Cei patruzeci şi cinci

Fapt este că Epicur a fost cu prisosinţă hulit, fără a fi cunoscut, şi că în schimb au fost ridicaţi în slavă, tot aşa, fără a fi cunoscuţi, cuvioşii pustnici din Tebaida, care căutau să stârpească tot ceea ce este urât în firea ome­nească, distrugând totodată şi ceea ce poate fi frumos în ea. A ucide omul, înseamnă a ucide, fără doar şi poate, o dată cu el, şi patimile de care este stăpânit, dar în­seamnă totuşi a ucide, lucru pe care Dumnezeu îl opreşte cu desăvârşire prin toate legile sale.

Regina era o femeie în măsură să-l înţeleagă pe Epicur în primul rând pentru că ştia greceşte, ceea ce era unul din meritele sale cele mai puţin însemnate; în orice caz se pricepea să-şi trăiască atât de bine viaţa, încât, dintr-o mie de necazuri, reuşea să înfiripe o plăcere, ceea ce, fiind creştină, îi dădea dreptul să-l binecuvânteze pe Dom­nul mai mult decât oricare femeie, fie că se numea Dum­nezeu sau Theos, Iehova sau Magog.

Toată această digresiune dovedeşte cât se poate de lă­murit că era într-adevăr necesar să descriem apartamen­tul Margaretei.

Chicot fu poftit să se aşeze într-un fotoliu elegant şi comod, îmbrăcat cu o tapiserie ce înfăţişa un amoraş ri­sipind un noian de flori; un paj, care de astă dată nu mai era d'Aubiac, ci un copil de casă mai drăguţ şi mai ferchezuit, veni să-l îmbie cu alte răcoritoare pe amba­sador.

Chicot nu voi să ia nimic şi, fără a mai sta la gânduri, de îndată ce vicontele de Turenne părăsi încăperea, în­cepu să spună din memorie, fără să se poticnească o sin­gură dată, scrisoarea trimisă de regele Franţei şi al Po­loniei prin graţia lui Dumnezeu.

Cunoaştem scrisoarea, pe care am avut prilejul s-o citim o dată cu Chicot, aşa că socotim de prisos să tran­scriem aici şi versiunea latină. Chicot se străduia s-o re­cite cu un accent cât mai năstruşnic cu putinţă, pentru ca regina să-şi bată cât mai mult capul ca s-o înţeleagă; dar cu oricâtă îndemânare căuta să schimonosească propria sa tălmăcire, Margareta prindea din zbor înţelesul cuvintelor şi nici măcar nu se ostenea să-şi ascundă mânia şi in­dignarea de care era cuprinsă.

Pe măsură ce dădea în vileag cuprinsul scrisorii, Chi­cot simţea cum se înfundă tot mai rău în încurcătura în care cu bună ştiinţă intrase; de câte ori avea de rostit anu­mite lucruri ceva mai deocheate, lăsa nasul în jos, întoc­mai ca un duhovnic stingherit de mărturisirile pe care îi este dat să le asculte; jocul acesta de fizionomie îi era cât se poate de priincios, căci în momentele acelea nu mai putea să vadă cât de aprig scăpărau ochii reginei şi cum se crispa toată auzind cât de răspicat erau enunţate toate păcatele ei conjugale.

Margareta cunoştea îndeajuns perfidia atât de rafinată a fratelui său; avusese destule prilejuri să se convingă de lucrul acesta; ştia, de asemenea, căci nu era ea fe­meia care să se ascundă după deget, ştia, de asemenea, câte parale făceau pretextele pe care le folosise ca şi cele pe care avea să le mai folosească şi de aici înainte; aşa că, pe măsură ce Chicot recita scrisoarea, mânia îndrep­tăţită ce se stârnise în sufletul ei începuse a fi cumpă­nită de o teamă înţeleaptă.

Să se indigneze la momentul potrivit, să fie prudentă când va trebui să preîntâmpine pericolul, respingând cle­vetirile, să aducă dovezi că era nedreptăţită, dar, pe de altă parte, să ţină seama de acest avertisment, iată planul vast ce se înfiripa în mintea Margaretei, în vreme ce Chi­cot depăna mai departe relatarea lui epistolară.

Să nu vă închipuiţi însă că Chicot stătea tot timpul cu nasul în pământ; când şi când ridica ba un ochi, ba pe celălalt şi se simţea ceva mai împăcat văzând că regina, uşor încruntată, chibzuia pe îndelete ce să facă.

Rosti, aşadar, destul de liniştit salutările cu care se încheia misiva regală.

— Sfântă Fecioară! exclamă regina, după ce Chicot isprăvi. Frumos mai scrie fratele meu în latineşte; câtă pasiune clocotitoare şi ce stil! N-aş fi crezut niciodată că ar putea fi atât de iscusit.

Chicot ridică din sprânceană şi deschise mâinile, ca un om care se simte obligat să încuviinţeze numai din poli­teţe, fără să fi înţeles nimic.

— N-ai înţeles? îşi arată mirarea regina, care se pri­cepea să desluşească orice limbaj, chiar şi acela al mimicii. Şi eu care eram convinsă că eşti un latinist de mâna întâi, domnule.

— Din păcate, nu mai ţin minte nimic, doamnă; tot ce mai ştiu azi, tot ce mi-a mai rămas din savantlâcul meu de odinioară este că limba latină nu are articol, că există un vocativ şi că substantivul cap este de genul ne­utru.

— Ei, nu mai spune! exclamă cineva oare tocmai in­tra pe uşă zgomotos, râzând cu poftă.

Chicot şi regina se întoarseră în aceeaşi clipă.

Era regele Navarei.

— Cum aşa? urmă Henric, apropiindu-se. Cap în la­tineşte va să zică este de genul neutru, domnule Chicot? Şi de ce nu de genul masculin?

— De, sire, n-aş putea să vă spun, dat fiind că şi eu sunt la fel de mirat ca şi maiestatea voastră.

— Şi eu sunt mirată – adăugă Margot cu un aer gânditor.

— Probabil – îşi dădu cu părerea monarhul – pen­tru că într-o casă porunceşte fie bărbatul, fie femeia, po­trivit cu firea unuia sau a altuia dintre ei.

Chicot se înclină.

— Într-adevăr – recunoscu el – o explicaţie mai bună decât asta, sire, nu cred să existe.

— Cu atât mai bine, mă bucur că sunt un filozof mult mai serios decât mi-aş fi închipuit. Şi acum să vedem ce-i cu scrisoarea. Trebuie să ştii, doamnă, că ard de nerăbdare să aflu noutăţi de la curtea Franţei, şi, ca un făcut, cele pe care simpaticul nostru domn Chicot s-a ostenit să mi le aducă sunt într-o limbă necunoscută mie; altminteri...

— Altminteri? stărui Margareta.

— Altminteri, pe toţi dracii, m-aş fi amuzat! Ştii doar că mor după noutăţi, mai ales după noutăţile scandaloase pe care fratele meu Henric de Valois le povesteşte cu atâta haz. Şi Henric de Navara se aşeză, frecându-şi mâinile. Ei, domnule Chicot – urmă regele, bucuros ca un om care se pregăteşte să asculte ceva de toată nostimada – ai apucat să-i împărtăşeşti soţiei mele faimoasa scrisoare?

— Da, sire.

— Vrei să-mi spui şi mie atunci, porumbiţo, despre ce-i vorba în această năzdrăvană misivă?

— Nu v-aţi gândit, sire – spuse Chicot, văzând fami­liaritatea de care dădeau dovadă cele două capete încoro­nate şi care îl făcea să se simtă la largul lui – că limba latină în care a fost scrisă scrisoarea cu pricina ar putea fi de rău augur?

— Şi de ce, mă rog?! se miră regele. Apoi, întorcându-se către soţia sa, o întrebă: Ce spui, doamnă?

Margareta rămase pe gânduri câteva clipe, ca şi cum ar fi depănat în minte, una câte una, spre a le descoperi tâlcul, fiecare din frazele auzite din gura lui Chicot.

— Solul nostru are dreptate, sire – rosti ea, după ce le cântări pe toate şi hotărî ce avea de făcut. Limba latină este de rău augur.

— Cum adică? sări Henric. E cu putinţă ca această preţioasă scrisoare să cuprindă cumva şi cuvinte mur­dare? Gândeşte-te, porumbiţo, că fratele domniei tale, regele, este un eminent cărturar şi un om de o politeţe desăvârşită.

— Chiar atunci când sunt insultată în litieră din îndem­nul său, aşa cum mi s-a întâmplat la câteva leghe de Sena, în ziua când am plecat de la Paris după domnia ta, sire?

— Când ai un frate care înţelege să ducă o viaţă aus­teră – răspunse Henric pe un ton echivoc, aşa încât nici­odată nu puteai şti dacă glumeşte sau dacă vorbeşte se­rios – un frate domnitor, un frate atât de exigent...

— Aşa cum ar trebui să fie, dacă ţine cu adevărat să apere cinstea surorii şi a familiei sale; căci, orişicum, n-aş putea să cred, sire, că dacă sora domniei tale, Ca­therine d'Albert, ar prilejui cumva un scandal, domnia ta ai fi în stare să pui un căpitan de gardă să trâmbiţeze acel scandal.

— O, eu sunt un biet burghez blajin şi patriarhal – spuse Henric – eu nu sunt rege, sau sunt numai aşa, în glumă, şi zău dacă nu-mi vine să râd; dar scrisoarea, scrisoarea, de vreme ce era pentru mine, aş vrea totuşi să ştiu ce scrie în ea.

— Este o scrisoare perfidă, sire.

— Ce vorbeşti!

— Chiar aşa, şi care cuprinde o mulţime de clevetiri, mai multe chiar decât ar trebui ca să despartă un om nu numai de soţia lui, dar şi de toţi prietenii săi.

— Cum, cum? rosti Henric, înălţând capul şi aşezând pe chipul său, de obicei atât de sincer, de deschis, masca unei prefăcute neîncrederi. Să despartă un soţ de soţie, adică pe domnia ta de mine?

— Pe domnia ta de mine, sire.

— Şi în ce fel, porumbiţo?

Chicot stătea ca pe ghimpi şi ar fi dat orice, deşi era lihnit de foame, să se poată duce la culcare fără a mai pune nimic în gură.

"Acum se sparge buba – murmura în sinea lui – acum se sparge, uite-acum..."

— Sire – răspunse regina – îmi pare nespus de rău că maiestatea voastră a uitat limba latină, pe care bă­nuiesc totuşi c-a învăţat-o la vremea sa.

— Doamnă, din toată latineasca pe care am învăţat-o nu mai ţin minte decât o singură propoziţie: Dens et virtus aeterna; o curioasă împerechere de genuri – masculin, feminin şi neutru – pe care dascălul meu n-a fost în stare să mi-o lămurească decât cu ajutorul limbii gre­ceşti, şi trebuie să ştii că mă împăcăm şi mai puţin cu greaca decât cu latina.

— Sire – continuă regina – dacă ai înţelege limba, ai vedea că scrisoarea e plină de cuvinte măgulitoare la adresa mea.

— Cu atât mai bine – spuse regele.

— Optime – adăugă Chicot.

— Dar nu văd totuşi – se miră regele – în ce fel nişte laude aduse domniei tale ar putea să ne despartă, doamnă? Căci, oricum, atâta timp cât fratele meu Henric va găsi cu cale să te măgulească, voi fi de părerea fra­telui meu Henric; dar dacă s-ar întâmpla cumva să te ponegrească în scrisoare, atunci se schimbă socoteala, doamnă, atunci pot, să-ţi spun că aş înţelege politica fra­telui meu.

— Cum, adică, dacă m-ar ponegri, ai înţelege politica lui Henric?

— Da, politica lui Henric de Valois, care, după câte ştiu, are anumite motive ca să dorească să ne despartă.

— Aşteaptă puţin, sire, fiindcă aceste linguşiri nu sunt decât o introducere vicleană pentru a strecura mai apoi unele insinuări mârşave împotriva prietenilor domniei tale şi ai mei.

După aceste cuvinte aruncate cu atâta îndrăzneală, Margareta s-ar fi aşteptat ca regele să protesteze.

Chicot lăsă nasul în jos; Henric se mulţumi să ridice din umeri.

— Ia vezi, porumbiţo, – rosti el – vezi dacă nu cumva, până la urmă, vei fi înţeles mai mult decât trebuie din toată latineasca asta şi dacă există într-adevăr ase­menea intenţii urâte în scrisoarea fratelui meu.

Oricât de blând şi de mieros ar fi fost glasul cu care Henric rostise aceste cuvinte, regina Navarei îi aruncă o privire plină de neîncredere.

— Aş vrea să mă înţelegi cât mai bine, sire – zise ea.

— Nici nu doresc altceva, doamnă, martor mi-e Dum­nezeu – răspunse Henric.

— Spune-mi, te rog, ai ori nu nevoie de slujitorii domniei tale?

— Dacă am nevoie, porumbiţo? Ce întrebare-i asta? Ce m-aş face fără ei, zău, de-ar fi să mă bizui numai pe slabele mele puteri!

— Ei, bine, sire, suveranul vrea să îndepărteze de domnia ta pe cei mai destoinici slujitori.

— Numai să poată.

— Bravo, sire! murmură Chicot.

— Nici vorbă – rosti convins Henric, cu aerul acela uimitor de blajin şi de credul, atât de caracteristic, de care până la sâârşitul vieţii sale toată lumea avea să se lase amăgit – fiindcă slujitorii mei sunt legaţi sufleteşte de mine, şi nu din pricina vreunui interes oarecare. Se ştie doar că n-am nimic să le dau.

— Le dai toată dragostea şi toată încrederea dumitale, sire; e cea mai frumoasă răsplată pe care o poate da un monarh prietenilor săi.

— Da, porumbiţo! Ei, şi?

— Nu trebuie să mai ai încredere în ei, sire.

— Pe toţi dracii! N-aş putea face aşa ceva decât doar dacă m-ar obliga ei, vreau să zic dacă s-ar dovedi nevred­nici de încrederea mea.

— Nu-i nimic, sire – întâmpină Margareta – ţi se va dovedi că sunt nevrednici de ea şi gata.

— Aşa! se încruntă regele. Dar cum?

Chicot puse din nou capul în pământ, aşa cum făcea de câte ori venea vorba despre un lucru mai deşănţat.

— N-aş putea să-ţi explic mai pe larg, sire – răspunse Margareta – fiindcă ar însemna să compromit...

Şi se uită împrejur. Chicot înţelese c-o stânjenea şi se trase deoparte.

— Iubite sol – îl pofti regele – fii bun te rog şi aşteaptă-mă la mine in birou: regina are să-mi spună ceva între patru ochi, ceva ce pare a fi, dacă-mi dau bine seama, de cel mai mare folos pentru mine.

Margareta rămase împietrită, mulţumindu-se să-i facă doar un semn uşor din cap, pe care Chicot socoti că nu-l observase decât el. Văzând, aşadar, că i-ar fi îndatorat pe amândoi soţii prin plecarea lui, se ridică din fotoliu şi pă­răsi încăperea, făcând o plecăciune în faţa amândurora.

XLVIII

ÎMPĂCIUIRE PRIN MIJLOCIREA UNEI TĂLMĂCIRI
Faptul de a fi reuşit să scape de prezenţa unui martor, despre care Margareta era convinsă că ştie mult mai multă latinească decât voia el să arate, era, în orice caz, o victo­rie pentru dânsa sau, cel puţin, o chezăşie că putea vorbi în deplină siguranţă; căci, aşa cum am spus, Margareta nu-l credea pe Chicot chiar atât de puţin învăţat pe cât voia el să mărturisească, în timp ce, rămânând singură cu soţul ei, îşi putea îngădui să dea un înţeles cât de larg fiecărui cuvânt latinesc sau mai multe tâlcuri decât vor fi dat vreodată toţi specialiştii în us lui Plaut ori lui Persius, aceşti doi străluciţi făuritori de versuri ai lumii la­tine, a căror creaţie constituie încă o enigmă.

Henric şi soţia sa se simţiră deci mulţumiţi că aveau, în sfârşit, posibilitatea să vorbească între patru ochi.

Pe chipul regelui nu se desluşea nici cel mai mic semn de nelinişte, nici cea mai uşoară umbră de ameninţare. Fără doar şi poate, monarhul nu ştia nici boabă de lati­nească.

— Aştept să fiu întrebată, domnule – spuse Marga­reta.

— Văd că scrisoarea asta îţi dă mult de gândit, porumbiţo – zise el. N-are rost să te frămânţi atâta.

— Sire, oricum, scrisoarea aceasta este sau ar trebui să fie un eveniment; îţi închipui doar că un monarh nu trimite o solie unui alt monarh fără să aibă motive cu to­tul deosebite.

— Ştii ce, porumbiţo, am face mai bine să nu ne gândim nici la solie, nici la sol – propuse Henric. Ia spune, n-ai nici o petrecere astă-seară sau vreun bal, ceva?

— Ba da, sire, aşa era vorba – răspunse Margareta. Nimic excepţional însă, ştii doar că mai în fiecare seară dansăm.

— Eu am pus la cale o mare vânătoare pe mâine, o vânătoare grozavă.

— Într-adevăr?

— Da, o vânătoare de lupi cu hăitaşi.

— Fiecare cu plăcerile lui, sire; domnia ta cu vânătorile, eu cu balurile; domniei tale îţi place să vânezi, iar mie să dansez.

— Da, porumbiţo – rosti regele, oftând – şi zău dacă e vreun păcat!

— Bineînţeles, dar nu ştiu de ce maiestatea voastră a oftat.

— Vreau să-ţi spun ceva, doamnă.

Margareta ciuli urechile.

— Sunt îngrijorat.

— Pentru ce, sire?

— Din pricina unui zvon ce s-a răspândit.

— A unui zvon?... Maiestatea voastră îşi poate face sânge rău din pricina unui zvon?

— Şi de ce nu, porumbiţo, când zvonul acesta ar pu­tea să te mâhnească?

— Pe mine?

— Da, pe dumneata.

— Sire, nu te înţeleg.

— Nu ţi-a ajuns nimic la ureche? continuă Henric cu acelaşi ton.

Margareta tremura toată, întrebându-se dacă nu cumva soţul său pornise atacul.

— Nu cred să existe pe lume o femeie mai puţin cu­rioasă decât mine, sire – mărturisi ea – aşa că niciodată nu aud ceea ce unii sau alţii trâmbiţează la urechile mele. Trebuie să ştii, de altfel, că pun atât de puţin temei pe aceste zvonuri, aşa cum le numeşti domnia ta, încât, chiar dacă m-aş învrednici să le ascult, tot nu le-aş auzi, cu atât mai mult deci nu puteam să le aud de vreme ce-mi astup urechile când trec pe lângă mine.

— Părerea domniei tale este deci că se cuvine să nesocotim aceste zvonuri.

— Nu încape vorbă, sire, mai cu seamă noi, suveranii.

— Şi pentru ce noi, mai cu seamă, doamnă?

— Pentru că toată lumea vorbeşte despre noi, suve­ranii, aşa încât ar însemna să nu mai avem o clipă de răgaz, dacă ar fi să ne frământăm pentru orice cuvânt.

— Aşa e, cred că ai dreptate, porumbiţo, şi chiar mă gândeam să-ţi dau un prilej minunat de a folosi această filozofie.

Margareta socoti că sosise momentul hotărâtor; îşi făcu deci curaj şi rosti fără nici o şovăială:

— Da, sire, cu dragă inimă.

Henric începu cu glasul unui om care se pregăteşte să-şi descarce sufletul de un greu păcat în faţa duhovni­cului:

— Cred că ştii, nu-i aşa, câtă grijă am de micuţa Fosseuse, copila mea?

— Aşa! exclamă Margareta, cu un aer triumfător, văzând că nu era vorba de dânsa. Da, da, ştiu, micuţa Fosseuse, prietena domniei tale.

— Da, doamnă – răspunse Henric cu acelaşi ton – da, micuţa Fosseuse.

— Doamna mea de onoare?

— Doamna dumitale de onoare.

— Nebunia domniei tale, dragostea cea mare!

— Ah, porumbiţo, nu mi-aş fi închipuit să aud toc­mai din gura domniei tale zvonurile pe care le osândeai adineauri.

— Într-adevăr, sire – încuviinţă Margareta, surâzând – îţi cer iertare cu toată umilinţa.

— Ai dreptate să spui, porumbiţo, că zvonurile aces­tea, purtate din gură în gură, sunt de cele mai multe ori mincinoase, şi noi, suveranii, avem tot interesul să do­vedim această teoremă, făcând din ea o axiomă. Ia te uită pozna dracului! Am impresia, doamnă, că am început să vorbesc greceşte.

Şi Henric izbucni într-un hohot de râs. Margaretei i se păru a desluşi o ironie în izbucnirea aceea zgomotoasă de veselie şi, mai ales, în privirea subtilă ce o însoţea.

Neliniştea începu să-i dea din nou târcoale.

— Şi de ziceai de Fosseuse? întrebă ea.

— Fosseuse e bolnavă, porumbiţo, şi medicii nu-şi dau seama ce are.

— Ce curios mi se pare, sire. Fosseuse, judecând după spusele maiestăţi voastre, a fost totdeauna o fată cuminte; Fosseuse, care, dacă ar fi să-ţi dau crezământ, ar fi fost în stare să înfrunte şi un rege, dacă regele i-ar fi făcut de­claraţii de dragoste; Fosseuse, care este curată ca o floare şi limpede ca un cristal, n-ar avea de ce să se sfiască de ochiul ştiinţei, lăsându-l să pătrundă în adâncul bucuriilor şi suferinţelor sale.

— Din păcate însă nu-i aşa – rosti cu amărăciune Henric.

— Cum? exclamă regina cu acea aprigă răutate pe care o femeie, oricât de superioară, nu pierde niciodată prilejul s-o azvârle ca pe o săgeată asupra altei femei. Cum, va să zică Fosseuse nu este o floare nevinovată?

— N-am spus aşa ceva – răspunse răstit Henric. Mă ferească Dumnezeu să arunc vreo bănuială asupra cuiva! Am spus doar că Fosseuse, copila mea, suferă de o boală pe care se încăpăţânează s-o ascundă medicilor.

— Bine, medicilor mai înţeleg, dar domniei tale, pă­rintele şi duhovnicului ei... mi se pare într-adevăr ciudat.

— Asta-i tot ce ştiu, porumbiţo – rosti Henric, lăsând să-i înflorească din nou pe buze zâmbetul său atât de fermecător – sau, dacă ştiu ceva mai mult, cred că-i mai bine totuşi să mă opresc aici.

— În cazul acesta, sire – întâmpină Margareta, începând să-şi dea seama, după întorsătura pe care o luase convorbirea, că ea avea poziţia cea mai puternică şi că, de unde până atunci crezuse că va fi nevoită să-şi ceară iertare, tot ea era cea care trebuia să ierte acum – în cazul acesta, sire, nu mai înţeleg ce doreşte maiestatea voastră şi aştept deci să fiu lămurită.

— Bine, dacă aşa vrei domnia ta, porumbiţo, am să caut să te lămuresc pe deplin.

Margareta schiţă un gest prin care voia să-i arate că era gata să asculte orice.

— Ar fi bine... – continuă Henric – dar asta în­seamnă să-ţi cer prea mult, porumbiţo...

— Spune totuşi, sire.

— Ar fi bine dacă s-ar putea şi dacă ai vrea să fii atât de îndatoritoare să te duci s-o vezi pe copila mea, Fosseuse.

— Eu, să mă duc să văd o fată despre care se vorbeşte că ar avea cinstea să fie amanta domniei tale, cinste pe care, cum văd, domnia ta n-o respingi?

— Domol, domol, porumbiţo – căută s-o împace su­veranul – nu striga aşa tare. S-ar putea să provoci un scandal, pe cuvântul meu, şi nu ştiu, zău, dacă scandalul pe care l-ai face domnia ta n-ar fi privit cu satisfacţie la curtea Franţei, căci în scrisoarea pe care mi-a trimis-o cumnatul meu, regele şi pe care Chicot mi-a spus-o pe de rost, scria quotidie scandalum, ceea ce, după părerea unui biet umanist nepriceput ca mine, înseamnă: zilnic un prilej de scandal.

Margareta tresări.

— Nu-i nevoie, cred, să cunoşti limba latină ca să pri­cepi atâta lucru – adăugă Henric – e aproape ca în fran­ţuzeşte

— Dar la cine se referă, sire, cuvintele acestea? în­trebă Margareta.

— Ah, din păcate, tocmai asta n-am putut să înţeleg. Mă bizui însă că domnia ta, porumbiţo, care cunoşti limba latină, mă vei lămuri când vom ajunge la pasajul acesta.

Margareta se înroşi până în vârful urechilor, în timp ce Henric, cu capul în piept şi învârtind mâna prin aer, părea să caute cu toată candoarea la care dintre persoanele de la curte se puteau referi cuvintele quotidie scandalum.

— Prea bine, domnule – rosti în cele din urmă re­gina – vrei deci cu tot dinadinsul, în numele bunei înţe­legeri ce trebuie să domnească între noi, să mă sileşti să fac un lucru umilitor; mă supun din respect pentru această bună înţelegere.

— Îţi mulţumesc, porumbiţo – spuse Henric – îţi mulţumesc!

— În ce scop însă trebuie să mă duc, domnule, s-o văd pe fata asta?

— E foarte uşor de înţeles, doamnă.

— E mai bine totuşi să-mi spui, fiindcă, precum vezi, sunt prea naivă ca să-l ghicesc.

— Ei, uite atunci: ai s-o găseşti pe Fosseuse culcată la ea în pat în camera domnişoarelor de onoare. Femeiuştile astea sunt atât de curioase şi de indiscrete, cred că le cu­noşti, nu-i aşa, încât mi-e teamă ca biata fată să nu facă cine ştie ce gest disperat.

— Dar de ce? Se teme oare de ceva? izbucni Marga­reta, învolburată din nou de mânie şi ură. Are vreun mo­tiv să se ascundă?

— Nu ştiu nimic – spuse Henric – tot ce ştiu este că trebuie neapărat să părăsească dormitorul domnişoarelor de onoare.

— Dacă vrea cumva să se ascundă, să nu-şi închipuie că am să-i dau vreo mână de ajutor. Pot să trec cu vede­rea anumite lucruri, dar cu nici un preţ n-aş putea să le mijlocesc.

Şi Margareta aşteptă să vadă efectul acestui ultimatum.

Henric însă părea să nu fi auzit nimic; pusese capul în piept, luând din nou atitudinea meditativă care avusese darul s-o neliniştească pe Margareta o clipă mai înainte.

— Margota – murmură el pe gânduri – Margota cum Turennio. Da, astea sunt cuvintele pe care le căutam adi­neauri, doamnă, Margota cum Turennio.

De astă dată Margareta se făcu roşie ca sfecla.

— Minciuni, sire! protestă ea. Nu ştiu cum poţi pune temei pe asemenea clevetiri!

— Ce clevetiri?! se miră Henric cu aerul cel mai fi­resc din lume. Domnia ta ai impresia c-ar fi vorba de nişte clevetiri, doamnă? Uite, acum îmi amintesc tot pa­sajul acesta din scrisoarea fratelui meu: Margota cum Turennio conveniunt in castello nomine Loignac. Trebuie neapărat să pun un cărturar să-mi tălmăcească scrisoarea.

— Să dăm cărţile pe faţă, sire – rosti Margareta, tremurând toată – spune-mi, te rog, lămurit ce doreşti de la mine!

— Uite ce e, porumbiţo, aş vreo s-o desparţi pe Fosseuse de celelalte fete şi s-o laşi să stea singură într-o ca­meră; pe urmă să-i trimiţi un medic, nu mai mult decât unul şi cât mai discret, bunăoară medicul domniei tale.

— Ah, acum ştiu despre ce este vorba! exclamă regina. Fosseuse, care se împăuna cu virtutea ei, Fosseuse, care se lăuda în gura mare c-ar fi, chipurile, fecioară, Fosseuse, pasămite, a rămas însărcinată şi acum e gata să nască.