

― Şi cred că nu vom face nimic pînă după înmormîntare, sau incinerare. Ben, să aşteptăm cîteva zile. Să lăsăm lucrurile să se liniştească. Ceilalţi judecători sînt încă şocaţi.

Thurow se scuză şi părăsi camera. Gărzile lui de corp îl urmară în hol.

Judecătorul Manning se ridică în picioare cu ajutorul bastonului şi se adresă preşedintelui.

― O să ajung curînd în faţa Providenţei. Urăsc zborul şi nu pot să sufăr înmormîntările. Şi eu o să fiu în scurtă vreme înmormîntat şi nu-mi place să mi se amintească. Voi trimite condoleanţele mele familiei. Cînd îi vedeţi, prezentaţi-le scuzele mele. Sînt un om foarte bătrîn.

Plecă însoţit de secretar.

― Cred că judecătorul Thurow are dreptate, spuse Ja-son Kline. Trebuie să revedem cel puţin cazurile aflate pe rol şi pe cele care ar putea să ajungă aici. Va dura mult, dar s-ar putea să dăm peste ceva.

― Sînt de acord, spuse preşedintele. E puţin cam pre­matur, nu crezi?

― Da, dar oricum aş vrea să începem.

― Nu. Să aşteptăm pînă luni şi te voi repartiza lui Thu­row.

CAZUL PELICAN 69

Kline ridică din umeri şi se scuză. Doi secretari îl urmară în biroul lui Rosenberg, unde se aşezară pe scaune şi băură pe întuneric ultimul coniac al lui Abe.

În colţul ei de studiu de la etajul cinci al bibliotecii de drept, între rafturile cu cărţi de drept groase şi uzate de folo­sinţă, Darby Shaw se uita peste evidenţa sentinţelor Curţii Supreme. O citise de două ori şi, deşi era plină de contra­dicţii, nu găsise nimic care să o intereseze. Cazul Dumond provoca revolte. Era un caz de pornografie, în care era im­plicat un copil din New Jersey, un caz de sodomie din Kentucky, o duzină de condamnări la moarte la care se făcea recurs, alte douăsprezece cazuri de drept civil şi obişnuitul şir de cazuri cu impozite, zonare, indieni şi afaceri necinstite. Scosese din computer referatul fiecăruia din cazuri şi le revăzuse de două ori. Alcătuise o listă de suspecţi posibili, dar oricine i-ar fi ales. Lista era acum în coşul de gunoi.

Callahan era sigur că vinovaţii erau arienii sau naziştii sau Klanul; vreo adunătură uşor identificabilă de terorişti locali; vreo bandă de adepţi radicali ai execuţiei fără jude­cată. Erau extremişti de dreapta, acest lucru era foarte clar, după părerea lui. Darby nu era atît de sigură. Grupările ani­mate de ură lucrau pe faţă. Făcuseră prea multe ameninţări, aruncaseră cu prea multe pietre, făcuseră prea multe de­monstraţii şi ţinuseră prea multe cuvîntări. Aveau nevoie de Rosenberg în viaţă, pentru că era o ţintă irezistibilă pentru ura lor. Rosenberg îi ţinea ocupaţi. După părerea ei, era ci­neva mult mai de stînga.

El era într-un bar de pe Canal Street, deja beat şi o aştepta, deşi ea nu promisese că va veni. Îl căutase la prînz şi-l găsise pe balcon, beat şi citind cartea cu opiniile lui Ro­senberg. Hotărîse să suspende cursurile de drept constituţio­nal. Zicea că s-ar putea să nu mai fie în stare să predea, acum cînd eroul lui murise. Ea i-a spus să se trezească din beţie şi a plecat.

70

John Grisham

La zece şi cîteva minute, ea se dusese în camera unde era computerul, la etajul patru al bibliotecii şi se aşezase în faţa unui monitor. Camera era goală. Apăsă pe taste, găsi ceea ce căuta şi, în curînd, imprimanta scoase pagină după pagină recursurile aflate pe rol în cele unsprezece Curţi Federale de Apel. Peste o oră, imprimanta se opri şi Darby se afla acum în posesia unui dosar de cincisprezece centimetri grosime cu evidenţa proceselor de la cele unsprezece Curţi. Îl duse la masa ei şi-I puse în mijlocul talmeş-balmeşului de pe ea. Era unsprezece şi ceva şi etajul cinci era pustiu. O fereastră îngustă îi oferea o vedere lipsită de interes a parcării şi a po­milor de jos.

Îşi scoase din nou pantofii şi îşi inspectă oja roşie de pe unghii. Sorbi din sucul călduţ Fresca şi se uită în gol, spre parcare. Prima ipoteză era uşor de stabilit ― crimele fuse­seră înfăptuite de aceeaşi grupare, pentru aceleaşi motive. Dacă nu era aşa, cercetările aveau să fie zadarnice. A doua ipoteză era mai greu de susţinut ― motivul nu era ura sau răzbunarea, ci mai degrabă manipularea. Exista un caz sau un proces în drum spre Curtea Supremă şi cineva voia să aibă alţi judecători. A treia ipoteză era logică ― cazul sau procesul implica o sumă mare de bani.

Răspunsul nu putea să se găsească în dosarul din faţa ei. Îl răsfoi pînă la miezul nopţii şi plecă la ora de închidere a bibliotecii.

8
Joi, la douăsprezece, un secretar ducea o pungă mare împodobită cu pete de grăsime şi plină cu sandvişuri şi inele de ceapă într-o cameră de conferinţe umedă, la etajul cinci al blocului Hoover. În mijlocul camerei pătrate se afla o masă de mahon cu douăzeci de scaune de fiecare parte, la care stăteau cei mai importanţi oameni ai FBI din toată ţara. Toate cravatele erau lărgite şi mînecile suflecate. Un nor subţire de fum plutea în jurul candelabrului ieftin, guverna­mental, aflat la un metru şi jumătate deasupra mesei.

Vorbea directorul Voyles. Obosit şi furios, trăgea din al patrulea trabuc al dimineţii şi se plimba încet prin faţa ecra­nului aflat lîngă el. Jumătate dintre oameni ascultau. Restul luaseră cîte un exemplar din rapoartele puse grămadă în mij­locul mesei şi citeau rezultatele autopsiilor, raportul labora­torului asupra frînghiei de nailon, cel asupra lui Nelson Muncie şi alte cîteva subiecte cercetate la repezeală. Ra­poartele erau destul de subţiri.

Agentul special Eric East asculta atent şi citea concen­trat. Avea numai zece ani în branşă, dar era un investigator strălucit. Cu şase ore în urmă, Voyles îl alesese pentru a conduce cercetările. Ceilalţi membri ai echipei fuseseră nu­miţi în cursul dimineţii şi acum luau parte la şedinţa de orga­nizare.

72

John Grisham

East asculta şi auzea lucruri care îi erau deja cunoscute. Cercetările puteau să dureze săptămîni întregi, poate luni. În afară de cele nouă gloanţe, frînghia şi tija de oţel folosită pentru răsucire, nu exista nici o altă dovadă. Vecinii din Georgetown nu văzuseră nimic. La Montrose nu fusese nici un personaj care să dea de bănuit. Nu erau amprente, nu erau scame, nimic. Trebuie un talent remarcabil ca să omori atît de curat şi trebuie o mulţime de bani pentru a angaja un asemenea talent. Voyles nu credea că ucigaşii vor fi prinşi. Trebuiau să se concentreze asupra celui care-i angajase.

Voyles vorbea şi pufăia din trabuc.

― Pe masă se află un raport privitor la Nelson Muncie, un milionar din Jacksonville, Florida, care ar fi proferat ameninţări la adresa lui Rosenberg. Autorităţile din Flori­da sînt convinse că Muncie a plătit o grămadă de bani pentru ca violatorul şi avocatul lui să fie omorîţi. Raportul se referă la asta. Doi dintre oamenii noştri au vorbit cu avocatul lui Muncie azi dimineaţă şi au fost întîmpinaţi cu duşmănie. Muncie nu e în ţară, spune avocatul lui şi ― bineînţeles ― habar nu are cînd va reveni. Am numit douăzeci de oameni care să facă investigaţii asupra lui.

Voyles îşi aprinse din nou trabucul şi privi o foaie de hîrtie aflată pe masă.

― Numărul patru e o grupare numită Rezistenţa Albă, puţin numeroasă, formată din soldaţi de vîrstă mijlocie, pe care-i supraveghem de trei ani. Aveţi un raport. Nu sînt prea suspecţi. Mai curînd aruncă bombe şi ard cruci. Nu lucrează cu multă fineţe. Şi, ce-i mai important, nu prea au bani. Am îndoieli serioase că ar putea să angajeze un trăgător atît de bun. Totuşi, am pus douăzeci de oameni pe urmele lor.

East despachetă un sandviş gros, îl mirosi, dar se hotărî să nu-l mănînce. Inelele de ceapă erau reci. Îi trecuse pofta de mîncare. Continuă să asculte şi să-şi ia notiţe. Numărul şase pe listă era puţin mai neobişnuit. Un nebun numit Clin-ton Lane declarase război homosexualilor. Singurul său fiu plecase de la ferma lor familială din Iowa la San Francisco,

CAZUL PELICAN 73

pentru a se bucura de viaţa de homo, dar murise repede de SIDA Lane clacase şi dăduse foc biroului din Des Moines al Coaliţiei Homosexualilor. Prins şi condamnat la patru ani, evadase în 1989 şi nu mai fusese găsit. Conform raportului, pusese pe picioare o afacere cu contrabandă de cocaină şi făcuse milioane. Şi folosea banii pentru finanţarea micului său război împotriva homosexualilor şi a lesbienelor. FBI-ul încerca să-l prindă de cinci ani, dar se credea că operează în Mexic. Ani de zile trimisese scrisori pline de ură Congresu­lui, Curţii Supreme, Preşedintelui. Voyles nu credea că Lane ar fi suspect. Era un nebun de extremă stînga, dar nu trebuia să le scape nimic necercetat. Repartiză şase agenţi.

Lista conţinea zece nume. Fiecărui suspect i se reparti­zau între şase şi douăzeci dintre cei mai buni agenţi speciali. Pentru fiecare grup se alegea un conducător. Acesta trebuia să raporteze de două ori pe zi lui East, care urma să se întîlnească în fiecare dimineaţă şi după-amiază cu directorul. O sută şi mai bine de agenţi urmau să cutreiere străzile şi re­giunile rurale în căutare de dovezi.

Voyles vorbea de păstrarea secretului. Presa îi va urmări ca pe vînat, aşa încît cercetările trebuie să fie extrem de confidenţiale. Numai el, directorul, va vorbi cu presa şi va avea foarte puţine de spus.

Se aşeză şi K.O. Lewis ţinu un monolog dezlînat despre funeralii şi securitate şi despre cererea preşedintelui Curţii, Runyan, de a asista la cercetări.

Eric East sorbi cafeaua rece şi se uită la listă.

Timp de treizeci şi patru de ani, Abraham Rosenberg scrisese nu mai puţin de o mie două sute de opinii. Producţia lui era un izvor continuu de amuzament pentru cei care stu­diau dreptul constituţional. Uneori ignora cazurile plicti­coase, cu afaceri necinstite şi recursurile pentru taxe, dar dacă procesul dădea dovadă de cea mai mică urmă de reale contradicţii, intra imediat în acţiune. Scria opinii majoritare, acorduri cu majoritatea, acorduri cu opiniile minoritare şi

74

John Gnsham

multe, multe opinii minoritare. Adesea, poziţia lui nu era împărtăşită de nimeni. Fiecare proces important din ultimii treizeci şi patru de ani indusese şi o opinie a lui Rosenberg. Studenţilor şi criticilor le plăcea. Aceştia publicaseră cărţi, eseuri şi critici despre el şi munca lui. Darby găsi cinci cărţi cartonate despre opiniile lui, cu note editoriale şi adnotări. Una din ele conţinea numai remarcabilele lui opinii minori­tare.

Joi, Darby chiuli de la cursuri şi se izolă la masa ei de studiu de la etajul cinci al bibliotecii. Foile imprimate de computer erau răspîndite ordonat pe podea. Cărţile lui Ro­senberg, deschise şi cu semne, erau puse una peste alta.

Asasinatele aveau un motiv. Ura şi răzbunarea erau ac­ceptabile numai pentru Rosenberg. Dar adăugarea lui Jen­sen la ecuaţie făcea ca răzbunarea şi ura să aibă mai puţină logică. Sigur că era demn de ură, dar nu stîrnise pasiuni ca Yount sau chiar ca Manning.

Nu a găsit cărţi de critică despre scrierile judecătorului Glenn Jensen. În şase ani, acesta produsese numai douăzeci şi opt de opinii majoritare, cea mai mică producţie de la Curte. Scrisese cîteva opinii minoritare şi se alăturase cîtor-va acorduri, dar lucra încet şi cu greutate. Uneori, scrierile lui erau limpezi şi lucide, alteori dezlînate şi patetice.

Darby studie opiniile lui Jensen. Ideologia lui se schimba radical de la an la an. În general, era consecvent în apărarea drepturilor acuzaţilor criminali, dar erau destule excepţii care să zăpăcească orice student. În cinci cazuri din şapte, votase cu indienii. Scrisese trei opinii majoritare în favoarea protejării mediului. Era aproape perfect în sprijinirea celor care protestau contra taxelor.

Dar nu găsi nici o dovadă. Jensen era prea schimbător pentru a fi luat în serios. În comparaţie cu ceilalţi opt, nu făcea nici un rău.

Termină încă un suc cald Fresca şi puse deoparte pentru moment însemnările ei despre Jensen. Ascunsese ceasul într-un sertar. Nu ştia ce oră e. Callahan se trezise din beţie

CAZUL PELICAN 75

Iţi dorea să ia o cină tîrzie la Mr.B, în Cartierul Francez. Simţea nevoia să-l sune.

Dick Mabry, cel care scria discursurile prezidenţiale în mod obişnuit, un vrăjitor al cuvintelor, stătea într-un scaun lîngă biroul Preşedintelui şi se uita la Fletcher Coal şi la Preşedinte, care citeau a treia schiţă a unui discurs funebru laudativ pentru judecătorul Jensen. Coal le respinsese pe primele două şi Mabry nu era încă sigur ce vor. Coal ar fi vrut ceva, Preşedintele dorea altceva. Mai devreme, în cursul zilei, Coal îl chemase şi-i spusese să lase baltă discursul, deoarece Preşedintele nu va merge la funeralii. Apoi, îl su­nase Preşedintele şi-l rugase să pregătească ceva scurt, deoa­rece Jensen fusese prietenul lui şi, chiar dacă era homosexual, îi rămînea fidel.

Mabry ştia că Jensen nu îi era prieten, ci un simplu ju­decător asasinat care se va bucura de funeralii la care vor participa oficialităţile.

Apoi, Coal îl chemă şi îi spuse că nu erau siguri că Preşedintele se va duce, dar că ar fi bine să pregătească ceva, pentru orice eventualitate. Biroul lui Mabry se afla în vechea clădire a administraţiei, de lîngă Casa Albă, şi în timpul zilei se făcuseră pariuri dacă Preşedintele va merge sau nu la înmormîntarea unui homosexual. Erau trei la unu şanse ca el să nu se ducă.

― Mult mai bine, Dick, spuse Coal împăturind hîrtia.

― Şi mie îmi place, spuse Preşedintele. Mabry remar­case că, de obicei, Preşedintele aştepta ca Coal să-şi exprime aprobarea sau dezaprobarea faţă de ceea ce scrisese el.

― Pot să mai fac unul, spuse Mabry, ridicîndu-se.

― Nu, nu, insistă Coal. Asta are exact tonul cuvenit. Poarte emoţionant îmi place.

Îl conduse pe Mabry la uşă şi o închise în urma lui.

― Ce părere ai? întrebă Preşedintele.

76

John Grisham

― Să anulăm. Simt fiori neplăcuţi. Publicitatea ar fi mare, dar aţi pronunţa cuvintele astea frumoase lîngă un ca­davru găsit într-un club porno. Prea riscant.

― Da, cred că ai...

― Asta e criza noastră. Procentele continuă să crească şi nu vreau să riscăm.

― Să trimitem pe cineva?

― Desigur. Ce părere aveţi de vicepreşedinte?

― Undee?

― Vine cu avionul din Guatemala. Va fi aici la miezul nopţii. Coal îşi zîmbi în sinea lui. E foarte potrivit pentru înmormîntarea unui homosexual.

Preşedintele rîse.

― Perfect.

Coal încetă să mai zîmbească şi începu să se plimbe prin faţa biroului.

― O problemă neînsemnată. Serviciul religios pentru Rosenberg e sîmbătă, la numai opt cvartale de aici.

― Mai bine m-aş duce la dracu' o zi.

― Ştiu. Dar absenţa dumneavoastră ar fi bătătoare la ochi.

― Să mă internez în spitalul Walter Reed cu dureri de spate. A mai mers.

― Nu. Peste un an sînt alegerile. Nu trebuie să vă apro­piaţi de spitale.

Preşedintele lovi cu ambele mîini în birou şi se ridică în picioare.

― Fir-ar să fie, Fletcher! Nu pot să mă duc la serviciul lui religios pentru că nu mă pot stăpîni să nu zîmbesc. Îl ura nouăzeci la sută din poporul american. Or să mă aprecieze dacă nu mă duc.

― Protocolul! Bunul gust! Veţi fi pus la zid de presă dacă nu vă duceţi. Nu o să fie aşa greu. Nu va trebui să spuneţi nici o vorbă. Intraţi şi ieşiţi, trebuie să arătaţi cu adevărat trist şi să lăsaţi camera să ia o imagine bună. Nu va dura nici o oră.

I

CAZUL PELICAN 77

Preşedintele luase din nou crosa şi se apleca peste o minge portocalie.

― Atunci va trebui să mă duc şi la Jensen.

― Exact. Dar fără cuvîntare.

Lovi mingea.

― L-am întîlnit doar de două ori, ştii?

― Ştiu. Să ne ducem în tăcere la ambele servicii reli­gioase, nu spunem nimic, apoi dispărem.

Lovi din nou.

― Cred că ai dreptate.

9
Thomas Callahan dormi singur şi pînă tîrziu. Se dusese devreme la culcare, treaz şi singur. Anulase cursurile a treia zi la rînd. Era vineri şi serviciul religios pentru Ro-senberg avea loc a doua zi şi, din respect pentru idolul lui, nu va preda drept constituţional pînă cînd omul nu va fi pus cum se cuvine la odihna veşnică.

Îşi făcu o cafea şi ieşi pe balcon în halat. Temperatura era cam de 15°C, prima schimbare bruscă de temperatură a toamnei, iar jos strada Dauphine era plină de agitaţie. Dădu din cap spre bătrîna fără nume din balconul de peste drum. Bourbon era la un cvartal depărtare şi turiştii erau deja afară, cu hărţile şi cu aparatele de fotografiat. Zorile veneau pe neobservate în cartier, dar pe la zece străzile înguste erau pline cu camioane de marfă şi taxiuri.

În aceste dimineţi tîrzii, şi erau multe la număr, Callahan îşi aprecia libertatea. Terminase de douăzeci de ani faculta­tea şi cei mai mulţi dintre contemporanii lui erau prinşi în săptămîni de lucru de şaptezeci de ore, într-o maşinărie a dreptului aflată sub presiune. El rezistase doi ani în practica particulară. Un monstru din D.C., cu două sute de avocaţi, îl angajase pe proaspătul absolvent din Georgetown şi-l înghe-suise într-un birou mic pentru a scrie referate pentru diferite cazuri, timp de şase luni. Apoi, fusese plasat la un birou de informaţii, pentru a răspunde la întrebări despre mecanis-

CAZUL PELICAN 79

mul intern al firmei timp de douăsprezece ore pe zi şi aştep­tase să ajungă la şaisprezece. I se spusese că, dacă poate să comprime douăzeci de ani în zece, va putea să devină asociat la obositoarea vîrstă de treizeci şi cinci de ani.

Callahan voia să trăiască peste cincizeci de ani, aşa încît se retrăsese din plictisitoarea practică particulară a legii. Îşi luase o diplomă de licenţă în drept şi devenise profesor. Dormea tîrziu, lucra cinci ore pe zi, scria din cînd în cînd cîte un articol şi în cea mai mare parte a timpului se distra gro­zav. Neavînd familie de întreţinut, salariul lui de şaptezeci de mii pe an era mai mult decît suficient pentru a-şi plăti casa cu două nivele, o maşină Porsche şi băutura. Dacă moartea va veni devreme, aceasta se va datora whisky-ului, nu muncii excesive.

Renunţase. Mulţi dintre colegii lui de facultate erau aso­ciaţi în mari firme cu antete elegante şi cîştiguri de jumătate de milion de dolari. Se frecau de directori de la IBM, Texaco şi State Farm. Conversau îndelung despre putere cu senato­rii. Aveau birouri la Tokyo şi Londra. Dar nu îi invidia.

Unul dintre prietenii lui cei mai buni de la Facultatea de Drept era Gavin Verheek, care părăsise şi el practica parti­culară şi lucra pentru guvern. Lucrase întîi în serviciul de drept civil din Departamentul Justiţiei, apoi se transferase la FBI. Acum era consilierul special al directorului. Callahan trebuia să meargă luni la Washington, pentru o conferinţă a profesorilor de drept constituţional. Plănuise împreună cu Verheek să ia masa împreună şi să se îmbete luni noaptea.

Trebuia să dea un telefon ca să confirme întîlnirea şi să-l tragă de limbă. Formă numărul din memorie. Apelul fu diri­jat şi redirijat şi, după ce întrebă timp de cinci minute de Ga­vin Verheek, acesta veni la telefon.

― Zi repede, spuse Verheek.

― Ce plăcere să-ţi aud vocea, spuse Callahan.

― Ce mai faci, Thomas?

80

John Grisham

― Aici e zece treizeci. Nu sînt îmbrăcat. Stau aici, în Cartierul Francez şi-mi beau cafeaua, uitîndu-mă la trecătorii de pe strada Dauphine. Tu ce mai faci?