Cei patruzeci şi cinci

Chicot dădu din umeri şi, cu cel mai desăvârşit sânge rece, încălecă pe un cal spaniol de toată frumuseţea, pe care slujitorii i-l aduseră la porunca regelui. Henric dădu pinteni gonaciului, pornind în galop; Chicot se ţinu după el. Sosind pe linia de bătaie a micii sale oştiri, Henric ridică viziera coifului.

— Scoateţi drapelul! Scoateţi drapelul cel nou! strigă monarhul cu voce tremurată.

Soldaţii se grăbiră să scoată din învelitoare drapelul nou-nouţ, împodobit cu blazonul casei de Navara şi cel al casei de Bourbon, ce se desfăşură falnic în văzduh; alb ca neaua, stindardul purta, pe o parte, lanţurile de aur pe fond azuriu, iar pe cealaltă, florile de crin aurii cu o bandă transversală, zimţată, în mijloc.

"Tare mi-e teamă – îşi mărturisi Chicot în sinea lui – că drapelul ăsta o să aibă o soartă tristă, de bine ce i-au făcut safteaua."

În aceeaşi clipă, ca şi cum ar fi vrut să confirme teme­rile lui Chicot, tunul din cetate deschise focul, secerând un şir întreg de infanterişti, la zece paşi de monarh.

— Pe toţi dracii! exclamă acesta. Ai văzut, Chicot? Pare-mi-se că se îngroaşă gluma, nu-i aşa?

Şi-i clănţăneau dinţii în gură.

"Parcă-l văd c-o să leşine" – se gândi Chicot.

— Aşa! bombăni Henric. Aşa! Ţi-e frică, stârv ticălos, tremuri, te zgribuleşti! Stai tu, să vezi, stai tu, dacă-i vorba să tremuri, cel puţin să ai pentru ce!

Şi, înfigând amândoi pintenii în pântecele calului bălan pe care încălecase, o luă înaintea cavaleriei, pedestrimii şi artileriei şi ajunse la o sută de paşi de fortăreaţa dogorită de focul bateriilor ce bubuiau de sus, de pe metereze, ca în toiul celei mai aprige vijelii, răsfrângându-şi văpaia în luciul armurii sale, ce părea luminată de razele soarelui în asfinţit.

Ajungând acolo, se opri locului timp de zece minute, strunindu-şi calul şi strigând în gura mare:

— Faşinele, pe toţi sfinţii! Aduceţi faşinele!

Mornay se luase după el, cu viziera ridicată, ţinând spa­da în mână.

La rândul său, Chicot porni după Mornay; se lăsase îmbrăcat cu platoşa, dar se feri să scoată sabia din teacă.

Însufleţiţi de exemplul lor, tinerii gentilomi hughenoţi se repeziră pe urmele celor trei, răcnind şi urlând:

— Trăiască Navara!

În fruntea tuturor se afla vicontele de Turenne, cu o faşină pe grumazul calului.

Fiecare din ei se apropie şi aruncă jos mănunchiul de nuiele cu care venise; în câteva clipe, şanţul de sub podul mobil al cetăţii se umplu până sus.

Artileriştii porniră în goana mare spre şanţ; în sfârşit, după ce, din patruzeci câţi fuseseră la început, nu mai ră­maseră decât zece, reuşiră să aşeze petardele sub poartă.

Mitraliile şi gloanţele şuierau ca un vârtej năprasnic de foc în jurul lui Henric; într-o clipă, douăzeci de oa­meni se prăbuşiră sub ochii lui.

— Înainte! Înainte! strigă regele.

Şi îşi mână calul în mijlocul artileriştilor. Ajunse la marginea şanţului chiar în momentul când detuna prima petardă.

Poarta crăpase în două locuri.

Ostaşii aprinseră şi a doua petardă. Blănile de lemn plesniră din nou; numaidecât însă prin cele trei crăpă­turi se strecurară ţevile a douăzeci de archebuze, împroşcându-i cu plumbi pe soldaţi şi pe ofiţeri.

Oamenii cădeau seceraţi ca spicele jur împrejurul mo­narhului.

— Sire – îl ruga Chicot, fără să se mai gândească la el – sire, pentru numele lui Dumnezeu, duceţi-vă înapoi!

Mornay nu spunea nimic, dar se vedea că era mândru de ucenicul său; doar din când în când căuta să-l apere, aşezându-se în faţa lui; regele însă îl dădea la o parte cu un gest nervos.

Deodată Henric simţi cum i se îmbrobonează fruntea de sudoare şi cum i se lasă o perdea peste ochi.

— Ah, firea asta păcătoasă! se zbârli el. Stai tu, că nu mă dau bătut chiar aşa, cu una cu două! Pe urmă, sărind jos de pe cal, strigă: O secure, daţi-mi o secure!

Şi, cu un braţ vajnic, făcu să zboare ţevi de archebuză, aşchii de stejar şi piroane de bronz.

În sfârşit, se prăbuşi o bârnă, pe urmă unul din canaturile porţii şi o bucată de zid şi, în aceeaşi clipă, o sută de oameni se năpustiră înăuntru prin spărtura făcută, zbierând:

— Navara! Navara! Cahors e al nostru! Trăiască Navara!

Chicot se ţinuse pas cu pas după rege; se afla lângă ei sub bolta porţii, deoarece Henric intrase printre cei dintâi în oraş; la fiecare salvă de archebuze, însă, îl vedea tresărind şi vârându-şi capul între umeri.

— Pe toţi dracii! se oţărî Henric, furios. Ai văzut un om mai fricos ca mine, Chicot?

— Nu sire – îi răspunse Chicot – nu mi-a fost dat să văd până acum un fricos ca maiestatea voastră. Mi sa face părul măciucă, zău aşa!

În momentul acela, ostaşii domnului de Vesin încer­cară să-l împingă înapoi pe Henric împreună cu avangarda sa, care pusese slăpânire pe poartă şi pătrunsese în casele din vecinătate.

Henric îi întâmpină cu spada în mână. Apărătorii cetă­ţii asediate se dovediră însă mai tari, izbutind să respingă pe Henric şi pe oamenii săi până dincolo de şanţ.

— Pe toţi dracii! strigă regele. Văd că drapelul meu a început să dea îndărăt. Dacă-i aşa, am să-l port eu în­sumi, cu mâna mea.

Şi într-un elan plin de măreţie, smulgând steagul din mâinile celui care-l ducea, îl înălţă în văzduh şi intră pe poarta cetăţii, înfăşurat pe jumătate în faldurile lui ce fluturau în vânt.

— Să vedem, tot mai ţi-e frică? se dojeni el. Nu mai tremuri acum, mişelule?

Gloanţele şuierau, strivindu-se de armura lui cu un pocnet strident şi ciuruind pânza drapelului cu un foşnet scurt şi înăbuşit.

Domnul de Turenne, Mornay, împreună cu alţi o mie, năvăliră pe poarta deschisă, urmându-l pe monarh.

Tunul încetase să mai bată sub zidurile cetăţii: lupta se dădea acum piept la piept şi corp la corp.

Biruind zungănitul armelor, împuşcăturile muschetelor şi hârşâitul spadelor încrucişate, glasul domnului de Ve­sin trâmbiţa:

— Ridicaţi baricade pe străzi! Săpaţi şanţuri! Faceţi metereze în fiecare casă!

— Asediul oraşului s-a isprăvit, Vesin, vai de tine! îi spuse domnul de Turenne, care era destul de aproape de el pentru ca Vesin să-l audă.

Şi ca şi cum ar fi vrut să-şi întărească spusele, trase asupra lui un foc de pistol, rănindu-l la braţ.

— Te înşeli, Turenne, te înşeli – îi răspunse domnul de Vesin. Cahors nu poate fi cucerit decât cu preţul a douăzeci de asedii; deci, dacă unul s-a încheiat, mai rămân încă nouăsprezece de făcut.

Timp de cinci zile şi cinci nopţi în şir, domnul de Ve­sin se strădui să apere oraşul stradă cu stradă şi casă cu casă.

Spre norocul lui Henric de Navara, căruia soarta în­cepea să-i fie prielnică, comandantul cetăţii se bizuise prea mult pe tăria zidurilor şi a garnizoanei din Cahors, aşa încât pierduse din vedere să-l înştiinţeze pe domnul de Biron.

Timp de cinci zile şi cinci nopţi în şir, Henric comandă ca un căpitan de oaste şi luptă ca un ostaş. Timp de cinci zile şi cinci nopţi dormi cu o piatră drept căpătâi şi se trezi cu mâna pe secure.

În fiecare zi cucereau câte o stradă, câte o piaţă, câte o răspântie, în fiecare noapte garnizoana oraşului încerca să recâştige poziţiile pierdute peste zi.

În sfârşit, în noaptea celei de-a patra spre cea de-a cincea zi, inamicul, răpus de oboseală, părea să fi lăsat un pic de răgaz oştirii protestante. De astă dată, Henric porni la atac, luând cu asalt un post întărit, cu care pri­lej şapte sute de oameni îşi pierdură viaţa; cei mai des­toinici ofiţeri fură mai toţi răniţi; domnul de Turenne fu­sese atins la umăr de un glonţ de archebuză, iar Mornay, lovit cu un vas de gresie în cap, văzuse moartea cu ochii.

Dintre toţi, regele era singurul care nu păţise nimic; după spaima pe care o încercase la început şi pe care o biruise cu atâta vitejie, fusese cuprins de un neastâmpăr înfrigurat, dovedind o cutezanţă aproape smintită; toate legăturile armurii sale erau sfărâmate fie din pricina sfor­ţărilor sale, fie datorită loviturilor pe care le primise în toiul încăierărilor. Izbea cu atâta sete, încât niciodată nu-şi rănea adversarul, ci îl omora pe loc.

După ce şi ultimul post fu cucerit, regele intră în for­tăreaţă, însoţit de nelipsitul Chicot, care, tăcut şi posomo­rât, de cinci zile încoace, spre marea lui disperare, vedea crescând lângă el spectrul înfricoşător al unei monarhii menite să strivească suveranitatea casei de Valois.

— Ei, ce mai zici acum, Chicot? întrebă monarhul, ridicând viziera coifului, ca şi cum ar fi vrut să citească în sufletul bietului ambasador.

— Ce să zic, sire! bolborosi Chicot, abătut. Zic că sunteţi un rege în toată puterea cuvântului.

— Şi eu, sire – se repezi Mornay – spun că sunteţi imprudent! Se poate una ca asta?! Fără mănuşi în mână şi cu viziera ridicată, când vedeţi doar că din toate părţile se trage asupra maiestăţii voastre, şi... poftim, încă un glonţ!

Într-adevăr, în momentul acela un glonţ retezase şuierând una din penele ce împodobeau coiful lui Henric.

În aceeaşi clipă, ca o dovadă că temerile lui Mornay erau întru totul îndreptăţite, regele fu împresurat de vreo doisprezece archebuzieri din garda personală a guver­natorului.

Ostaşii, care fuseseră anume puşi acolo la pândă de domnul de Vesin, trăgeau în linie dreaptă, fără să gre­şească niciodată ţinta.

Calul monarhului fu omorât, iar cel încălecat de Mor­nay se alese cu un picior frânt. Regele căzu jos şi, cât ai clipi, zece spade se ridicară, gata să se abată asupra lui.

Chicot era singurul care rămăsese călare: descălecând numaidecât, sări să-l apere pe rege şi începu să învârtească spada prin aer atât de năprasnic, încât reuşi să-i îndepăr­teze pe cei ce se apropiaseră mai mult. Se aplecă apoi să-l ridice pe Henric, care îşi încurcase picioarele în harnaşamentul calului, şi încredinţându-i bidiviul său, îi spuse:

— Sire, veţi fi martor faţă de regele Franţei că, dacă am tras spada împotriva ostaşilor săi, cel puţin n-am lovit pe nimeni.

Henric îl trase lângă el pe Chicot şi-l îmbrăţişă cu la­crimi în ochi.

— Pe toţi dracii! rosti el. Rămâi cu mine, Chicot: ai să trăieşti şi ai să mori o dată cu mine, fătul meu! Ai să vezi, stăpânirea mea e tot atât de blândă ca şi inima.

— Sire – îi răspunse Chicot – n-am decât un stăpân, pe care înţeleg să-l urmez pe lumea asta, şi acela este su­veranul meu. Din păcate, vai, strălucirea lui a început să scadă, dar îi voi rămâne credincios în restrişte, dacă până acum am dispreţuit bucuriile pe care i le-a hărăzit soarta. Lăsaţi-mă deci să-l slujesc şi să-l iubesc pe regele meu atâta timp cât va trăi, sire. În curând voi rămâne sin­gur cu dânsul, nu căutaţi să-i răpiţi şi ultimul slujitor.

— Să ştii că n-am să uit promisiunea dumitale, Chi­cot! îi răspunse Henric. Ai auzit? Eşti o fiinţă dragă şi sfântă pentru mine şi, după Henric al Franţei, ţine minte ce-ţi spun, te vei putea bizui pe prietenia lui Henric de Navara.

— Da, sire! se mulţumi să răspundă Chicot, sărutând respectuos mâna regelui.

— Şi acuma, dragul meu, precum vezi – continuă monarhul – Cahors se află în mâinile noastre. Domnul de Vesin este în stare să-şi jertfească toţi oamenii, dar, decât să dau înapoi, şi eu aş fi în stare mai degrabă să-i jert­fesc pe-ai mei.

Ameninţarea era de prisos şi Henric nu avu nevoie să se înverşuneze prea mult. Trupele sale, comandate de domnul de Turenne, capturaseră toată garnizoana; dom­nul de Vesin fusese făcut prizonier. Cetatea se predase.

Henric îl luă de mână pe Chicot şi intră cu el într-o casă care mai ardea încă, ciuruită de gloanţe, şi în care se afla cartierul său general. Acolo îi dictă domnului de Mornay o scrisoare, pe care Chicot trebuia s-o ducă re­gelui Franţei. Scrisoarea era ticluită într-o latinească scâlciată şi se sfârşea cu aceste cuvinte:
"Quod mihi dixisti profuit multum. Cognosco meos devotos, nosce tuos. Chicotus caetera expediet".

Adică, într-o tălmăcire aproximativă:

"Ceea ce mi-ai spus, mi-a fost de mare folos. Îmi cu­nosc slujitorii credincioşi, caută să-i cunoşti pe ai dom­niei tale. Chicot îţi va lămuri celelalte lucruri."
— Şi acum, prietene Chicot – spuse Henric – îmbrăţişează-mă, numai să ai grijă să nu te murdăreşti, căci, Dumnezeu să mă ierte, sunt plin de sânge ca un măcelar. Cu dragă inimă te-aş pofti să iei o parte din pradă, dacă aş şti că primeşti dar văd în ochii dumitale că nu te-aş putea îndupleca. Totuşi ţine inelul meu, ia-l, te rog, aşa vreau eu. Drum bun, Chicot, nu te mai opresc! Întoarce-te în Franţa; o să faci vâlvă mare la curte când ai să poves­teşti ce-ai văzut.

Chicot primi inelul şi porni la drum. Trei zile în şir, până în momentul când ajunse în faţa casei, sub ferestrele căreia domnul de Joyeuse cânta serenade, căuta să se con­vingă cu tot dinadinsul că, într-adevăr, nu visase şi că nu se trezise chiar atunci din somn.

LVI

CE SE PETRECEA LA LUVRU ÎN PREAJMA ZILEI

ÎN CARE CHICOT INTRASE ÎN ORAŞUL NÉRAC

Datorită împrejurărilor care ne-au obligat să-l înso­ţim pe Chicot până la capătul misiunii sale, a trebuit să ne îndepărtăm pentru un timp, cam îndelungat, ce-i drept, de palatul Luvru, lucru pentru care îi rugăm stăruitor pe cititorii noştri să ne ierte.

Ar fi totuşi nedrept să mai întârziem, dând prea multă vreme uitării relatarea amănunţită a întâmplărilor ce au urmat uneltirii de la Vincennes, ca şi pe cel care a fost ţinta acestei uneltiri.

După ce întâmpinase cu o inimă atât de vitează pri­mejdia, regele fusese cuprins de un fel de emoţie retros­pectivă, emoţie pe care o încearcă şi oamenii cei mai cu­rajoşi, după ce pericolul a trecut: se înapoiase deci la palat fără să scoată un cuvânt, îşi făcuse apoi rugăciunile, zăbovind mai mult ca de obicei, şi de vreme ce îşi încre­dinţase sufletul lui Dumnezeu cu atâta osârdie, uitase să mai mulţumească ofiţerilor, care se dovediseră atât de vi­gilenţi, şi gărzilor sale credincioase, care îl ajutaseră să scape cu faţa curată din acest impas.

Pe urmă se urcă în pat, uimindu-i pe camerierii săi prin graba cu care se pregăti de culcare; s-ar fi zis că era nerăbdător să pună capul jos şi să doarmă pentru ca să se scoale a doua zi cu mintea înviorată şi limpede.

De aceea d'Épernon, care rămăsese ultimul în iatacul regelui, tot aşteptând să audă un cuvânt de mulţumire, ieşi din odaie îmbufnat din cale afară, văzând că până la urmă cuvântul aşteptat nu sosise.

La rândul său, Loignac, care rămăsese în picioare lângă draperia de catifea, văzând că domnul d'Épernon trece pe lângă el fără să-i spună nimic, se întoarse brusc spre cei Patruzeci şi Cinci ca să-i înştiinţeze:

— Regele nu mai are nevoie de dumneavoastră, dom­nilor, duceţi-vă la culcare!

La orele două din noapte, toată lumea dormea în palat.

Taina acestei peripeţii fusese păstrată cu sfinţenie şi nimeni nu prinsese de veste. Bravii burghezi din Paris sforăiau deci sârguincioşi, fără să aibă habar că nu lipsise decât foarte puţin pentru ca să se urce pe tron o nouă di­nastie.

Domnul d'Épernon pusese un slujitor să-i tragă ciz­mele şi, în loc să colinde oraşul, precum îi stătea în obi­cei, împreună cu alţi treizeci de călăreţi, se grăbi să ur­meze exemplul ilustrului său stăpân şi se urcase în pat fără să schimbe o vorbă cu nimeni.

Numai Loignac, pe care nimic nu l-ar fi putut împie­dica, întocmai ca pe omul justum et tenacem despre care vorbeşte Horaţiu, să-şi facă datoria, chiar dacă ar fi ştiut că vine sfârşitul lumii, numai Loignac porni să dea o raită pe la posturile elveţienilor şi ale gărzilor franceze, care îşi îndeplineau conştiincios slujba, dar fără să dea dovadă de un zel prea înfocat.

Trei încălcări destul de uşoare ale disciplinei fură pe­depsite cu străşnicie în noaptea aceea ca nişte greşeli de neiertat.

A doua zi dimineaţa, Henric, pe care atâţia oameni îl aşteptau nerăbdători să se scoale, ca să afle mai curând în ce ape se scaldă, a doua zi de dimineaţă deci, Henric, după ce se ospătă în pat cu patru porţii de supă în loc de două, ca de obicei, trimise vorbă domnului d'O şi dom­nului Villequier să vină să lucreze la el în cabinet la în­tocmirea unui nou decret financiar.

Regina fu încunoştiinţată să ia masa singură, şi cum se arăta puţin neliniştită de starea sănătăţii monarhului, ma­iestatea sa binevoi a-i răspunde gentilomului care-i îm­părtăşise îngrijorarea reginei că în seara aceea va primi pe luminatele doamne şi le va oferi o gustare la el în cabinet.

Acelaşi răspuns îl căpătă şi un gentilom venit din partea reginei-mame, care, deşi de doi ani încoace trăia retrasă la palatul său din Soissons, nu uita să trimită zil­nic pe câte cineva ca să se intereseze ce mai face feciorul său.

Domnii secretari de stat schimbară o privire temătoare. În dimineaţa aceea suveranul era atât de distrat, încât abuzurile nemăsurate săvârşite în încasarea impozitelor nu reuşiră să-i smulgă nici măcar un surâs maiestăţii sale.

Faptul că un rege este cu gândurile împrăştiate nu poate fi decât îngrijorător pentru nişte secretari de stat.

În schimb, Henric, jucându-se cu master Love, de fie­care dată când căţeluşul îşi înfigea dinţisorii albi în dege­tele sale subţiratice, îl dojenea:

— Aşa, va să zică, răzvrătitule! Şi tu vrei să mă muşti, şi tu? Javră mică, şi tu te ridici împotriva regelui tău? Cum văd, toată lumea are astăzi ceva împotriva lui! Apoi Henric, luându-se la trântă cu el, chipurile, cu preţul unor strădanii aproape tot atât de uriaşe ca şi cele depuse de Hercule, fiul Alcmenei, pentru a veni de hac leului din Nemeea, reuşea să supună fioroasa dihanie, nu mai mare decât pumnul, spunându-i cu o negrăită încântare: Te-am răpus, master Love, te-am răpus, ticălosule, împreună cu toţi mişeii tăi din Ligă, te-am răpus, răpus, răpus!

Erau singurele cuvinte pe care izbutiră să le prindă din zbor domnii d'O şi de Villequier, cei doi mari diplo­maţi care credeau că nici o taină omenească nu poate să rămână nedezlegată pentru domniile lor. Cu excepţia aces­tor imputări adresate lui master Love, Henric fusese tot timpul cât se poate de tăcut.

Semnă tot ce avu de semnat şi ascultă tot ce avu de as­cultat, închizând ochii cu un aer atât de firesc, încât nu pu­teai şti dacă asculta cu adevărat sau dacă aţipise.

În fine, ornicul bătu orele trei după-amiază.

Regele porunci să fie chemat domnul d'Épernon.

I se răspunse că ducele trecea în revistă trupele de ca­valerie uşoară.

Ceru atunci să vină Loignac.

Loignac, i se spuse, încerca nişte cai de Limoges.

Era de aşteptat ca monarhul să dea semne de nemul­ţumire în faţa piedicilor de care dorinţele lui se izbiseră de două ori la rând. Nicidecum: împotriva tuturor aştep­tărilor, regele, cu aerul cel mai nepăsător din lume, începu să fluiere o arie, imitând chemarea cornului de vânătoare, distracţie cu care se îndeletnicea de obicei când era pe deplin satisfăcut de sine.

Se vedea lămurit că, de unde toată dimineaţa regele nu se învrednicise să deschidă gura, începuse să aibă mâncărime la limbă.

În cele din urmă, mâncărimea aceasta se preschimbă în­tr-o nevoie nestăvilită; dar cum nu avea pe nimeni la îndemână, suveranul se mulţumi să vorbească singur.

Ceru apoi să i se servească gustarea şi, în timp ce mânca, pofti să asculte o lectură menită să-i îndrepte cu­getul spre gânduri cucernice.

— Cine a scris viaţa lui Sylla? întrebă el la un mo­ment dat, silindu-l pe lector să se întrerupă. Plutarh, nu-i aşa?

Lectorul, care-i citea dintr-o carte cuvioasă, în faţa acestei întrebări profane, se uită nedumerit la monarh.

Regele repetă întrebarea.

— Da, sire – răspunse lectorul.

— Îţi mai aduci aminte de pagina aceea în care istori­cul povesteşte cum a izbutit dictatorul să scape de la moarte?

Lectorul părea încurcat.

— Nu prea bine, sire – mărturisi el – nu l-am mai citit demult pe Plutarh.

În clipa aceea, eminenţa sa, cardinalul de Joyeuse, îşi anunţă sosirea.

— Ei, bravo! se bucură suveranul. Prietenul nostru, care este un om învăţat, cred că o să-mi poată răspunde fără nici o şovăială.

— Sire – spuse cardinalul – să fi fost oare chiar atât de norocos, încât prezenţa mea să fie bine venită? E, în­tr-adevăr, un lucru rar pe lumea asta.

— Ba chiar aşa şi este. Ai auzit ce-am întrebat adi­neauri?

— Maiestatea voastră, dacă nu mă înşel, voia să ştie cum şi în ce împrejurări dictatorul Sylla a scăpat de la moarte.

— Întocmai. Poţi să-mi răspunzi, cardinale?

— Nimic mai uşor, sire.

— Cu atât mai bine.

— Viaţa lui Sylla, din pricina căruia au fost ucişi atâţi oameni, n-a fost niciodată ameninţată decât în bătă­lii: maiestatea voastră se referea desigur la o bătălie?

— Da; şi cu prilejul uneia dintre luptele pe care le-a purtat, pare-mi-se, dacă ţin bine minte, a văzut moartea cu ochii. Deschide, te rog, un Plutarh, cardinale, trebuie să fie unul pe-acolo, tradus de iscusitul nostru Amyot, şi citeşte pagina aceea din viaţa ilustrului, unde se arată cum a reuşit să scape de suliţele vrăjmaşilor săi mulţu­mită calului său, care era iute de picior.

— Sire, nu e nevoie să deschid un Plutarh ca să vă spun; lucrul acesta s-a petrecut în bătălia pe care a dat-o împotriva lui Telesinus Samnitul şi a lui Lamponius Lucanianul.

— Domnia ta trebuie să ştii mai bine ca oricine treaba asta, dragă cardinale, fiindcă eşti atât de învăţat!

— Maiestatea voastră este prea îngăduitoare cu mine – răspunse cardinalul, înclinându-se.

— Şi acum – spuse regele, după o tăcere de câteva clipe – vrei să mă lămureşti cum se face că leul roman, care se ştie cât a fost de crud, n-a avut nici o supărare din partea duşmanilor săi?

— Sire, am să răspund maiestăţii voastre tot cu un citat din Plutarh.

— Prea bine, Joyeuse, răspunde-mi.

— Carbon, vrăjmaşul lui Sylla, obişnuia să spună: "În sufletul lui Sylla sălăşluiesc laolaltă un leu şi o vulpe şi trebuie să lupt cu amândoi deodată; dar cel mai mult îmi dă de furcă vulpea".

— Ce vorbeşti! răspunse Henric, pe gânduri. Cu vulpea?

— Aşa spune Plutarh, sire.

— Şi are dreptate, cardinale, are dreptate. Dar, fiindcă veni vorba de bătălii, ai mai primit veşti de la fratele dumitale?

— De la care dintre ei, sire? Maiestatea voastră îşi aminteşte, cred, că am patru fraţi.

— De la ducele d'Arques, prietenul meu.

— Nu încă, sire.

— Numai dacă domnul duce de Anjou, care până acum a ştiut să fie o vulpe atât de dibace, ar şti de aci înainte să facă un pic şi pe leul.

Cardinalul nu mai răspunse nimic, deoarece, de astă dată, Plutarh nu-i mai putea fi de nici un ajutor; ca un abil curtezan ce era, se temea ca nu cumva, spunând un lucru agreabil despre ducele de Anjou, să nu fie dezagre­abil monarhului.

De vreme ce cardinalul nu mai spunea nimic, Henric începu să se hârjonească iarăşi cu master Love; apoi, făcându-i semn prelatului să nu plece, se ridică şi, după ce se îmbrăcă somptuos, trecu în camera sa de lucru, unde îl aştepta curtea.

Nicăieri ca la o curte regală, oamenii nu-şi dau atât de bine seama, datorită unui instinct neîndoielnic pe care nu-l întâlneşti decât la locuitorii plaiurilor de munte, ni­căieri deci ca la o curte regală oamenii nu simt atât de lămurit apropierea sau sfârşitul furtunilor: fără ca nimeni să fi scăpat vreun cuvânt, fără să fi dat cineva ochii cu regele, toată lumea se afla într-o stare sufletească pe de­plin potrivită cu împrejurările.

Amândouă reginele erau vădit îngrijorate.

Palidă la faţă şi neliniştită, Caterina saluta în stânga şi-n dreapta şi vorbea puţin şi scurt, făcând pauze lungi între cuvinte.

Louise de Vaudemont nu privea pe nimeni şi nu as­culta nimic.

Erau chiar momente când a fi putut crede că biata fe­meie este pe cale să-şi piardă minţile.

Suveranul intră, în sfârşit.

Avea o privire scânteietoare şi era rumen în obraji: judecând după figură, părea să fie în toane bune, ceea ce produse asupra chipurilor posomorâte din jur, care abia aşteptau să-l vadă la faţă pe monarh, efectul pricinuit de razele soarelui când se revarsă peste frunzişurile îngălbe­nite de toamnă.