Cei trei muşchetari

― Oare pricepeţi ce îndatorire îndepliniţi? Vinovată de aş fi şi tot e crudă, dar cum aţi putea o socoti, cum o va socoti Dumnezeu dacă mai sînt şi nevinovată?!

― Sînt soldat, doamnă, şi aduc la îndeplinire porunca primită.

― Crezi oare că în ziua Judecăţii de Apoi Dumnezeu îi va despărţi pe călăii orbi de judecătorii strîmbi? Nu voiţi să mi ucid trupul, dar sînteţi unealta celui care vrea să mi ucidă sufletul!

― Dar, vă spun încă o dată, ― stărui Felton, adînc mişcat, ― nici o primejdie nu vă ameninţă şi răspund de lordul Winter, ca de mine însumi.

― Smintitule! ― strigă Milady, ― sărman smintit care îndrăzneşti să răspunzi de un seamăn cînd oamenii cei mai înţelepţi şi cei mai dreptcredincioşi şovăie să răs­pundă pentru ei înşişi, sărman cinstit care treci de par­tea celui mai tare şi mai fericit pentru a năpăstui pe cei slabi şi nefericiţi!

― Cu neputinţă, doamnă, cu neputinţă, ― murmură Felton, care simţea în adîncul inimii adevărul acestui răs­puns, ― ostatică, nu veţi recăpăta prin mine libertatea, în viaţă fiind, nu veţi pierde prin mine viaţa.

― Da, ― urmă Milady, ― dar voi pierde ceea ce mi e mai scump decît viaţa, îmi voi pierde cinstea, Felton şi pe dumneata te voi face răspunzător în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor de ruşinea şi de pîngărirea mea!

De data asta, oricît de nepăsător era sau voia să pară, Felton nu putu să mai lupte împotriva tainicei înrîuriri care punea stăpînire pe el: să vadă pe o femeie atît de frumoasă, albă ca cea mai neprihănită arătare, s o vadă cînd înlăcrimată, cînd ameninţătoare, să simtă totodată vraja durerii şi a frumuseţii ei, era prea mult pentru un visător, era prea mult pentru un creier măcinat de visele arzătoare ale credinţei dezlănţuite, era prea mult pentru o inimă pîrjolită la dogoarea iubirii cereşti care arde, şi a urii pămînteşti, care mistuie.

Milady îşi dădu seama de tulburarea lui; simţea fla­căra patimilor potrivnice strecurîndu se o dată cu sîngele prin vinele tînărului fanatic, şi asemenea unei pricepute căpetenii de oştiri care văzîndu şi duşmanul gata să dea îndărăt, năvăleşte asupra lui cu strigăte de izbîndă, Milady se ridică, frumosă ca o preoteasă antică, inspirată ca o fecioară creştină şi, cu gulerul desfăcut, cu părul despletit, cu un braţ întins, iar cu celălalt trăgîndu şi ruşinoasă rochia peste piept, cu privirea luminată de focul ce răs­colea simţurile tînărului puritan, înaintă spre el, strigînd răspicat, cu glasul ei melodios, căruia la nevoie ştia să i împrumute o înfricoşătoare putere:
Aruncă i lui Baal prada în gheare,

Aruncă leilor a martirului fiinţă,

Domnu ţi va arăta drumul spre căinţă!

Din genuni îl chem în gura mare!
Felton se opri sub această ciudată ameninţare îi îngăimă ca împietrit, cu mîinile împreunate:

― Cine sînteţi, cine? Sînteţi o trimisă a lui Dumne­zeu, sînteţi o unealtă a iadului, sînteţi un înger sau un demon, vă numiţi Eloa sau Astarte!³⁷

― Nu m ai recunoscut, Felton? Nu sînt nici înger, nici demon, sînt o fiică a pămîntului, sînt o soră întru credinţa ta, atîta sînt, nimic mai mult.

― Da! da! ― murmură Felton, ― mă mai îndoiam încă dar acuma cred, cred...

― Crezi şi totuşi eşti părtaşul odraslei lui Belial³⁸, pe nume lordul de Winter! Crezi şi totuşi mă laşi în mîinile duşmanilor mei, a duşmanului Angliei, a duşmanului lui Dumnezeu, crezi şi mă dai pe mîna celui care umple şi murdăreşte lumea cu necredinţă şi fapte desfrînate, pe mîna acelui dezmăţat Sardanapal,³⁹ pe care orbii îl numesc ducele de Buckingham, iar credincioşii antichristul.

― Eu să vă dau pe mîna lui Buckingham! Eu! Ce spuneţi? Nu vă mai înţeleg!

― Au ochi şi nu vor vedea, ― grăi Milady, ― au urechi şi nu vor auzi.

― Da, da, ― şopti Felton, trecîndu şi mîna pe fruntea i îmbrobonată de sudoare, parc ar fi vrut să şi smulgă din minte şi cea din urmă îndoială, ― da, recunosc chipul îngerului care mi apare în fiecare noapte strigînd sufle­tului meu care nu şi găseşte odihnă: "Loveşte, izbăveşte Anglia, izbăveşte te pe tine, căci vei muri fără să fi îm­bunat pe Dumnezeu!" Vorbiţi, vorbiţi! ― urmă Fel­ton, ― de data asta vă pot înţelege.

Un fulger de cumplită bucurie scăpără cu iuţeala gîndului în ochii ei.

Oricît de fugară fusese acea licărire ucigaşă, Felton o văzu şi tresări ca şi cînd ar fi luminat adîncurile inimii ei.

Îi răsăriră deodată în minte cuvintele lordului de Win­ter, ademenirile frumoasei, primele ei încercări de a l cuceri chiar în ziua sosirii şi făcu un pas îndărăt, cu frun­tea plecată, fără a şi lua însă ochii de la ea ca şi cînd, fer­mecat de făptura i stranie, privirea lui nu se mai putea desprinde de a ei.

Milady nu era femeia care să se înşele asupra tîlcului acelei şovăieli. Sub înfăţişarea i tulburată, sîngele rece n o părăsea niciodată. Înainte ca Felton să i răspundă, iar ea să fie nevoită a înnoda o convorbire al cărei ton înflăcărat cu greu l ar fi putut păstra, îşi lăsă mîinile în jos şi, ca şi cînd slăbiciunea femeii ar fi învins avîntul ilumi­natei, zise:

― Totuşi, nu, nu mi e dat să fiu eu Judith care va scăpa Bethulia de acest Holofern. Sabia atotputernicului e prea grea pentru braţul meu. Mai bine lasă mă să mi spăl necinstea prin moarte, lasă mă să mi caut scăparea în mucenicie. Nu cer libertate, cum ar cere o vinovată şi nici răzbunare cum ar cere o păgînă. Lasă mă să mor, asta i tot ce ţi cer. Te rog din toată inima, te rog în genunchi: lasă mă să mor şi o dată cu ultima mea suflare îmi voi blagoslovi salvatorul.

La auzul acelei voci blînde şi rugătoare, la vederea privirii sfioase şi abătute, Felton se apropie. Încet încet, vră­jitoarea îşi înveşmîntase acele găteli vrăjite pe care le punea sau le părăsea după voie, şi anume: frumuseţea, duioşia, lacrimile şi mai ales puterea de neînfrînt a volup­tăţii mistice, cea mai ucigătoare dintre voluptăţi.

― Vai! ― se tîngui Felton, ― nu pot face decît un singur lucru: să vă plîng dacă mi veţi dovedi că sînteţi o victimă. Dar lordul de Winter vă aduce grele învinuiri. Sînteţi creştină, sînteţi sora mea întru credinţă; mă simt tîrît parcă spre dumneavoastră, eu, care n am iubit nici­odată decît pe binefăcătorul meu, eu, care n am dat în viaţă decît peste trădători şi peste nemernici. Dar dum­neavoastră, doamnă, dumneavoastră care sînteţi cu ade­vărat frumoasă, dumneavoastră care păreţi atît de curată, trebuie totuşi să fi făptuit groaznice nelegiuiri pentru ca lordul de Winter să vă urmărească astfel!

― Au ochi şi nu vor vedea, ― rosti iarăşi Milady, cu glas de neasemuită durere, ― au urechi şi nu vor auzi.

― Dar atunci, ― se înflăcără tînărul ofiţer, ― vorbiţi doamnă, vorbiţi odată!

― Să ţi destăinuiesc ruşinea mea? urmă Milady cu obrajii împurpuraţi, ― căci deseori crima unuia e ruşinea celuilalt; să ţi destăinuiesc ruşinea mea? dumitale, băr­bat, eu, femeie? Oh! ― urmă ea, acoperindu şi sfioasă cu mîna frumoşii ei ochi, ― nu! niciodată, niciodată n o să pot face asta!

― Mie, fratelui dumitale? strigă Felton.

Milady îl privi îndelung cu o căutătură pe care tînărul ofiţer o luă drept îndoială, dar care era doar iscodire şi mai ales nestrămutată voinţă de a subjuga.

La rîndul lui, Felton îşi împreună mîinile rugător.

― Atunci, ― se hotărî Milady, mă încred în fratele meu şi voi cuteza!

În clipa aceea se auzi pasul lordului de Winter; dar de data asta groaznicul cumnat al frumoasei Milady nu se mai mulţumi, ca în ajun, să treacă doar prin faţa uşii şi să se depărteze, ci se opri, schimbă două cuvinte cu sol­datul de strajă, apoi uşa se deschise şi lordul se ivi în prag.

În timpul celor două cuvinte schimbate, Felton se dă­duse iute îndărăt, încît, cînd lordul de Winter intră în ca­meră, celălalt era la cîţiva paşi de ostatică.

Lordul înainta agale, ducîndu şi privirea i cercetătoare de la Milady la tînărul ofiţer.

― E cam mult de cînd eşti aici, John! ― îi spuse el, ― nu cumva şi o fi mărturisit nelegiuirile? Înţeleg atunci de ce a ţinut atîta vreme convorbirea.

Felton tresări, iar Milady simţi că era pierdută, dacă n ar fi sărit în ajutorul puritanului zăpăcit.

― Ah! ţi e teamă să nu ţi scape ostatica! se amestecă ea. Ei bine, întreabă pe vrednicul dumitale temnicer ce ru­găminte îi făceam chiar acum.

― Îi făceai o rugăminte? întrebă lordul, bănuitor.

― Da, milord, răspunse tînărul descumpănit.

― Şi anume ce rugăminte? stărui lordul de Winter.

― Un cuţit, pe care să mi l înapoieze prin ferestruica uşii o clipă după ce i l voi fi dat, răspunse Felton.

― S a ascuns aici cineva pe care această mlădioasă făptură vrea să l înjunghie? vorbi lordul de Winter, cu glasul lui batjocoritor şi plin de dispreţ.

― Da, eu, răspunse Milady.

― Te am lăsat să alegi între Botany Bay şi Tyburn, ― urmă lordul de Winter, ― alege Tyburn, Milady; funia e, crede mă, mai sigură decît cuţitul.

Felton păli şi înaintă cu un pas, amintindu şi că atunci cînd intrase, Milady ţinea în mînă o funie.

― Ai dreptate; ― spuse ea, ― m am gîndit la asta, şi o să mă mai gîndesc, adăugă cu glas înăbuşit.

Felton simţi trecîndu i un fior prin toate mădularele; de bună seamă lordul de Winter îi zări cutremurarea.

― Ochii n patru, John, ― grăi el, ― John, prietene, m am bizuit pe tine. Ia seama! Ţi am mai spus! De altfel, fii destoinic, băiatule, în trei zile ne descotorosim noi de dumneaei şi acolo unde o trimit n o să mai facă nici un rău nimănui.

― Îl auzi? Îl auzi? izbucni Milady cu tot focul, astfel încît lordul să creadă că se tînguie cerului, iar Felton să înţeleagă că vorbea pentru el.

Felton îşi plecă fruntea şi rămase visător.

De Winter îl luă pe ofiţer de braţ, cu capul întors spre Milady, astfel încît să n o piardă din ochi, pînă ce va fi părăsit camera.

― Ia te uită, ― murmură ea cînd uşa se închise, ― nu stau chiar atît de bine cum credeam. Prostul de Winter şi a schimbat nerozia într o prevedere de necrezut! Gro­zav lucru e dorinţa de răzbunare şi cum îl struneşte pe om dorinţa asta! Cît priveşte pe Felton, se cam codeşte! De­geaba, nu i de teapa blestematului de d'Artagnan! Un puritan adoră numai fecioare şi le adoră cu mîinile îm­preunate. Un muşchetar iubeşte femeile şi le iubeşte strîngîndu le în braţe.

Totuşi, Milady aştepta cu nerăbdare, căci bănuia că ziua nu va trece fără să l mai vadă pe Felton. În sfîrşit, un ceas după cele povestite, ea auzi vorbindu se pe sală în şoaptă; apoi, curînd, uşa se deschise şi în faţa ei văzu pe Felton.

Tînărul înaintă grăbit, lăsînd în urma lui uşa deschisă şi făcînd femeii semn să tacă; faţa i era răvăşită.

― Ce vrei cu mine? întrebă ea.

― Ascultaţi, ― răspunse Felton în şoaptă, ― am înde­părtat straja ca să pot rămîne aici, fără să se ştie că am venit ca să vorbesc cu dumneavoastră, fără să se poată auzi ce vă spun. Lordul mi a istorisit ceva îngrozitor.

Surîzînd iarăşi, în chip de victimă resemnată, Milady clătină din cap.

― ...Sau dumneavoastră sînteţi un demon, ― urmă Felton, ― sau lordul, binefăcătorul, părintele meu, e un monstru. Vă cunosc de patru zile, pe el îl iubesc de doi ani, pot, aşadar, să şovăi între dumneavoastră doi, să nu vă înspăimînte ce vă spun: simt nevoia să vă pot crede. Voi veni să vă văd după miezul nopţii şi mi veţi spulbera îndoielile.

― Nu, Felton, nu frate, răspunse ea, ― jertfa e prea mare şi văd că ţi e greu s o faci. Nu, eu tot sînt pier­dută, nu te pierde şi dumneata o dată cu mine. Moartea mea va vorbi mult mai deschis decît vorbeşte viaţa mea, iar tăcerea leşului meu te va convinge mai temeinic decît cuvintele mele.

― Tăceţi, doamnă, ― o rugă Felton, ― nu mi mai vorbiţi astfel! Am venit ca să mi daţi cuvîntul să mi juraţi pe tot ce aveţi mai sfînt că nu veţi mai încerca să vă răpiţi zilele.

― Nu vreau să ţi făgăduiesc nimic, ― răspunse Milady, ― căci nimeni nu ştie să respecte un jurămînt ca mine şi dac aş făgădui, ar trebui să mi ţin cuvîntul.

― Atunci, ― urmă Felton, ― juraţi mi doar, pînă cînd mă voi întoarce; dacă, după aceea, veţi mai stărui încă, ei bine, veţi fi liberă să faceţi ce vreţi şi vă voi da chiar eu arma pe care mi aţi cerut o.

― Bine! ― murmură Milady, ― pentru dumneata primesc.

― Juraţi mi!

― Jur pe Dumnezeul nostru. Eşti mulţumit acum?

― Da, ― răspunse Felton, ne vom vedea la noapte.

Şi repezindu se afară, închise uşa după el, apoi rămase cu suliţa soldatului în mînă, ca şi cînd ar fi stat de strajă în locul lui.

Cînd soldatul se întoarse, ofiţerul îi dădu arma îndărăt.

Prin ferestruica uşii de care se apropiase, Milady îl zări pe Felton făcîndu şi pripit semnul crucii cu nebu­nească încredere şi depărtîndu se într un vîrtej de bucu­rie.

Iar ea se întoarse la locul ei cu un surîs de sălbatic dis­preţ pe buze; rosti apoi, pîngărind slava Celui de Sus, pe care jurase fără să fi învăţat vreodată a l cunoaşte:

― Dumnezeul meu, ― şopti ea, ― fanatic smintit! Dumnezeul meu sînt eu, eu şi cel care mi va ajuta să mă răzbun.

CAPITOLUL XXVI

A CINCEA ZI DE ÎNCHISOARE
Milady ajunsese totuşi să cucerească o jumătate de biru­inţă şi cîştigul acesta îi sporea puterile.

Nu i era greu să învingă, aşa cum făcuse pînă atunci, bărbaţi gata să se lase ademeniţi şi pe care viaţa galantă de la curte îi împingea val vîrtej în laţ; Milady era destul de frumoasă, ca să nu întîmpine împotrivirea simţurilor bărbăteşti şi era destul de isteaţă, ca să înfrîngă orice oprelişte sufletească.

Dar de data asta avea de luptat împotriva unei firi săl­batice, închise, ajunsă nesimţitoare de atîta austeritate. Religia şi pocăinţa făcuseră din Felton un suflet oţelit în faţa ademenirilor obişnuite. În creierul lui înfierbîntat în­colţeau ţeluri atît de mari, năzuinţe atît de năvalnice, încît nu mai rămînea loc pentru vreo dragoste de pofte trupeşti sau sufleteşti, simţămînt ce se hrăneşte din huzur şi înfloreşte o dată cu desfrîul. Cu înfăţişarea i mironosiţă, Milady lovise în felul de a gândi al unui om căruia i se împănase smintea împotriva ei, iar prin frumuseţea i vră­jită, în inima şi simţurile unui om cast şi neîntinat. În sfîrşit, îşi dovedise chiar sieşi puterea mijloacelor pe care nici ea nu şi le bănuise încă, prin acea încercare făcută asupra fiinţei celui mai de neînfrînt din cîte firea ome­nească şi religia i le ar fi putut înfăţişa vreodată.

Totuşi, în timpul serii, de multe ori îi pierise nădejdea şi în soartă şi în ea însăşi; după cum ştim, nu chema în ajutor pe Dumnezeu, dar avea încredere în duhul răului, această atotstăpînitoare putere care domneşte în toate amănuntele vieţii omeneşti şi căreia, ca şi în fabula arabă, un bob de rodie îi e de ajuns ca să învie o întreagă lume spulberată.

Pregătită din vreme să l primească pe Felton, Milady avu grijă să şi rînduiască treburile şi pe a doua zi. Ştia că nu i mai rămîneau decît două zile şi că de îndată ce or­dinul va fi iscălit de Buckingham (iar Buckingham va is­căli cu atît mai uşor cu cît nu şi va da seama despre ce femeie era vorba, hîrtia purtînd nume necunoscut), îndată ce ordinul va fi iscălit, lordul de Winter o va şi trimite pe vapor; mai ştia de asemenea că femeile osîndite la surghiun au la îndemînă pentru cuceririle lor arme cu mult mai puţin puternice decît aşa zisele femei virtuoase, a căror frumuseţe e luminată de soarele unei lumi alese, femei proslăvite de goarnele modei şi asupra cărora razele nobleţei îşi răsfrîng licăriri fermecate. A fi femeie osîndită la o pedeapsă păcătoasă şi înjositoare nu e o piedică pen­tru a fi frumoasă, dar e o oprelişte pentru a mai ajunge vreodată puternică. Aidoma celor cu adevărate însuşiri, Milady cunoştea mediul cel mai prielnic firii şi mijloace­lor ei. Îi era silă de sărăcie; traiul mîrşav îi umbrea sim­ţitor strălucirea măreţiei. Milady nu era regină decît prin­tre regine. Ca să poată stăpîni trebuia să simtă bucuria unei trufii împlinite. Să poruncească unor fiinţe inferi­oare era pentru ea mai curînd o umilinţă decît o plăcere.

Fireşte era încredinţată că s ar fi întors din surghiun, dar se putea şti oare cît ar fi ţinut surghiunul? Pentru o oră neastîmpărată şi plină de rîvnă ca a ei, zilele pe care nu le foloseşti ca să urci sînt zile nefericite; găsiţi acum cuvîntul nimerit pentru zilele în care trebuie să cobori! Să piardă un an, doi, trei adică o veşnicie! Să se întoarcă după ce d'Artagnan, fericit şi iubitor, va fi primit din partea reginei, el şi prietenii lui, răsplata pe deplin cuve­nită pentru atîtea fapte de credinţă : iată gîndurile mis­tuitoare pe care o femeie ca Milady nu le mai putea îndura multă vreme. De altminteri, furtuna care i bîntuia sufletul îi oţelea puterile, şi dacă trupul i s ar fi încordat o singură clipă pe potriva minţii, Milady ar fi făcut ţăndări zidurile închisorii.

Apoi, ceea ce o mai frămînta în mijlocul atîtor nelinişti era şi amintirea cardinalului. Ce putea gîndi, ce putea spune despre tăcerea ei cardinalul, cu firea lui neîncreză­toare, mereu îngrijorată şi atît de bănuitoare? Cardinalul ― nu numai singurul ei sprijin, singura ei proptea, singu­rul ei ocrotitor pe vremea aceea, dar şi unealta de căpete­nie a norocului ei şi a unei răzbunări viitoare îl cunoştea bine, ştia că la întoarcerea ei, după o călătorie zadarnică, degeaba ar fi dat ea zor cu închisoarea, degeaba ar fi înşi­rat suferinţele îndurate, cardinalul ar fi răspuns cu liniştea batjocoritoare a omului sceptic, mare prin puterea şi prin geniul lui: "Nu trebuia să te laşi prinsă!"

Milady îşi aduna atunci toată vlaga, murmurînd în adîncul gîndului numele lui Felton, singura licărire de lumină ce pătrundea pînă la ea, în fundul iadului în care se prăvălise; şi, ca un şarpe ce şi încolăceşte şi şi desface inelele pentru a se încredinţa de puterea lui, ea îl învăluia dinainte pe Felton în miile de cute ale plăsmuirilor ei nă­struşnice.

Dar vremea nu stătea pe loc, orele ce se perindau unele după altele păreau că trezesc în trecerea lor clopotul şi fiecare lovitură a limbii de aramă răsuna în inima ostati­cei. La ora nouă, lordul de Winter veni ca de obicei, privi fereastra şi zăbrelele, ciocăni podeaua şi pereţii, se uită la cămin şi la uşi fără ca în timpul acestei lungi şi migăloase cercetări atît el cît şi Milady să rostească un singur cuvînt.

Fără îndoială, amîndoi înţelegeau că împrejurările erau prea grele pentru a mai pierde vremea cu vorbe de prisos şi cu mîini deşarte.

― Haide! Haide! ― spuse lordul, părăsind o, ― nici la noapte n o să fie chip să fugi.

La ora zece, Felton veni ca să pună un soldat de strajă în faţa uşii. Milady îi recunoscu pasul. Îl ghicea acum, aşa cum o iubită ghiceşte pasul iubitului ei; şi totuşi, Milady nu l putea suferi şi l dispreţuia pe acest fanatic, slab de înger.

Nu era încă ceasul hotărît; Felton nu intră. După două ore, pe cînd orologiul bătea miezul nopţii, soldatul de strajă fu schimbat. Era chiar ora hotărîtă; din clipa aceea Milady aşteptă nerăbdătoare. Noua strajă începu să se plimbe pe sală. După zece minute sosi şi Felton. Milady ciuli urechea.

― Ascultă, ― grăi tînărul către strajă, ― nu cumva să te mişti de la uşă, căci ştii, noaptea trecută milord a pedepsit pe un soldat pentru că şi a părăsit postul doar cîteva clipe, deşi, chiar eu îi ţinusem locul în timpul ăsta.

― Da, ştiu, răspunse soldatul.

― Bagă bine de seamă, fii cu ochii în patru. Eu, ― adăugă el, ― o să intru ca să mă mai uit o dată prin ca­mera femeii care, teamă mi e că şi a pus gînd rău, aşa că am primit poruncă să n o slăbesc din ochi.

― Ia te uită, ― murmură Milady ― se pricepe puri­tanul nostru la minciuni!

Soldatul se mulţumi să zîmbească.

― Drace! mormăi el, ― ferice de dumneavoastră, domnule locotenent, că aveţi astfel de sarcini, mai ales dacă milord v a poruncit să vă uitaţi şi prin patul ei.

Felton roşi; în orice altă împrejurare l ar fi luat la rost pe soldatul care şi îngăduia asemenea glumă, dar con­ştiinţa lui murmura prea tare, pentru ca buzele să i mai scape vreun cuvînt.

― Dacă te strig, vino; şi tot aşa, dacă vine cineva, strigă mă!

― Am înţeles, domnule locotenent, spuse soldatul.

Felton intră la Milady, Ea se ridică.

― Ai venit? îi spuse.

― V am făgăduit să vin şi am venit.

― Mi ai făgăduit şi altceva.

― Ce anume? Doamne! îngăimă tînărul care, în ciu­da stăpînirii de sine, simţea că i tremură genunchii şi i se îmbroboneşte fruntea de sudoare.

― Mi ai făgăduit că mi aduci un cuţit, şi că mi l laşi după ce vom fi stat de vorbă.

― Nu mai vorbiţi astfel, doamnă, ― o rugă Felton, ― nu e pe lume împrejurare oricît de cumplită, care să în­dreptăţească o făptură a lui Dumnezeu să şi curme sin­gură zilele. Am stat şi m am gîndit că nu trebuie să mă încarc niciodată cu asemenea păcat.

― Aşa te ai gîndit? ― grăi ostatica, aşezîndu se în jilţ, cu un surîs de dispreţ, ― atunci m am gîndit şi eu...

― La ce?

― Că nu mai am nimic de spus unui om care nu şi ţine cuvîntul.

― O dumnezeule! se înspăimîntă Felton.

― Puteţi pleca, adăugă Milady, ― nu voi scoate nici o vorbă.

― Iată cuţitul! îi spuse Felton, scoţînd din buzunar arma care, potrivit făgăduielii, o adusese cu el, dar pe care se codise s o dea.

― Să l văd, ceru Milady.

― Pentru ce?

― Pe cuvîntul meu că vi l dau îndărăt; îl veţi pune pe masa asta şi vă veţi aşeza între el şi mine.

Felton îi întinse cuţitul, iar Milady cercetă cu luare aminte ascuţişul, încercîndu i vîrful cu degetul.

― Bine, ― spuse ea, dîndu l îndărăt tînărului ofiţer, ― e din oţel curat; eşti un prieten credincios, Felton.

Felton luă arma îndărăt şi o puse pe masă aşa cum hotărîse Milady.

Ea îl urmări din ochi şi făcu semn că e mulţumită.

― Şi acum, ― zise ea, ― ascultă mă.

Acest început era de prisos. Tînărul ofiţer stătea în picioare în faţa ei, aşteptînd să i soarbă cuvintele.

― Felton, ― vorbi Milady, cu glas solemn, plin de o visătoare tristeţe, ― Felton, dacă sora dumitale, dacă fiica tatălui dumitale ţi ar spune: "Tînără încă şi, din păcate, destul de frumoasă, m au prins într o capcană; dar am ţi­nut piept. În jurul meu s au înmulţit capcanele, siluirile; am ţinut piept. Au hulit religia pe care o slujesc, Dumne­zeul pe care l iubesc, tocmai pentru că am chemat în aju­torul meu pe acest Dumnezeu şi această religie; am ţinut piept. Atunci m au împroşcat cu ocări şi cum nu puteau să mi pîngărească sufletul, au vrut să mi pîngărească pen­tru vecie trupul..."

Milady se opri şi un surîs amar îl înflori pe buze.

― În sfîrşit, ― spuse Felton, ― în sfîrşit, ce au făcut?

― În sfîrşit, într o seară au hotărît să zădărnicească această împotrivire pe care nu puteau s o doboare; într o seară mi au vărsat în apă un narcotic tare; abia sfîrşisem masa şi am simţit că mă cuprinde o toropeală ciu­dată. Deşi nu bănuiam nimic, m a cuprins un soi de teamă; am încercat să lupt împotriva somnului, m am ri­dicat, am vrut să alerg la fereastră, să chem în ajutor, dar picioarele nu mă mai ţineau; mi se părea că tavanul îmi cade pe cap şi mă striveşte; am întins braţele, am încercat să vorbesc, dar n am putut scoate decît sunete răzleţe; o amorţeală de neînvins punea stăpînire pe mine; m am sprijinit de un jeţ gata să cad, dar mi se muiaseră şi braţele; am căzut într un genunchi, pe urmă în amîndoi; am vrut să mă rog, dar limba mi era ţea­pănă; fără îndoială că Dumnezeu nu m a văzut, nici nu m a auzit, căci am alunecat pe podea, aproape moartă.

Nu mi amintesc nimic din ce s a petrecut în vremea asta şi nici cît a ţinut somnul; singurul lucru de care mi aduc aminte e că m am trezit culcată într o încăpere rotundă, cu mobile scumpe, în care lumina nu pătrundea decît printr o deschizătură în tavan. De altfel nu se ve­dea nicăieri nici o uşă: s ar fi zis o minunată închisoare.

Am stat aşa, multă vreme, fără să mi pot da seama nici de locul unde mă aflam, nici de toate amănuntele pe care ţi le spun acum; mintea mea lupta zadarnic să alunge bezna din care nu puteam să mă smulg; parcă mi aş fi adus aminte de un drum străbătut, de huruitul unei trăsuri, de un vis îngrozitor care mi ar fi sleit pu­terile; dar totul, atît de întunecat şi de încîlcit, încît aceste întîmplări păreau că sînt ale unei alte vieţi decît a mea, îmbinată totuşi cu a mea printr o fantastică de­dublare.