Cei patruzeci şi cinci

— Aveţi grijă să nu vă rătăciţi.

— Nu-i ăsta drumul?

— Ba da: mergeţi înainte şi să dea Dumnezeu să nu vă întâlniţi cu cine nu trebuie; asta-i tot ce vă urez.

— Mulţumesc.

Chicot plecă mai sprinten şi mai voios ca oricând.

Nici nu apucase să facă însă o sută de paşi, că se şi întâlni nas în nas cu straja.

"Măi, să fie al dracului! Straşnic mai e păzit ora­şul ăsta!" îşi spuse Chicot.

— Stai! strigă prefăcut o voce tunătoare.

— Totuşi, domnule – se împotrivi Chicot – aş vrea să... să...

— Ah! Domnul Chicot! Dumneavoastră eraţi? De ce umblaţi prin oraş pe o vreme atât de friguroasă? întrebă ofiţerul magistrat.

"Hotărât lucru, s-au înţeles între ei" se gândi Chicot, cât se poate de neliniştit.

Îl salută pe ofiţer şi dădu să treacă mai departe.

— Luaţi seama, domnule Chicot – îi atrase atenţia prefectul.

— La ce să iau seama, domnule magistrat?

— Aţi luat-o pe un drum greşit: pe aici ajungeţi la porţile oraşului.

— Păi asta şi vreau.

— Atunci nu vă dau voie să treceţi, domnule Chicot.

— Nici să nu vă gândiţi, domnule prefect. Ce dracu! Frumoasă boroboaţă aţi face!

— Totuşi...

— Veniţi mai încoace, domnule magistrat, să nu audă soldaţii ce vorbim.

Prefectul se apropie.

— Vă ascult – spuse el.

— Regele mi-a încredinţat o ştafetă pentru locote­nentul de la poarta dinspre Agen.

— Aşa! rosti prefectul, cu o mutră nedumerită.

— Vă miră treaba asta?

— Da.

— Totuşi n-ar trebui să vă miraţi, de vreme ce ştiţi cine sunt.

— Ştiu pentru că v-am văzut cu regele la palat.

Chicot bătu din picior; începuse să-şi piardă răbda­rea:

— Cred că nu mai e nevoie de altă dovadă ca să vă daţi seama că mă bucur de încrederea maiestăţii sale.

— Fireşte, fireşte! Duceţi-vă să duceţi ştafeta regelui, domnule Chicot. Nu vă mai opresc.

"E curios, zău, dar, în acelaşi timp e foarte plăcut – se gândi Chicot. Mereu mă poticnesc în drum şi totuşi pi­cioarele mă duc mai departe. Să fiu al dracului: uite o poartă, trebuie să fie cea dinspre Agen; în cinci minute am ieşit din oraş."

Într-adevăr, puţin mai apoi se afla în faţa porţii pă­zite de o santinelă care se plimba de colo până colo, cu muscheta pe umăr.

— Dacă nu te superi, prietene – îi spuse Chicot – fii atât de bun, te rog, şi da ordin să mi se deschidă poarta.

— N-am dreptul să dau ordine, domnule Chicot, de vreme ce, după cum vedeţi, nu sunt decât soldat prost.

— Cum, şi tu mă cunoşti? exclamă Chicot, scos din sărite.

— Am această cinste, domnule Chicot; eram de gardă azi-dimineaţă la palat şi v-am văzut stând de vorbă cu regele.

— Foarte bine! Atunci, prietene, fiindcă mă cunoşti, trebuie să ştii un lucru.

— Ce anume?

— Că regele mi-a încredinţat o ştafetă, care trebuie să ajungă cât mai grabnic la Agen; deschide-mi măcar poarta secretă.

— Cu dragă inimă v-aş deschide, domnule Chicot, nu­mai că, din păcate, nu ţin eu cheile.

— Dar cine le ţine?

— Ofiţerul de serviciu.

Chicot suspină.

— Şi unde este ofiţerul de serviciu? întrebă el.

— O, nu trebuie să vă osteniţi domnia voastră.

Ostaşul trase de şnurul unui clopoţel al cărui clinchet îl trezi pe ofiţerul ce adormise în post.

— Ce este? întrebă acesta, scoţând capul pe feres­truică.

— Don' locotenent, e un domn care vrea să-i deschi­dem poarta ca să iasă din oraş.

— A, domnul Chicot! strigă ofiţerul. Vă cer iertare, îmi pare nespus de rău că v-am făcut să aşteptaţi. O clipă numai şi sunt al dumneavoastră, cobor numaidecât.

Chicot îşi rodea unghiile, simţind că turbează.

"Ce-o mai fi şi asta, nu întâlnesc un singur om care să nu mă cunoască? Oraşul ăsta, zău, e ca un felinar, iar eu sunt lumânarea aprinsă înăuntru!"

Ofiţerul se arătă în pragul uşii.

— Vă rog să mă iertaţi, domnule Chicot, – spuse el, ieşindu-i grăbit în întâmpinare – dar m-a furat somnul.

— Mai încape vorbă, domnule! protestă Chicot. Doar pentru ce-i făcută noaptea, dacă nu pentru dormit! Eşti bun, te rog, să spui să-mi deschidă poarta? Din păcate, eu nu pot să dorm. Regele, cred că ştii şi dumneata, nu-i aşa, că regele mă cunoaşte?

— V-am văzut stând de vorbă cu maiestatea sa azi, la palat.

— Nici nu se putea altfel – mormăi printre dinţi Chi­cot. Fie cum zici, dar dacă m-ai văzut stând de vorbă cu regele, de auzit în orice caz nu m-ai auzit.

— Nu, domnule Chicot, eu nu spun decât ce este ade­vărat.

— Şi eu tot aşa. Aşadar, stând de vorbă cu mine, re­gele mi-a cerut să mă duc în noaptea asta la Agen, cu o misiune; asta e poarta care dă spre Agen, nu-i aşa?

— Da, domnule Chicot.

— E închisă?

— Precum vedeţi.

— Fii atât de bun să spui atunci, te rog, să mi-o des­chidă.

— Bineînţeles, domnule Chicot, mai încape vorbă! Anthenas, Anthenas, deschide-i poarta domnului Chicot! Hai, repede repede!

Chicot făcu nişte ochi mari şi răsuflă adânc, întocmai ca un înotător care iese la suprafaţă după ce-a sărit în apă şi a stat cufundat cinci minute.

Poarta scârţii din balamale: o adevărată poartă a ra­iului pentru bietul Chicot, care întrezărea de partea cea­laltă a ei toate bucuriile libertăţii.

Îl salută cu căldură pe ofiţer şi se pregăti să intre sub boltă.

— Rămas bun – spuse el – mulţumesc mult!

— Mergeţi sănătos, domnule Chicot, drum bun!

Chicot făcu încă un pas spre poartă.

— O clipă numai! strigă ofiţerul, alergând după Chicot şi apucându-l de mânecă. Zăpăcit mai sunt! Era să uit, stimate domnule Chicot, să vă cer biletul de voie.

— Cum? Ce bilet de voie?

— Bineînţeles; sunteţi militar, domnule Chicot, şi ştiţi, cred, nu-i aşa, ce este un bilet de voie? Nimeni nu poate ieşi, vă daţi seama, dintr-un oraş ca Nérac, mai ales că în oraşul acesta se află curtea domnească, fără învoirea re­gelui.

— Şi de cine trebuie să fie semnat biletul acesta de voie?

— Chiar de suveran, cu mâna sa. De vreme ce chiar maiestatea sa v-a trimis în misiune afară de oraş, fireşte că n-a uitat să vă semneze un bilet de voie.

— Ei, asta-i bună! Nu cumva te îndoieşti că m-a tri­mis regele? spuse Chicot, cu o privire scăpărătoare, căci îşi dădea seama că e pe cale să se înece la mal şi mânia făcuse să-i încolţească în minte gândul amarnic de a ucide atât pe ofiţer cât şi pe portar şi de a o rupe la fugă pe poartă cu orice risc, chiar dacă ar şti că s-ar trage după el o sută de focuri de archebuză.

— Nu mă îndoiesc de nimic, domnule Chicot, mai cu seamă de lucrurile pe care mi-aţi făcut cinstea să mi le destăinuiţi, dar, gândiţi-vă şi dumneavoastră că, de vreme ce regele v-a încredinţat această misiune...

— Chiar maiestatea sa în carne şi oase, domnule, în carne şi oase!

— Cu atât mai mult. Maiestatea sa ştia deci că trebuie să ieşiţi pe poartă.

— Drăcia dracului! izbucni Chicot. Cred şi eu că ştia.

— Atunci înseamnă c-o să-i pot preda mâine dimi­neaţă domnului guvernator al oraşului biletul de voie.

— Şi guvernatorul oraşului cine e? se interesă Chicot.

— Domnul de Mornay, care nu glumeşte cu ordinele, domnule Chicot, aşa cum bine ştiţi, şi care ar porunci să fiu executat dacă aş nesocoti ordinul pe care l-am primit.

Chicot începuse tocmai să alinte cu palma mânerul spadei, când, întorcând capul, văzu că poarta era străjuită pe dinafară de o patrulă ce fusese pusă anume acolo ca să-l împiedice pe Chicot să iasă, chiar dacă i-ar fi făcut de petrecanie şi locotenentului, şi santinelei, şi portaru­lui.

"S-a isprăvit – îşi spuse Chicot, oftând – mi-au jucat un renghi de toată frumuseţea! Sunt un dobitoc, nu mai e nimic de făcut!"

Şi se răsuci pe călcâie.

— Vreţi să vă conducem, domnule Chicot? întrebă ofiţerul.

— Mulţumesc, nu-i nevoie! răspunse Chicot.

Se întoarse deci înapoi la palat, dar pătimirile lui, din păcate, nu se încheiaseră.

Pe drum se întâlni din nou cu prefectul, care-l luă în primire:

— A, ia te uită! Domnul Chicot! Cum aşa, v-aţi şi îndeplinit misiunea? Halal! Numai un om iute ca dom­nia voastră putea să facă aşa ceva!

Ceva mai încolo, la colţul străzii, cornetul îl întâmpină strigându-i:

— Bună seara, domnule Chicot! Ei, cum a rămas cu cuconiţa aceea, ştiţi?... Vă place aici la noi, la Nérac, dom­nule Chicot?

În sfârşit, ostaşul din peristilul palatului, care stătea încă de strajă la postul lui, îl luă la rândul său în focuri:

— Bată-l nevoia de croitor, domnule Chicot, că tare prost v-a mai cârpit hainele, să mă ierte Dumnezeu, dar sunteţi mai jerpelit acum decât la plecare.

Chicot nu se mai încumetă să se strecoare înăuntru pe ferestruica îngustă ca o filieră, de teamă să nu rămână ju­puit ca un iepure, şi se mulţumi să se culce pe jos, în faţa uşii, prefăcându-se că doarme. Din întâmplare sau poate mai curând de milă, uşa se deschise, în sfârşit, şi putu să intre astfel, copleşit de ruşine şi cu coada între picioare, în palat.

Mutra lui înspăimântată avu darul să-l înduioşeze pe pajul care nu se clintise din locul unde-l lăsase.

— Dragă domnule Chicot – îi spuse el – vreţi să vă dau cheia tuturor acestor dandanale?

— Dă-mi-o, năpârcă, dă-mi-o! bolborosi Chicot.

— Ei bine, regele vă îndrăgeşte atât de mult, încât a ţinut neapărat să vă păstreze.

— Ştiai va să zică, pungaşule, şi nu mi-ai spus nimic!

— Cum puteam să vă spun, domnule Chicot, când era un secret de stat!

— Totuşi te-am mituit, ticălosule!

— Ei, da, dar secretul făcea mai mult decât zece pistoli, dragă domnule Chicot, cred că recunoaşteţi şi dumnea­voastră.

Chicot intră la el în cameră şi adormi de necaz.

LIII

MAESTRUL DE VÂNATOARE AL REGELUI NAVAREI
Părăsindu-l pe rege, Margareta se îndreptase, fără să stea o clipă în cumpănă, spre apartamentul domnişoarelor de onoare.

În treacăt îl luase cu dânsa şi pe medicul său Chirac, care era găzduit la palat, şi intrase împreună cu el în odaia bietei Fosseuse, care, palidă şi înconjurată de pri­viri pline de curiozitate, se plângea de dureri la stomac, fără a se învrednici, atât erau de cumplite durerile ce o chinuiau, să răspundă la vreo întrebare, nici să primească vreo îngrijire ce i le-ar fi putut uşura.

Fosseuse avea pe vremea aceea între douăzeci şi două­zeci şi unu de ani; era o făptură frumoasă şi înaltă, cu ochi albaştri şi părul blond, cu trupul zvelt şi plin de nuri şi cu o înfăţişare distinsă; numai că de vreo trei luni nu mai ieşea de loc din casă şi se plângea de o slăbiciune ce nu-i îngăduia să se ridice în picioare; de aceea stătea mai tot timpul întinsă pe o canapea, pentru ca, în cele din urmă, să treacă de pe canapea în patul său.

Chirac începu prin a le spune celor de faţă să iasă din încăpere, după care se aşeză la căpătâiul bolnavei, rămânând singur cu ea şi cu regina.

Înfricoşată de aceste preparative, cărora cele două chi­puri din preajma sa, al lui Chirac şi al reginei, unul cu desăvârşire nepăsător, iar celălalt ca un sloi de gheaţă, îi dă­deau o anumită solemnitate, Fosseuse se ridică ceva mai sus pe pernă şi îngăimă o mulţumire pentru cinstea pe care i-o făcea stăpâna sa, regina.

Margareta era şi mai palidă la obraz decât Fosseuse, ceea ce arată că suferinţele mândriei rănite sunt mai mistui­toare decât cele pe care le poate pricinui cruzimea sau boala.

Chirac cercetă pulsul tinerei fete, mai mult fără voia ei.

— Ce vă supără? întrebă el, după ce-i ţinu mâna câteva clipe.

— Mă doare stomacul, domnule – răspunse biata co­pilă. N-ar fi nimic însă, vă rog să mă credeţi, dacă cel puţin aş avea parte de linişte.

— Ce fel de linişte, domnişoară? întrebă regina.

Fosseuse izbucni în plâns.

— Nu trebuie să-ţi faci sânge rău, domnişoară – con­tinuă Margareta – maiestatea sa m-a rugat să vin să te văd ca să te îmbărbătez.

— Oh, câtă bunătate, doamnă!

Chirac lăsă jos mâna bolnavei.

— Ştiu acum – spuse el – de ce boală suferiţi.

— Ştiţi? bolborosi Fosseuse, cutremurându-se.

— Da, ştim cât trebuie să suferi – adăugă regina.

Fosseuse stătea cu inima pierită de spaimă, văzându-se astfel la cheremul celor două chipuri împietrite, cel al ştiin­ţei şi cel al geloziei.

Margareta îi făcu semn lui Chirac, care ieşi numaidecât din încăpere. Fosseuse începu să tremure toată, îngrozită, şi puţin lipsi ca să nu-şi piardă cunoştinţa.

— Domnişoară – rosti atunci Margareta – cu toate că de o bucată de vreme te porţi cu mine ca şi când aş fi o străină, şi cu toate că în fiecare zi îmi ajung la ureche proastele servicii pe care mi le faci faţă de soţul meu...

— Eu, doamnă?

— Nu mă întrerupe, te rog. Cu toate că, în sfârşit, ai năzuit să dobândeşti o mărire cu mult mai presus de ambi­ţiile pe care s-ar cuveni să le ai, prietenia pe care ţi-o purtam şi pe care am hărăzit-o tuturor domnişoarelor de onoare din suita mea, suită din care şi dumneata faci parte, mă îndeamnă să-ţi întind o mână de ajutor în restriştea în care te afli în momentul de faţă.

— Doamnă, vă jur că...

— Nu tăgădui, şi aşa sunt destul de mâhnită. Caută deci şi nu pângări onoarea dumitale, în primul rând, şi, o dată cu ea, şi pe a mea de vreme ce faci parte din suita mea şi deci am tot interesul, la fel ca şi dumneata, ca onoarea dumitale să rămână nepătată. Domnişoară, mărturiseşte-mi tot, şi atunci îţi voi purta de grijă ca o mamă.

— Vai, doamnă! Puteţi crede oare ce spun gurile rele?

— Fă bine şi nu mă mai întrerupe, domnişoară, căci mă tem că nu avem timp de pierdut. Vreau să spun că în momentul acesta domnul Chirac, care cunoaşte boala dumi­tale – ţii minte ce zicea adineauri – domnul Chirac s-a oprit în anticameră, unde toată lumea va afla din gura lui că molima despre care se vorbeşte în ţară a pătruns în palat şi că s-ar putea să te fi molipsit şi dumneata. Totuşi am de gând, dacă mai e încă vreme, să te iau cu mine la Mas-d'Agenois, un conac care se află destul de departe de soţul meu, regele; acolo vom fi singure sau aproape singure; la rândul său, monarhul pleacă împreună cu suita sa la vânătoare, şi cum, după spusele sale, această vânătoare o să ţină câteva zile, în tot acest timp o să fie plecat; aşa că vom rămâne la Mas-d'Agenois până ce vei fi născut.

— Doamnă, doamnă! se tângui sărmana Fosseuse, îm­purpurată de ruşine şi de suferinţă. Dacă, într-adevăr, cre­deţi ceea ce se vorbeşte pe socoteala mea, lăsaţi-mă atunci să mor ca un câine.

— Văd că nu ştii să preţuieşti cum se cuvine generozi­tatea mea, domnişoară şi, în acelaşi timp, te bizui prea mult pe prietenia regelui, care m-a rugat să nu te părăsesc.

— Regele!... Să fi spus regele oare...?

— Pui la îndoială cuvintele mele, domnişoară? Dacă n-aş vedea mărturiile adevăratei dumitale boli, dacă nu mi-aş da seama după zvârcolirile dumitale că se apropie deznodământul, poate că aş fi înclinată să cred în tăgăduielile dumitale.

În momentul acela, ca şi când ar fi vrut să confirme spusele reginei, biata fată, răpusă de nişte dureri înfioră­toare, se prăbuşi în aşternut, vânătă la faţă şi gâfâind.

Margareta o privi câteva clipe fără duşmănie, dar şi fără milă.

— Mai pot oare să pun vreun temei pe tăgăduielile du­mitale, domnişoară? o întrebă ea când, în cele din urmă, nefericita reuşi să se ridice în capul oaselor, cu faţa scăl­dată în lacrimi şi atât de răvăşită, încât ar fi înmuiat chiar şi inima Caterinei de Medicis.

În aceeaşi clipă, ca şi când Dumnezeu ar fi vrut să vină în ajutorul sărmanei copile, uşa se deschise şi regele intră precipitat înăuntru.

Henric, care, spre deosebire de Chicot, nu avea nici un motiv să doarmă, nu închisese ochii toată noaptea.

După ce lucrase un ceas întreg cu Mornay, în care timp pusese la cale toate pregătirile trebuincioase în vederea vânătorii anunţate cu atâta fală lui Chicot, se îndreptase grăbit spre pavilionul domnişoarelor de onoare.

— Ce-am auzit! spuse el, intrând în odaie. Fosseuse e tot bolnăvioară, draga de ea!

— Vedeţi, doamnă! exclamă tânăra fată, dând cu ochii de iubitul ei şi simţind că prinde viaţă, datorită sprijinului ce-i sosise. Vedeţi că regele n-a spus nimic şi că am făcut bine să tăgăduiesc?

— Domnule – îi tăie cuvântul regina, întorcându-se către Henric – fii bun te rog şi pune capăt odată acestei discuţii umilitoare. Mi s-a părut că înţeleg adineauri că maiestatea voastră mi-a făcut cinstea de a-mi acorda încre­derea sa, dezvăluindu-mi starea în care se află domnişoara. Atrage-i atenţia deci că ştiu tot, ca să nu-şi mai îngăduie de aci înainte să pună la îndoială cuvintele mele.

— Fetiţo – întrebă Henric cu o duioşie pe care nici nu încercă măcar s-o ascundă – de ce te încăpăţânezi să tăgăduieşti?

— E o taină care nu-mi aparţine, sire – răspunse copila, care se dovedise atât de vitează până atunci – şi câtă vreme nu am primit din partea maiestăţii voastre în­cuviinţarea de a mărturisi...

— Fosseuse, draga de ea, are o inimă vitează, doamnă – spuse Henric. Te rog din suflet s-o ierţi, iar dumneata, fetiţo, poţi avea toată încrederea în bunăvoinţa reginei dumitale. Recunoştinţa rămâne în seama mea şi voi avea grijă s-o dovedesc.

Şi luând mâna Margaretei, Henric i-o strânse cu însu­fleţire.

În momentul acela, tânăra fată fu cuprinsă de o nouă răbufnire de dureri năprasnice; pentru a doua oară, biruită de iureşul vijelios, Fosseuse se frânse în două ca lujerul unui crin, lăsându-şi capul în piept, cu un geamăt înăbuşit şi sfâşietor.

Văzând fruntea ei palidă, ochii înlăcrimaţi, părul jilav şi răvăşit, văzând tâmplele şi buzele bietei fete îmbrobonate de sudorile spaimei ce păreau să prevestească agonia, Hen­ric se simţi cutremurat până în adâncul sufletului. Se repezi atunci ca scos din minţi spre ea, cu braţele deschise:

— Fosseuse, draga mea Fosseuse! murmură el, căzând în genunchi lângă pat.

Încruntată şi cu buzele încleştate, Margareta se duse la fereastră şi-şi lipi fruntea încinsă de geam.

Fosseuse mai găsi încă destulă putere în ea ca să-şi ridice braţele şi să şi le încolăcească pe după grumazul iubi­tului său, apoi îşi apăsă buzele pe gura lui, crezând că-i sunase ceasul şi că prin acest ultim şi suprem sărut îi dă­ruia lui Henric sufletul său, luându-şi totodată rămas bun de la el.

Pe urmă căzu pe pat în nesimţire.

Henric, la fel de palid, de mut şi de neînsufleţit ca şi ea, îşi lăsă capul să cadă peste aşternutul patului său de suferinţă ce părea gata să se preschimbe într-un linţoliu. Margareta se apropie de cei doi îndrăgostiţi, în atitudi­nea cărora durerea fizică se îngemăna cu suferinţa morală.

— Ridică-te, domnule, şi dă-mi voie să-mi îndeplinesc datoria pe care m-ai obligat s-o iau asupra mea – îi spuse ea cu o fermitate plină de măreţie. Şi cum Henric părea neliniştit de această mărturisire şi se ridicase pe jumătate, lăsând numai un genunchi în pământ, regina îl li­nişti: O, n-avea nici o teamă, domnule, atunci când mândria mea este rănită, mă simt stăpână pe mine; dacă ar fi fost inima mea în joc, poate că n-aş mai fi avut atâta sânge rece; din fericire însă, inima mea n-are nici un amestec aici.

Henric înălţă capul.

— Doamnă? rosti el.

— Nici un cuvânt mai mult, domnule – spuse Marga­reta, întinzându-i mâna – altminteri aş putea să cred că îngăduinţa dumitale are un tâlc. Suntem frate şi soră, ne vom înţelege deci.

Henric o conduse lângă patul sărmanei Fosseuse şi, luând mâna îngheţată a bolnavei, o puse în mâna fierbinte a Margaretei.

— Şi-acum pleacă, sire, du-te la vânătoare – spuse Margareta. În momentul de faţă, cu cât vei lua mai mulţi oameni cu domnia ta, cu atât vor rămâne mai puţini curioşi în jurul patului... domnişoarei.

— Totuşi n-am văzut pe nimeni în anticameră! se miră Henric.

— Nu, sire – răspunse Margareta, zâmbind – toate lumea crede c-ar fi vorba de ciumă. Grăbeşte-te deci şi caută-ţi alte plăceri.

— Doamnă – spuse Henric – mă pregăteam tocmai de plecare; mă duc să vânez pentru noi amândoi.

Învălui într-o ultimă privire plină de duioşie pe Fos­seuse, care încă nu-şi venise în simţiri, şi ieşi repede pe uşă.

În clipa când ajunse în anticameră, îşi scutură capul ca şi cum ar fi vrut să alunge o umbră de îngrijorare ce mai stăruia încă pe fruntea lui, apoi, cu o figură senină, lumi­nată de surâsul acela viclean atât de caracteristic, se urcă la Chicot, care, precum am spus, dormea cu pumnii strânşi.

Regele ceru să i se deschidă uşa şi se apucă să-l zgâlţâie pe somnorosul ce lenevea în pat.

— Hei, vere, deşteptarea! îl luă el la zor. Sus, vere, sus, e ora două!

— Doamne păzeşte! spuse Chicot. Mă văzui acum şi vărul maiestăţii voastre, sire! Nu cumva mă asemuiţi cu ducele de Guise?

Într-adevăr, de câte ori venea vorba despre ducele de Guise, Hernie îl numea vărul său.

— Nu te asemuiesc cu nimeni. Nu eşti tu priete­nul meu?

— De aceea mă ţineţi aici zălog, pe mine, ditai ambasa­dorul! Sire, nesocotiţi drepturile neamului omenesc.

Henric începu să râdă; Chicot, care mai presus de orice era un om de duh, nu se putu opri să nu-i ţină tovărăşie.

— Zău dacă nu eşti nebun! Ce dracu te-a apucat de-ai vrut s-o ştergi de aici? Nu ne-am purtat oare destul de bine cu tine?

— Prea bine chiar, să nu-mi fie de deochi, mult prea bine! Parcă aş fi o gâscă pe care o ţineţi la îngrăşat în poiată. Toată lumea mă răsfaţă: "Ce drăguţ e Chicot, miti­telul de el!", în schimb, mi s-au tăiat aripile şi nu pot să ies din casă fiindcă uşa-i încuiată.

— Chicot, băiatule, fii pe pace – îl linişti Henric, clătinând din cap – nu eşti destul de gras pentru ospeţele mele.

— Ei, dar ce s-a întâmplat, sire – spuse Chicot, ridicându-se în capul oaselor – de sunteţi aşa de bine dispus în dimineaţa asta? Veşti bune cumva?

— Ştii de ce? Pentru că plec la vânătoare şi, vezi tu, de câte ori mă duc să vânez, parcă toată lumea-i a mea. Hai, scoală-te, vere, scoală-te!

— Cum? Mă luaţi şi pe mine, sire?

— Vei fi istoriograful meu. Chicot.

— Adică ce să fac: să însemn pe răboj împuşcăturile trase?

— Întocmai.

Chicot clătină din cap.

— Ei, ce e? întrebă regele.

— Ce să fie, sire – răspunse Chicot – totdeauna am simţit o strângere de inimă când am văzut pe cineva vesel din cale afară.

— Nu mai spune!

— Da, e la fel ca atunci când soarele...

— Ei, ce se întâmplă?

— Păi, de, sire, înseamnă că ploaia, fulgerele şi trăsne­tele sunt pe-aproape.

Henric îşi mângâie barba surâzând şi răspunse:

— Nu-i nimic, Chicot, dacă vine vreo furtună, pelerina mea este destul de largă ca să te acopere şi pe tine. Pe urmă, ieşind în anticameră, în timp ce Chicot se îmbrăca bombănind, porunci: Aduceţi-mi calul şi spuneţi-i domnu­lui de Mornay că sunt gata.

— Aha! Va să zică domnul de Mornay este azi maes­trul de vânătoare? întrebă Chicot.

— Domnul de Mornay este tot ce vrei aici, Chicot – răspunse Henric. Fiind atât de sărac, regele Navarei nu are destule mijloace pentru a împărţi dregătoriile sale la mai mulţi. Eu n-am decât un singur om, Chicot.

— Da, dar unul şi bun! oftă Chicot.

LIV

CUM SE VÂNAU LUPII ÎN NAVARA
Aruncând o privire asupra pregătirilor de plecare, Chicot nu se putu stăpâni să nu constate cu jumătate de gură că vânătorile regelui Henric de Navara erau mai puţin fastu­oase decât cele ale regelui Henric al Franţei.

Suita maiestăţii sale era alcătuită doar din doispre­zece sau cincisprezece gentilomi, printre care îl recunoscu pe domnul viconte de Turenne, pricina unor anumite neînţelegeri matrimoniale.

În afară de asta, cum toţi aceşti domni nu erau bogaţi decât doar de ochii lumii şi cum nu aveau venituri destul de mari pentru a-şi îngădui să azvârle banii pe lucruri prisoselnice, ba chiar uneori pe lucruri de folos, mai toţi aproape, în loc să fie îmbrăcaţi în costume de vânătoare, aşa cum cerea moda timpului, purtau coifuri şi platoşe, ceea ce îl făcu pe Chicot să întrebe dacă nu cumva lupii din pădurile Gasconiei aveau la îndemână muschete şi artilerie.